1 DECEMBRIE, ziua glorioasă a POPORULUI român

Fiecare neam, popor sau națiune își are în istorie clipa de glorie, efemeră ca orice clipă, dar statornică în timp prin urmările ei. Pentru români, cel mai important moment al istoriei sale multiseculare a sosit pe 1 Decembrie 1918. Nu eram nici primul, nici ultimul popor care-și desăvârșea unitatea națională mai târziu decât alte popoare. Germanii și italienii o făcuseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, consecutiv războiului franco-prusac din 1870-71. Polonezii, slavii de sud, cehii și slovacii o vor face concomitent cu noi. Turcii își vor regăsi identitatea națională la începutul anilor 1920 sub conducerea lui Mustafa Kemal.

Mai întâi a fost amintirea Daciei. apoi, conștiința apartenenței la două popoare nobile ale Antichității: dacii și romanii. O conștiință accentuată de faptul că locuitorii din spațiul carpato-danubiano-pontic realizează că vorbesc aceeași limbă, au aceeași credință, aceleași tradiții, același port. Transhumanța și schimburile comerciale au făcut ca locuitorii de pe ambii versanți ai Carpaților să-și dea seama că aparțin aceleiași comunități ca origine și limbă. Faptul acesta este remarcat de către toți călătorii și umaniștii care în secolele XV-XVI au intrat în contact cu locuitorii celor trei țări românești: Moldova, Transilvania și Țara Românească. Toți aceștia pleacă de la înseși mărturiile românilor în relevarea caracterului de popor romanic, al descendenților foștilor coloniști romani, precum și recunoașterea faptului că acest popor era prezent, cum a fost de-a lungul atâtor veacuri, pe întreg teritoriul vechii Dacii, cele trei țări românești nefiind nimic altceva decât părți ale acesteia. „Prin această constatare ei anticipează astfel însăși recunoașterea unității poporului român, pe baza limbii și a spațiului său unitar” (V. Netea)

Această unitate etnică era aproape în mod firesc dată de unitatea geografică. Apoi, unitatea economică a celor trei țări era de necontestat. Produsele cerealiere și animaliere ale Moldovei și Țării Românești își găseau un debușeu perfect pe piața transilvană, care în schimb puteau oferi celor două țări românești extracarpatice produsele manufacturate de care acestea aveau nevoie.

Apoi a venit fapta Viteazului, o fulgerare de o clipă într-un mileniu, destul însă cât să înflăcăreze gândul contemporanilor și să devină imbold pentru posteritate. Imbold sublimat într-o formă literară de Nicolae Bălcescu în a sa Românii supt Mihai Voevod Viteazul, devenită după 1863 o adevărată Biblie a românismului. De altfel, aceasta a fost dorința de căpătâi a marelui patriot, mort la doar 33 de ani, sfâșiat de dorul de țară.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului XX apar o constelație de organizații, ligi și asociații care militau pentru unirea tuturor românilor, cele mai reprezentative fiind ASTRA, înființată în 1861 la Sibiu, și Liga Culturală înființată la București în 1890. Toate aceste asociații formau nodurile unei plase care se întindea pe tot teritoriul locuit de români și care, cu gândurile spre trecut și cu „Istoria lui Mihai” scrisă de Bălcescu sub ochii lor visau solar la o Românie Mare. De fapt, la o Românie firească, în care granițele etnice să se suprapună natural peste granițele  statale. Mai ales că politica deșănțată de maghiarizare a guvernului de la Budapesta a alimentat masiv curentul de simpatie din cadrul opiniei publice din Regat, tot mai atentă la suferințele conaționalilor de peste munți. În conștiința colectivă, Transilvania a căpătat preponderență în raport cu celelalte teritorii românești aflate în frontiere străine, și a sfârșit prin a deveni o obsesie națională. Refrenul cel mai popular în România era cel al marșului care clama: „Ardealul, Ardealul ne trebuie Ardealul!”

Unirea. În contextul prăbușirii economico-militare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării provocate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu Habsburgic, rebotezat, după 1867, Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naționale. Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat au fondat, la Arad, Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), „ca unicul for care reprezintă viața poporului român.” Totodată, pe întreg teritoriul Transilvaniei se formează consilii naționale regionale și gărzi naționale, care se subordonează CNRC. La 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod este împuternicit de PNR să declare în Parlamentul din Budapesta celebrele cuvinte ce semnificau declarația de independență a Transilvaniei față de Ungaria și să declanșez furia deputaților maghiari, gata să-l linșeze: „Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională.” Guvernul maghiar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea lui Oszkar Jaszi, ministrul naționalităților, la Arad, pentru tratative cu fruntașii transilvăneni. Jaszi dorea o formulă provizorie federativă, pe model elvețian, care să permită într-o formă oarecare Ungariei să păstreze Transilvania. delegația CNRC, compusă din Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș și Iosif Jumanca, înclina spre găsirea unui modus vivendi cu guvernul din Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, mai ales că, în estul Transilvaniei, secuii se înarmau masiv. În aceste momente de cumpănă, Iuliu Maniu, aflat la Viena, dându-și seama de dilema în care se aflau colegii săi, vine intempestiv la Arad, declarându-i în față lui Jaszi: „Națiunea română pretinde independența de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluții provizorii”, iar la întrebarea ministrului maghiar: „În definitiv, ce vor românii?”, Maniu îi răspunde tranșant și definitiv: „Despărțirea totală!”

În aceeași zi în care tratativele româno-maghiare eșuează, 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român decide convocarea, la Alba Iulia, a unei Mari Adunări Naționale care să decidă soarta Transilvaniei. Convocarea a fost redactată de Vasile Goldiș, directorul ziarului „Românul”, publicație interzisă de guvernul de la Budapesta în 1916, dar care a reînceput să apară în noiembrie 1918. Cuvintele chemării lui Goldiș cutremură și azi orice suflet românesc: „În numele dreptății eterne, națiunea română să-și spună cuvântul asupra sorții sale. În scopul acesta convocăm Adunarea Națională a națiunii române la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului, pe ziua de duminică, 1 decembrie 1918, la orele 10.”

Alegerea Alba Iuliei ca loc pentru convocarea Marii Adunări Naționale se impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în „Ziua tuturor sfinților”, pe 1 noiembrie 1599, fusese, de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfârtecați pe roată în februarie 1785. Era deci locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferința, uralele de entuziasm și strigătele de durere ale unui întreg popor.

Mobilizarea maselor s-a făcut, evident, în primul rând prin viu grai, dar și prin presa românească a vremii: „Veniți cu toții la Marea Adunare Națională  ce se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc!” Și, într-adevăr, zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile erau pline de însuflețiții români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor. Trenurile erau împodobite cu mlădițe de brad și cu drapele naționale. Pe lângă cei 1228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei, învestiți cu așa-numitele credenționale, împuterniciri ce le permiteau să participe direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze, peste o sută de mii de români, mai ales din zonele limitrofe, au umplut Platoul Romanilor, de lângă Alba Iulia, locul unde avea să se desfășoare conclavul românității transilvănene.

Goldiș, Maniu și transilvănenii. După slujbele celor două biserici române ale orașului, delegații s-au întrunit în plen, ședința fiind deschisă de Ștefan Cicio-Pop, președintele Marelui Sfat Național. Cuvântul lui Cicio-Pop a însemnat o patetică rememorare a drumului de jertfe și lupte parcurs de poporul român până în acea extraordinară zi: „Locul cel mai potrivit pentru această Adunare Națională este Alba Iulia, această Golgotă a românismului, unde zac moaștele celor mai mari martiri ai noștri: Horea, Cloșca și Crișan, loc sfânt pentru întreaga suflare românească.”

Venerabilul Gheorghe Pop de Băsești deschide lucrările Marelui Sfat Național cu memorabilele cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc!” După acest moment emoționant i s-a dat cuvântul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică de motive” precum și „Rezoluția de unire a Ardealului cu România” În continuare, hotărârea formula și prevederi destinate să asigure individualitatea acestor teritorii în faza de tranziție spre desăvârșirea instituțională. Chiar și azi, prevederile rezoluției surprind prin profundul lor democratism și perspectiva lor modernă, acum acceptată pretutindeni în lumea civilizată și care se vor regăsi și în Constituția din 1923. Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul național și social precum și o sinteză între unirea necondiționată și unirea condiționată. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuții cu Al. Vaida Voevod, partizan ferm al unirii necondiționate. Ea exprimă o anumită rezervă critică față de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie față de orientalismul moravurilor, mizeria țărănimii și imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României.

Afară, hotărârile Adunării Naționale sunt aduse la cunoștința zecilor de mii de oameni de alte înalte fețe bisericești, episcopul Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și episcopul Iuliu Hossu, viitor martir în închisorile comuniste și cardinal al bisericii catolice. cei doi se îmbrățișează în fața mulțimii în timp ce Miron Cristea profețește: „Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații României”. Toți participanții la manifestare simt că trăiesc o clipă unică, un moment istoric, poate unul la o mie de ani.

Astăzi, în ziua celebrării Centenarului Unirii, nu ne putem reține, văzând nimicnicia vremurilor pe care le trăim, să ne întrebăm: cum de a fost posibil? Iar dacă istoricii știu răspunsul, ar fi dătător de speranță să-l știe și toți cetățenii României, pentru aducere și luare-aminte a ceea ce am fost și am mai putea fi odată. Marea Unire din 1918 a fost, și rămâne, cea mai frumoasă pagină a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera unui partid politic, a niciunui guvern, a niciunui partid; este fapta istorică a întregului popor român, realizata într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței neamului,  un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu o inteligență remarcabilă spre țelul dorit.   

O mie nouă sute optzeci și patru

Romanul „O mie nouă sute optzeci și patru” (1949), de George Orwell este o distopie care prezintă societatea extrem de evoluată a Oceaniei. Romanul prezintă o Mare Britanie din era post atomică în ajunul unui presupus război care ar fi avut loc în anii '50 între Est și Vest, în care s-a instaurat un regim totalitar, inspirat din ceea ce a fost stalinismul și cu anumite elemente ale nazismului. Prin temea propusă și prin stilul inconfundabil de redactare și de expunere a principiilor pe care este structurat romanul, acesta se înscrie în ciclul marilor opere ale literaturii universale.

Cartea începe cu portretul Fratelui cel Mare „care stă cu ochii pe tine”, expresie a cărei dublu sens e ușor de sesizat: Big Brother te protejează, se interesează mereu de soarta ta, dat tu nu poți să faci nimic fără ca el să știe, te controlează clipă  de clipă. Este principiul cheie al societății descrise. Controlul gândirii, abolirea sentimentelor de orice fel, rescrierea continuă a trecutului spre a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „nouvorbă” o limbă robotizată, care completează imaginea de lume ordonată „științific” după voința Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”, legi tipic comuniste de răsturnare a valorilor firești ce pot guverna o societate normală. 

Protagonistul operei, Winston Smith este un personaj oarecare: el urăște, iubește și muncește ca orice alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăiește într-o lume infernală, în care a urî, a iubi sau a munci sunt venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Încă de la începutul romanului, se relevă caracterul deosebit al personajului care, deși este membru al Partidului, începe să țină un jurnal (deși știe că acest lucru e interzis, chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul si este (într-o oarecare măsură ) conștient de ororile comise de acesta, dar se comportă precum toți ceilalți ⎯ indiferent dacă aceștia îmbrățișează sau nu doctrinele, ideologia general impusă ⎯ nelăsând să se vadă nicio urmă de nemulțumire în comportamentul său. Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își lasă amprenta și asupra personalității sale. Scrie, „cu greu”, în jurnal frânturi din seara precedentă, când a fost la un film „foarte bun”, film de război cu femei terifiate. Publicul este încântat și aplaudă. S-au auzit însă câteva proteste, care veneau din partea prolilor (cei care nu erau membri ai partidului). Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului, aceștia ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți. Oare noi, oameni normali, dacă am fi fost puși în situația lui Smith am fi putut rezista acestei terori intelectuale, morale și fizice? Am fi reușit să ne ridicăm deasupra lucrurilor, să privim obiectiv și să ne dăm seama de mecanica acestei societăți monstruoase, de-a dreptul diavolești? Sau ne-am fi complăcut în situația populației infestate de acest virus, renunțând la etică și sentimente?

Relevant, în acest sens, este și pasajul în care apar pentru prima dată copiii familiei Parsons, vecini ai lui Winston, de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu să-și denunțe chiar tatăl, ca fiind „criminal al gândirii”). În capitolul următor al cărții, întâlnim una din frazele cheie ale cărții ⎯ una din ideile care fundamentează teoria autorului cu privire la puterea absolută a regimurilor totalitare: „Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul.”

Opera se continuă cu prefigurarea unei povești de dragoste înte Winston și Julia, membră neînsemnată a Partidului Exterior, pe care el o suspecta de spionaj din partea Poliției Gândirii ⎯ care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel și cu care chiar reușește să stabilească o întâlnire undeva unde nu erau supravegheați. La scurt timp după aceea, însă, O' Brien îi invită p Winston şio Julia la el acasă, pretextând că intenționează să-i ofere ultima ediție a Dicționarului de nouvorbă. Mai mult, O' Brien îi dă asigurări protagonistului că Frăția contra Partidului chiar există, promițându-i și o carte pe această temă. Despre ce operă este vorba, care este importanța ei, dar mai ales a autorului, veți afla citind cartea. Dar, după această discuție, situația ia o întorsătură neașteptată. Ce credeți că se va întâmpla? Cum se va termina totul?

Personal, consider că acest roman este una dintre cele mai bune opere beletristice scrise în secolul anterior, dacă nu chiar cea mai bună și care pe mine m-a fascinat.

În primul rând, conceptul de „Big Brother” care este enunțat și nuanțat într-un mod absolut magistral, neegalat până acum de nicio distopie. „Fratele cel Mare este masca sub care partidul se prezintă lumii întregi.” (pg 258) Este mai ușor să concentrezi sentimentele asupra unei singure persoane (fie ea și imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; nici măcar nu e vreun pseudonim al unui membru fondator ai revoluției, însă luase naștere odată cu Partidul, si nu va muri niciodată (cel puțin atât cât partidul va exista). De aceste aspecte se leagă și instrumentele de propagare a ideologiei „Big Brother”: tele-ecranele care sunt prezente peste tot și prin intermediul celor două minute de ură, difuzate zilnic la ora 11:00.

În al doilea rând, principiul nouvorbei, o erodare josnică a limbii engleze și, de asemenea, un alt mijloc de propagandă. „Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepției despre lume și a obiceiurilor mentale ale membrilor devotați SOCENG-lui, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenția este ca, atunci când nouvorba va fi adoptată, iar Vechivorba va fi uitată orice concepție neortodoxă ⎯ adică o idee de neconformă cu principiile SOCENG-lui ⎯ să fie literalmente de neconceput, în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte” (pg 368).

Nu în ultimul rând, Dublagândire. Cuvântul din nouvorbă care corespunde cl mai bine conceptului de dublugândit, este negrulalb, și „reprezintă capacitatea de a stoca în minte concomitent, două condiții care se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al partidului știe în ce direcție să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este conștient că joacă feste realității, dar, cu ajutorul dublugânditului, el se și asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar desfășura cu precizia necesară, și inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăție.”

Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!

Cum s-a construit imaginea de legendă a Reginei Maria

Marele Război a născut în spaţiul românesc, aşa cum se întâmplă în fiecare război, mituri şi legende, dar şi câteva imagini puternice, cu valoare de simbol pentru români. De la eroii care cad în lupte ⎯ între aceştia, Ecaterina Teodoroiu, Grigore Ignat, grenadierul Constantin Muşat ⎯ la personalitățile care, la vremea aceea, au fost privite cu un aer aproape mistic datorită credinţei că ele puteau salva ţara de la dezastru: generalul Alexandru Averescu (ulterior mareşal), Regina Maria sau Ionel Brătianu. Ne oprim în cele ce urmează, cu numeroase detalii, asupra Reginei Maria şi a modului în care s-a ţesut în jurul său, în cei doi ani de război, o adevărată legendă. "Regina-soldat", "Mama răniţilor" ⎯ aşa a intrat în istorie suverana.

În intervalul 1881-1947, România a avut trei regine: Elisabeta, Maria şi Elena, niciuna născută pe pământ românesc, dar toate ataşate profund acestei ţări, fapt ce a contribuit, fără îndoială, la admiraţia generală a românilor pentru aceste trei feţe regale. Istoria noastră a reţinut figura discretă a Reginei Elisabeta, care s-a mulţumit să patroneze din umbră acte de cultură, dar şi pe cea a Reginei-mamă Elena, care a fost mai tot timpul în spatele fiului său, Mihai, sprijinindu-l discret şi încurajându-l în deciziile sale.

Cât despre Regina Maria, ea a avut un parcurs diferit. Acest fapt s-a datorat atât unui context istoric radical modificat comparativ cu cel al înaintaşei sale, şi apoi faţă de cel al succesoarei, dar şi unui complex de factori care au permis construirea unui adevărat mit în jurul persoanei sale. În mod evident, ne referim la cadrul istoric excepţional al Marelui Război, dar şi la faptul că Regele Ferdinand n-a avut personalitatea şi carisma unchiului său, Carol I, Ferdinand fiind descris de mai toţi contemporanii săi drept un om timid şi lipsit de autoritatea şi fermitatea pe care s-ar fi cuvenit să le manifeste în raport cu ceilalţi. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată puternica personalitate a Reginei Maria, în raport cu celelalte regine, acestea fiind într-o mai mare măsură aplecate spre o conformare a normelor Casei Regale. Pentru Regina Maria a contat însă numai impulsul simţit în interiorul său şi nu ceea ce alţii îi cereau sau aşteptau să facă.

Primii paşi spre câştigarea adulaţiei societăţii româneşti. Izbucnirea războiului european şi perioada de neutralitate îi oferă Reginei ocazia de a se impune ca un real pol de putere în locul lăsat gol de moartea Regelui Carol I. După intrarea României în război, Maria se impune astfel din ce în ce mai mult în culisele vieţii politice, dar face şi un gest curajos, pe care nicio regină şi niciun rege nu-l mai făcuseră până atunci: ea coboară din lumea Palatului Regal în lumea oamenilor de rând. Aceasta a fost, de fapt, una dintre cheile care au contribuit la crearea unui adevărat mit al reginei, dar şi la atingerea unor cote de popularitate pe care monarhia nu le mai avusese până atunci.

Perioada de neutralitate a fost punctul de pornire a afirmării Reginei Maria. A contat, în foarte mare măsură, şi apetența societăţii româneşti de a avea lideri cu personalitate puternică şi care, uneori, să facă gesturi fireşti, profund umane. Lunga domnie a lui Carol I, precum şi stilul prusac, rece, al acestuia îi aduseseră regelui respectul poporului, dar nu neapărat şi iubirea. Acest fapt fusese valabil şi în cazul Reginei Elisabeta, care a preferat o viaţă retrasă în reşedinţele regale şi nu băile de mulţime. Nonconformistă, scăpată de rigorile şi constrângerile bătrânului rege, Maria a dat frâu liber exprimării personalităţii sale şi asta s-a văzut imediat. A devenit, în scurtă vreme, cea mai populară figură a regalităţii.

Liderul rezistenţei româneşti şi cel mai bun ministru de Externe al epocii. Marele Război a reprezentat cea mai importantă ocazie a vieţii Mariei de a se afirma public ca un lider al poporului său şi chiar ca un lider internaţional, într-o vreme în care, desigur, femeile nu erau bine văzute în politica mare. Acest fapt a însemnat o febrilă activitate pe care, de altfel, o vedem reieşind din jurnalul său ⎯ regina a notat cu ceva umor că programul său era format din "zile regale de muncă", denumind prin aceasta uriaşul efort al numeroaselor vizite, audienţe şi al purtării unei vaste corespondenţe pentru a solicita sprijin în străinătate pentru cauza ţării sale. Mai trebuie spus şi faptul că dacă Regele Ferdinand nu a ratificat Pacea de la Bucureşti, acest lucru s-a datorat puterii de persuasiune a soţiei sale. În mai toate cancelariile europene, Maria a fost percepută drept lider şi vocea care a pledat pentru susţinerea intrării şi rămânerii ţării în război. Am putea spune că, neoficial, regina a fost cel mai bun ministru de Externe al României în perioada 1916-1919.

Casa reginei e "Inima Iaşiului". Intrarea României în război de partea Antantei a fost punctul în care în ţară s-a format un curent favorabil reginei. Şi a mai fost ceva: drama personală a Mariei, provocată de moartea fiului său Mircea, în noiembrie 1916, a reprezentat momentul care i-a produs o sensibilizare aparte la tot ceea ce înseamnă suferință și durere. Acest fapt se observă cu ușurință parcurgând memoriile scrise de regină. Implicarea sa totală în activități de îngrijire a soldaților, în ajutorarea populației a fost cumva și un refugiu, un loc care să facă uitată pierderea unui copil.

Retragerea haotică în Moldova și refugiul la Iași al autorităților au generat, se știe, o adevărată dramă umanitară în rândul populației și soldaților. Amplificată de lipsa alimentelor, a spațiilor de locuit și de igiena precară, tragedia românească a cunoscut apogeul odată cu izbucnirea epidemiei de tifos exantematic. Și aici a intervenit Regina Maria, iar lungile audiențe acordate la Iași celor ce aveau nevoie de sprijin, precum și oferirea unor mici ajutoare, vizitele zilnice la spitalele de răniți, toate i-au adus o largă apreciere. Pentru foarte mulți, ajutorul a venit de la regină ⎯ nu întâmplător, casa în care a locuit Maria în timpul refugiului a fost numită "Inima Iașiului". O denumire cu dublu simbol: pe de o parte, semnifică deschiderea față de problemele oamenilor și oferirea de ajutor, pe de alta, faptul că regina era o speranță, dar și centrul vital al rezistenței în fața inamicului. "Eu sunt englezoaică, iar englezii nu sunt obișnuiți să piardă", avea să exclame Regina Maria în fața generalului Averescu, exprimând prin aceasta tenacitatea și dârzenia în a mobiliza societatea românească. Și acesta era încă un pas spre aura mitologică țesută în jurul său.

Legenda "Reginei-Soldat creşte şi se răspândeşte. Şi în timp ce Regele Ferdinand se mărgineşte să participe la parade, regina este omniprezentă pe front, dar şi în spaţiul public, căci ea cutreieră mai toate aşezările Moldovei, iar acest fapt n-are cum să nu impresioneze. Întro zi, ea vizitează 14 regimente caantonate în 8 sate diferite, apoi un spital, iar seara se întoarce la Iaşi pentru a-şi scrie corespondenţa cu străinătatea, de unde cere ajutoare pentru ţara sa. Imaginea reginei se construieşte prin contactul direct cu populaţia, cu soldaţii ⎯ iar această poziţionare a ei are un impact uriaş asupra omului de rând. Acela care, de regulă, nu prea are ocazia să-şi vadă suverana. De aceea, vizitele reginei sunt un privilegiu, o recompensă, iar cei care o întâlnesc nu vor uita niciodată clipele petrecute în compania ei.

Un puternic aparat de propagandă al statului ⎯ Serviciul Fotografic şi Cinematografic al Armatei ⎯ contribuie şi el la crearea imaginii eroice a reginei în Marele Război, dar şi în primii ani de după conflict, mediatizând puternic înregistrările cu regina pe front au în mijlocul răniţilor. De asemenea, la fel de importante pentru crearea legendei s-au dovedit a fi şi ziarele apărute la Iaşi: "Neamul românesc", "Mişcarea", care, zi de zi, pe parcursul războiului, au publicat ample articole dedicate suveranei. De fapt, aceste publicaţii sunt cele care îi atribuie epitetele de "Regină-soldat", "Mamă a răniţilor", preluându-le din vorbele oamenilor simpli care interacţionează cu Maria. Semnificativ este momentul în care N. Iorga îi propune reginei ca lucrarea sa, De la inima mea la a lor, să fie publicată în 15.000 de exemplare şi distribuită soldaţilor. "Cărticica reginei" devine, astfel, un adevărat bestseller, iar difuzarea mesajului său e amplificată şi de publicarea în foileton în ziarele epocii. Cartea reprezintă un alt vector puternic al construcţiei imaginii sale legendare în vreme de război.

Anii de glorie ai Reginei Maria. În primii ani de după război, imaginea mitică a reginei este la apogeu. Întorşi în satele lor, soldaţii duc cu ei trei poveşti: istoria personală a participării la război, legenda Reginei şi cultul pentru generalul Averescu. Încoronarea de la Alba Iulia, dar şi interesantul exerciţiu de credinţă şi dragoste faţă de poporul său, exprimat prin trecerea sa la Ortodoxie, în 1926, au făcut-o să fie şi mai iubită de către popor. În fond, a ffost prima regină încoronată a României care a îmbrăţişat religia poporului român. Turneele diplomatice întreprinse în 1919 şi 1926 în Franţa, Anglia şi SUA au lăsat şi ele o puternică amprentă asupra societăţii româneşti căzută în admiraţie faţă de forţa şi puterea de persuasiune a Reginei. Rezultatele, cel puţin cele ale vizitelor de la Paris şi Londra, au contribuit în mod clar la făurirea şi recunoaşterea în plan internaţional a Marii Uniri.

În concluzie, din toate aceste motive, Regina Maria îşi merită locul privilegiat în istorie, dar şi în sufletul şi conştiinţa românească ⎯ fără eforturile sale atotcuprinzătoare, România ar fi arătat probabil altfel.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Surse:

De la inima mea la a lor, de Regina Maria

Jurnal de război, Regina Maria vol I, II, III

Revista Historia Special, Iunie 2018

Notiţe zilnice din războiu, de Alexandru Averescu

Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Contele de Saint-Aulaire

Numele trandafirului

Numele trandafirului este un roman scris de italianul Umberto Eco,  publicat în 1980 şi devenit, în scurt timp, unul dintre marile capodopere ale literaturii, atât prin tematica sa istorico-filosofică, cât şi prin valoarea sa literară.

Acţiunea este plasată în anul 1327, într-o vestită mănăstire izolată de lume, unde călugării sunt pe cale de a fi învinuiţi pentru erezie. Singura lor speranţă este ajutorul dat de un faimos franciscan, fratele Guglielmo (William) din Baskerville, ajutat de novicele său, Adso. Acesta este un personaj-narator. Romanul începe cu descrierea celebrei abaţii. Adso este impresionat de impozanţa Edificiului, principala clădire a abaţiei, în jurul căreia este centrată întreaga acţiune a operei: "... m-a uimit construcţia masivă, despre care apoi am aflat că era Edificiul. Era aceasta o construcţie octogonală ale cărui laturi dinspre miazăzi se ridicau pe platoul abaţiei, în timp ce laturile dinspre miazănoapte păreau să crească din înseşi poalele muntelui, pe care se înălţau drept în sus." Din această descriere ni se relevă importanţa  sacră a acestei clădiri, în care se află o bibliotecă labirintică.

Fratele Guglielmo, protagonistul romanului, este chemat de abatele Abbone pentru a rezolva cazul unei crime. Incă de la sosirea sa în mănăstire îşi dovedeşte măiestria intelectuală, găsind calul abatelui ghidându-se după semnele din natură. pentru a găsi asasinul lui Adelmo, ajutorul de bibliotecar. Când lucrurile par a se limpei, fratele Guglielmo găsind o pistă posibilă pentru aflarea făptaşului, între zidurile misterioasei mănăstiri mai are loc o crimă. Astfel, lucrurile se complică şi mai mult, protagonistul fiind obligat să găsească doi asasini. Totuşi, acesta nu renunţă, continuându-şi cu meticulozitate căutările. Iar şirul morţii nu se va sfârşi aici... Oare noi, dacă eram în situaţia celebrului călugăr, am fi reuşit să ne păstrăm tăria de caracter şi sângele rece, sau am fi  renunţat la anchetă?

Chinuit de bănuiala că în bibliotecă se ascund anumite mistere care ar putea avea legătură directă cu şirul crimelor ce s-au desfăşurat, Guglielmo reuşeşte să pătrundă în labirint (singurul loc în care abatele îi interzisese cercetarea, ceea c îi întărise supoziţiile) şi s-o exploreze. Astfel, ajunge în misterioasa încăpere Finis Afrcae. Dar acolo se petrece un lucru neprevăzut... Ce s-a întâmplat acolo? Care credeţi că va fi deznodământul?

Mi-a plăcut extre3m de mult această operă. Este, fără îndoială, una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit. Şi asta din mai multe motive.

În primul rând, tematica este inedită. Numele trandafirului reprezintă o anchetă a găsirii criminalului, dar este şi un roman istoric cu valenţe filosofice în care elemente de analiză biblică, studii medievale şi teorie literară se împletesc armonios spre a crea un cadru plin de mister şi o naraţiune captivantă.

În al doilea rând, protagonistul este un personaj extrem de interesant şi extrem de bine construit, având o personalitate foarte complexă. Acesta reprezintă tipul filosofului scolastic, care refuză să creadă că motivul crimelor care s-au petrecut este simpla posedare demonică (se ştie faptul că, în epocă, demonologia era extrem de răspândită, motiv pentru care ceilaţi călugări credeau că, în urma evenimentelor consumate, trăiesc zile apocaliptice, iar sosirea lui Antihrist este privită ca fiind iminentă). El încearcă şi reuşeşte să demonstreze că asasinii sunt oameni în carne şi oase. Ceea ce reprezintă încă un lucru inedit este faptul că, deşi depistează scenariul omorurilor, totuşi nu identifică făptaşul. În plus, mai este un alt personaj care, în aparenţă e inofensiv prin faptul că e orb, dar care, în evoluţia acţiunii, capătă o importanţă sporită, deoarece deţine secretele misterioasei biblioteci. Despre cine este vorba, cand apare şi care este rolul  său veţi afla citind opera.

În al treilea rând, imi place romanul pentru că se fac numeroase referiri la scrieri din domenii variate şi în care se face risipă de erudiţie. Un exemplu îl reprezintă povestirea Miracolul Secret, în care protagonistul este un bibliotecar orb. De asemenea, se amintesc şi domenii precum cel al geografiei, ştiinţei sau filosofiei.

Pe de altă parte, există şi un minus în această carte atât de frumoasă. Episodul în care este prezentată vizita tribunalului Inchiziţiei, care este dezvoltat excesiv după părerea mea, iar rememorările prilejuite de această întâlnire sunt extrem de plastice, acestea descriind faptele săvârşite de ereticul fra Dolcino împreună cu adepţii săi, spre deliciul ascultătorilor. Episodul putea fi doar amintit, el neavând legătură cu cercetările pe care este axată acţiunea romanului.

Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!

GUERLAIN, notele de vârf ale luxului,

Povestea Casei Guerlain s-a scris în familie: patru generaţii de bărbaţi au creat şi dezvoltat una din cele mai vechi case de parfumuri din lume, care păstrează şi astăzi o reputaţie pentru calitate lux şi eleganţă. Anul acesta, Guerlain sărbătoreşte 190 de ani de ani pe piaaţă. Au fost 190 de ani în slujba luxului, fără nicio deviere de la motto-ul companiei: "Niciodată să nu faci compromisuri la calitate". Aşadar, vă propun să facem o incursiune în istoria parfumului care a revoluţionat piaţa de cosmetice.

Pierre-François-Pascal Guerlain a crecut printre arome ⎯ de scorţişoară, nucşoară, piper sau vanilie. Tatăl său era negustor de condimente, astfel că tânărul a fost iniţiat de mic în tainele înmiresmate ale mirodeniilor. În 1828 şi-a deschis primul butic Guerlain, la parterul unui hotel de pe Rue de Rivoli. Aici, Guerlain a debutat ca parfumer vinaigrier. Vindea atât parfumuri importate din Anglia, cât şi oţeturi şi diverse produse cosmetice pe care le producea singur din ingrediente de cea mai înaltă calitate.

Până la parfumurile proprii n-a mai fost decât un pas. Guerlain a început să vândă apă de colonie cum se numea pe atunci, folosind diverse ingrediente pentru a acrea miresme inspirate din natură. Succesul a venit repede, cu toate că Europa era încă o lume a mirosurilor mai puţin plăcute. Apa de colonie apăruse de câteva decenii, dar încă nu făcea parte din igiena curentă a oamenilor. Lucrurile aveau să se schimbe însă, iar Guerlain s-a numărat printre pionierii care au contribuit la modificarea percepţiei despre parfumuri şi despre importanţa lor.

Pascal Guerlain interacţiona direct cu clienţii săi. A învăţat astfel ce-şi doreau aceştia şi crea pentru mulţi parfumuri personale (pentru scriitorul Balzac, de exemplu). Până în 1839, faima l-a împins să se mute pe mult mai căutata Rue de la Paix, vizitată de toţi turiştii veniţi la Paris. Astfel, buticul său a devenit cel mai cunoscut şi mai scump din tot Parisul. Şi încă nu ajunsese la apogeul succesului său! 

Acesta a venit în 1853, odată cu parfumul creat special pentru împărăteasa Eugénie, soţia lui Napoleon al III-lea, drept cadou de nuntă. Easu de Cologne Impériale, un parfum cu note de cedru, rozmarin, bergamotă şi citrice, i-a câştigat lui Guerlain titlul de parfumier oficial al familiei imperiale. Şi alte capete încoronate ale Europei aveau să poarte creaţii ieşite din atelierul lui Guerlain. În 1864, anul morţii lui Pascal, Casa Guerlain era deja inima industriei parfumurilor. Afacerea a fost moştenită de Aimé şi Gabriel, fiii acestuia.

Nasul lui Aimé Guerlain a creat câteva dintre parfumurile-vedetă ale Belle Époque. Din eprubetele sale au ieşit Fleur d'Italie (1884), Skiné (1885), Rococo (1887) etc. În 1889, anul Expoziţiri Universale de la Paris, Guerlain a lansat Jicky (porecla nepotului său, Jacques), parfumul care a schimbat totul. Jicky a fost o adevărată revoluţie în industrie. Parfumurile de până atunci erau inspirate din mirosuri din natură. Însă cu Jicky, Aimé Guerlain a creat o aromă cu totul nouă, care nu exista în natură, folosind ingrediente sintetice precum vanilină, curmarină sau linalol-

Artistul. Jacques, zis Jicky în familie, a fost cel care i-a succedat lui Aimé în calitate de creator de parfumuri, continuând astfel tradiţia de a transmite în familie această poziţie. Dintre toţi creatorii Guerlain, Jacques a fost cu adevărat un artist al parfumurilor. S-a lăsat inspirat de călătorii, de impresioniştii pe care îi iubea şi de tot ceea ce avea de oferit noul secol. A creat, în 60 de ani, peste 400 de parfumuri ⎯ bineînţeles, majoritatea nu au părăsit atelierul său. Însă cele care au fost lansate pe piaţă sunt şi astăzi considerate parfumuri-etalon în istoria industriei. Printre creaţiile notabile de început ale lui Jacques se numără astfel Jardin de mon curé (1895), Voila pourquoi j'amais Rosine (1900) sau Champs-Elysées (1904).

Şi în domeniul ambalajului, Jacques a instituit un trend nou: ffiecare parfum trebuia să aibă sticla sa proprie, o creaţie unică care să distingă fiecare mireasmă în parte şi din punct de vedere vizual.

Mirajul Orientului. În 1914, Casa Guerlain şi-a mutat sediul princial pe Champs-Elysées, la numărul 48 (astăzi un adevărat templu al parfumurilor) unde se pregătea de un nou avânt. Dar a venit războiul, iar planurile au fost date peste cap. Avântul a fost reluat în 1919, iar perioada care a urmat Marelui Război a stat sub semnul a două parfumuri-vedetă: Mitsuko (1919) şi Shalimar (1925). Al doilea (ţi cel mai cunoscut) parfum oriental din istoria parfumurilor, Shalimar rămâne şi în prezent creaţia de referinţă pentru Casa Guerlain. Un parfum clasic, după standardele noastre, Shalimar a fost considerat la vremea aceea inovativ, puternic, agresiv chiar, prin notele puternic condimentate, îndrăzneţ. N-a fost parfumul unei singure generaţii, ci al tuturor generaţiilor care i-au urmat. Am putea compara influenţa sa, poate, cu cea pe care a avut-o Chanel N°5.

Luxul în epoca vitezei şi sfârşitul dinastiei Guerlain. În 1956, Jean-Paul Guerlain, moştenitorul secretelor Guerlain a deebutat pe piaţă cu Vétyvier. A fost primul dintr-o nouă serie de parfumuri de succes. I-au urmat Chant d'Arômes (1962), Habit Rouge (1965) şi marile vedete Chamade (1969) şi Samsara (1989). Dar tradiţia transmiterii pe linie masculină, în cadrul familiei, a poziţiei de parfumier s-a sfârşit odată cu Jean-Paul Guerlain, ai cărui urmaşi nu au mai vrut să-i calce pe urme. În 1994, datorită concurenţei unor giganţi în materie precum LVMH sau L'Oréal, membrii familiei Guerlain au acceptat să vândă compania către LVMH. Jean-Paul Guerlain şi-a mai păstrat câţiva ani poziţia de parfumier, apoi, în 2008, i-a cedat-o ucenicului său Thierry Wasser. Este primul parfumier al Casei Guerlain care nu poartă numele familiei. Cu toate acestea, Wasser s-a dovedit a fi succesorul potrivit pentru imperiul Guerlain. Trăim însă într-o epocă în care lansarea unui nou parfum are în spate mai degrabă studii de marketing, şi nu momente de inspiraţie ale unui parfumier talentat.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Suse: revista Historia nr 200, septembrie 2018
https://www.elle.ro/beauty/istoria-fascinanta-casei-guerlain-523618/
https://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/guerlain-mirosul-traditiei-familie-1_50ae28c17c42d5a6639a2940/index.html

http://www.bucurestifm.ro/2018/02/03/guerlain-parfumul-istoriei-si-o-carte-buna/
https://a1.ro/news/inedit/poveste-cu-parfum-de-istorie-de-la-incantatii-si-arme-letale-la-cel-mai-de-succes-produs-cosmetic-id484933.html

Minunata lume nouă

Bine v-am regăsit! După o lungă pauză mă reapuc de treabă. Zilele trecute m-a fulgerat o idee. Pe lângă subiectele pe care obişnuiam să le scriu şi pe care voi continua să le scriu, am venit cu ideea scrierii unor recenzii ale unor cărţi mai mult sau mai puţin cunoscute, ştiut fiind faptul că adolescenţii lumii noastre nu prea mai ştiu cum este sa citeşti o carte, preferând,  în schimb, să citească rezumatul pe net sau să urmărească un film inspirat de tematica operei.

Minunata lume nouă, (1932) de Aldous Huxley, descrie o societate distopică bazată pe supremaţia tehnologică în defavoarea valorii umane, iar deviza Statelor Unite ale Lumii: COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE este relevantă pentru societatea pe care autorul îşi propune să o expună. Acţiunea este plasată în anul 632 al epocii Ford. Din câte putem observa, conceptele de morală, etică sau religie au fost complet abolite, fiind înlocuite cu "teologia" lui Henry Ford, Marele Frate, care veghează la păstrarea "stabilităţii" din societate.

Povestea începe direct cu intriga, tipică distopiilor, de aceea nu mi se pare atrăgătoare şi care relevă gradul extrem de înalt al dezvoltării tehnologice, dar în aceeaşi măsură nivelul degradării identităţii umane:"O clădire cenuşie, scundă, de numai treizeci şi patru de etaje. Deasupra intrării, firma CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, iar pe stemă, în formă de scut, deviza Statelor Unite ale Lumii..."

Această "instituţie" este creierul societăţii totalitare în care dezumanizarea este arma cu care conducătorii pot controla societatea după bunul plac. Aceştia recurg la orice subterfugiu: de la transformarea rasei umane şi manipularea ei genetică la mascarea minciunii în adevăr absolut. Acum oamenii nu se mai nasc pe cale naturală, ci sunt produşi în laboratoarele Centrului de Incubaţie şi Condiţionare, iar diferenţierea speciilor se face prin neajunsuri fizice şi "intelectuale" (aici termenul este utilizat puţin forţat). Alfa plus este considerată specia superioară, faţă de celelalte două care îi sunt inferioare. Ceea ce conferă originalitate, şi ceea ce nu am mai găsit în celelalte distopii citite, şi care m-a impresionat, este modul de reeducare a copiilor. Acestora li se introduc în creier (dacă poate fi numit aşa), prin "lecţii" generoase, ideile "sfântului Ford". Această "educaţie" se face prin somn prin procedeul repetării obsesive a anumitor idei şi concepte. De asemenea, modalitatea prin care prin care este menţinută starea de inconştienţă a oamenilor este reprezentată de Soma, pastile care au efectul unui drog şi care induc consumatorului stări de euforie şi delir şi prin care cei care-l consumă se "eliberează de oboseala" zilei.

Dar mai există oare o cale de salvare? Da, există, şi aceasta este reprezentată de oamenii încă neatinşi de morbul acestei "civilizaţii" şi care sunt izolaţi în rezervaţii. Apariţia unei ediţii de Opere complete de Shakespeare poate contribui decisiv la răsturnarea unui regim absurd şi care poate trezi memoria, memoria unui trecut acum hulit şi îngropat. Apariţia Sălbaticului are darul de a bulversa societatea, ca şi comportamentul şi preocupările sale "neobişnuite" care mută atenţia oamenilor spre el.

Un alt lucru interesant este readucerea în această operă este readucerea stilului orwellian inspirat din cel mai pur SF şi care mie mi-a plăcut extrem de mult. Acesta a fost unul din principalele motive pentru care am citit această carte, asemănarea cu un roman extrem de drag mie, 1984.

În încheiere, cartea asta o recomand doar acelui tip de cititor care este capabil să înteleagă mesajul extrem de profund ce se desprinde din această operă şi care poate să se transpună în datele realităţii expuse de autor fără a fi influenţat. Aşadar, lectură plăcută!

Caleidoscopul (1817)

 Pentru a doua poveste de astăzi vă propun o iniţiere în tainele istoriei caleidoscopului. Caleidoscopul a fost inventat în 1816 de savantul scoţian sir David Brewster. Caleidoscopul era un tub care conţinea bucăţi de sticlă şi alte obiecte colorate, lăsate libere. În interiorul tubului exista şi un set de lentile sau oglinzi de sticlă fixate unghiular una faţă de alta. Ideea era că imaginile reflectate ale obiectelor aveau să creeze modele ce puteau fi observate prin capătul tubului. Oglinzile creau axe de simetrie, drept pentru care, oricât de mult ar fi fost zdruncinate bucăţile libere de sticlă în interiorul tubului, modelul rezultat ar fi fost oricum simetric. De obicei sunt trei axe de simetrie, ceea ce creează frecvent impresia unui fulg de gheaţă multicolor.

În ani 1870, un american pe nume Charles Bush a adus îmbunătăţiri caleidoscopului, l-a produs în masă şi a generat o adevărată frenezie caleidoscopică. Brewster a scos un brevet pentru caleidoscop în 1817, dar şi lui Bush i s-au acordat brevete pentru versiunile lui în 1873.

Ce a inventat Brewster a fost jucărie victoriană fermecătoare şi inovativă. A fost marea favorită a coopiilor în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea. Una dintre atracţii consta în faptul că modelele puteau fi modificare cu o bătaie uşoară cu degetul. Bătând repetat, modelul putea fi făcut să crească şi să se dezvolte ca o creatură vie. În anii 1970, arta caleidoscopului a renăscut, şi astăzi sunt sute de persoane care le confecţionează.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Stetoscopul (1816)

La începutul secolului al XIX-lea, un medic parizian, René Laennec, se ocupa de pacienţii cu tuberculoză, când şi-a realizat marea sa invenţie. Cineva i-a cerut să-şi lipească urechea de o bucată de lemn. Când a făcut aceasta, a auzit sunetul amplificat produs de frecarea unui cui de fibra de lemn. A găsit imediat o aplicaţie a acestui fenomen, a făcut un con de hârtie şi l-a folosit pentru a asculta sunetele din interiorul pieptului pacienţilor. Spre uimirea lui, dispozitivul simplu a funcționat şi, după câteva autopsii, şi-a dat seama că sunetele pe care le auzea erau într-adevăr sugestive. Pentru astăzi vă propun să descoperim povestea inventării stetoscopului.

Laennec şi-a dus ideea mai departe şi a făcut la strung un stetoscop cilindric din lemn. Era, în principiu, similar cornetelor pe care le foloseau de o vreme persoanele cu deficienţe de auz. Cu ajutorul stetoscopului, Laennec a putut face distincţia între stările care erau doar tulburări minore şi cele care puneau viaţa în pericol. Reputaţia lui ca medic a crescut considerabil.

S-a apucat să-şi perfecţioneze stetoscopul, făcându-şi acasă un mic atelier. Modelul lui final a fost o pâlnie din lemn. Un capăt era prelucrat astfel încât să se potrivească pe urechea doctorului. Celălalt capăt se evaza într-un con. În interior putea fi montat un cilindru din alamă pentru ascultarea inimii. Prima utilizare atestată a stetoscopului a avut loc în martie 1817, când Laennec a examinat inima unei femei în vârstă de 40 de ani. Din nefericire, Laennec însuşi a contractat tuberculoză, probabil de la pacienţi, şi a murit.

După moartea lui Laennec s-au adus alte îmbunătăţiri stetoscopului. În 1828, Pierre Piorry a adăugat piese de fildeş la contactul cu urechea şi cu pieptul. În 1855 a fost introdus un stetoscop binaural, un instrument cu două capsule. Este modelul care se foloseşte în cea mai mare parte a lumii.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Frigiderul (1805)

William Cullen, de la Universitatea Glasgow a fost cel care a inventat prima tehnică frigorifică modernă, în 1748. Răcea aer prin evaporarea lichidelor într-un vid, dar nu a avut nicio tentativă de a-i da acestei tehnici o utilizare practică. Aşadar, astăzi vă propun să descoperim povestea inventării frigiderului.

Cuvântul frigider a fost inventat de Thomas Moore în 1800. Dispozitivul inventat de Moore era mai mult ceea ce am numi astăzi o cutie frigorifică decât un frigider. Consta dintr-o vană din lemn de cedru căptuşită cu blană de iepure şi umplută cu gheaţă, în centrul căreia se afla un container din tablă. Moore a proiectat această cutie frigorifică pentru a transporta unt din Marylandla Washington D.C.

Prima maşină frigorifică a fost proiectată în 1805 de către inventatorul american Oliver Evans. În 1844, un doctor american pe nume John Gorrie a construit o maşină pe baza invenţiei lui Evans, pentru a răci aerul şi a-şi reconforta pacienţii cu febră galbenă. Procesul de refrigerare era aşadar aplicat deja unei forme simple de condiţionare a aerului. În 1902, Willis Havilard Carrier a prezentat primul sistem de aer condiţionat proiectat special pentru acest scop. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, diverşi inventatori aduseseră tehnicii frigorifice mici îmbunătăţiri.

Primul frigider comercial pentru ţinerea la rece a alimentelor a fost produs în 1911. În 1915, Alfred Mellowes a realizat un model mai compact care se preta în producţia în masă pentru uz atât comercial cât şi casnic. Afacera lui Mellowes a fost preluată de General Motors trei ani mai târziu şi W.C. Durant, preşedintele GM, a fondat Frigidaire Company pentru a produce în masă frigidere pentru piaţa americană.

În 1900, aproximativ jumătate din gospodăriile din SUA foloseau gheaţă topită şi o cutie frigorifică pentru a-şi păstra mâncarea rece: cealaltă jumătate nu dispunea de nicio modalitate de a răci alimentele. Unul dintre primele frigidere casnice a fost instalat la reşedinţa unui magnat al petrolului, Walter Pierce.

Inventatorul francez Marcel Audiffren a fost interesat de perfecţionarea frigiderelor pentru uz casnic. Patentele lui au fost cumpărate de American Audiffren Refrigerating Machine Company. Aparatele au fost produse în Indiana. Primul frigider Audiffren a fost vândut în 1911, pentru aproximativ 1100 de dolari; un preţ de două ori mai mare decât al unui automobil. O caracteristică a primelor sisteme frigorifice era aceea că, în timp ce aveau o cutie rece amplasată în bucătărie, maşinăria (care includea un motor şi un compresor) trebuia adăpostită într-o cameră alăturată sau în pivniţă, necesitând un spaţiu destul de mare.

Preţul de vânzare a scăzut treptat şi tot mai multe familii americane şi-au putut cumpăra un frigider. Produsele au devenit şi mai compacte. În 1923, Frigidaire a scos pe piaţă prima unitate autonomă. Tot în anii 1920 s-au introdus compartimentele de congelare care au făcut posibilă producerea de cuburi de gheaţă pentru băuturi.

Primul frigider cu adevărat popular a fost produs de General Electric şi consta dintr-o cutie frigorifică albă simplă, aşezată pe picioare scurte, deasupra căruia se afla mecanismul, montat într-o cameră albă în formă de tambur. Acest prim frigider cu adevărat modern a fost introdus în 1927. S-a vândut în peste un milion de bucăţi şi unele dintre ele sunt şi astăzi în stare de funcţionare.

De atunci înainte frigiderul a suferit mai degrabă mici îmbunătăţiri decât schimbări revoluţionare. Compartimentele de congelare au devenit din ce în ce mai populare în anii 1940. În anii 1950 şi 1960 au fost introduse funcţii de genul congelării automate. În anii 1980 s-au făcut progrese în ceea ce priveşte randamentul, iar preocupările legate de mediu au condus la interzicerea utilizării clorofluorocarburilor (CFC) ca agenţi de răcire în sistemele etanşe. Uităm uneori că CFC au fost adoptate din cauză că agenţii folosiţi anterior erau extrem de periculoşi. Până în 1929 frigiderele utilizau trei gaze toxice: amoniacul, clorura de metil şi dioxidul de sulf. În anii 1920 s-au produs câteva accidente mortale când clorura de metil s-a curs din frigidere.

Astăzi aproape fiecare cămin din ţările mai dezvoltate economic ale lumii are un frigider. Astfel, lumea poate păstra alimentele în stare proaspătă un timp mai îndelungat decât în trecut. În condiţiile în care până la 90% din populaţie trăieşte la oraş, puţini oameni au grădini destul de mari pentru a-şi asigura consumul de alimente proaspete. În ritmul vieţii moderne, tot ma puţină lume are timp să îngrijească o grăîdină zi de zi. Aceasta măreşte dependenţa de magazine. Lumea cumpără alimente în cantităţi mult mai mari decât în trecut şi depozitează ceea ce nu consumă imediat. Rezultatul general a fost îmbogăţirea regimului alimentar, mai mulţi oameni consumând o varietate mult mai mare de alimente decât cu 50 sau 80 de ani în urmă. Diversitatea uimitoare a alimentelor oferite de supermarketuri este dovada vizibilă a acestui fapt. Un alt rezultat important al refrigerării este îmbunătăţirea sănătăţii, existând mai puţine cazuri de intoxicaţii alimentare.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!! 

Locomotiva cu aburi (1804)

Richard Trevithick, un englez din Cornwall, a inventat în 1797 o pompă cu piston pentru evacuarea apei din minele adânci. În anul următor a aplicat principiul pompei în proiectarea unui motor cu apă sub presiune. În 1800 a construit un motor cu aburi necondensați de mare presiune, care a concurat cu motorul de joasă presiune al lui James Watt. Trevithick lucra în paralel cu o serie de alţi inventatori care, toţi, se gândeau să monteze pe o trăsură un motor cu aburi şi să o pună în circulație pe drumuri. Ideea locomotivei cu aburi plutea în aer. Drept pentru care, vă propun astăzi să facem o mică incursiune în istorie şi să aflăm povestea locomotivei cu aburi.

După cum s-a dovedit, transportul rutier cu aburi nu a avut niciodată succes. Odată cu inventarea locomotivelor cu aburi şi montarea lor pe căi ferate, aceasta a fost calea universal acceptată. dar în 1800 calea ferată nu părea un viitor inevitabil, ci doar una din căile posibile. James Watt nu a crezut în căile ferate şi, din 1800 până în 1815, Trevithick a construit mai multe mașini cu aburi experimentale.

Trevithick a construit şi prima locomotivă de cale ferată cu aburi, care a fost, în mod cert, prototipul pentru locomotivele cu succes comercial ale lui George Stephenson , şi este greu să nu vezi în Stephenson un fel de antreprenor plagiator. El a luat invenția lui Trevithick, a făcut bani cu ea şi a cules şi laurii. Pe de altă parte, Trevithick însuși a luat ideea de locomotivă de la William Murdock, a cărui tăsură cu aburi o văzuse cu 15 ani în urmă pe străzile orașului natal, Pedruth, într-o seară a anului 1786.

În ajunul Crăciunului din 1801, trăsura lui Trevithick, poreclită "Pufăitoarea căpitanului Dick", a transportat primul lot de pasageri care a călătorit vreodată cu un vehicul cu aburi. Începea era locomoției cu aburi, în primul an al noului veac. În luna martie a anului următor, Trevithick şi Andrew Vivian au solicita un patent pentru trăsurile propulsate cu aburi. În 1803, o altă trăsură cu aburi era condusă pe străzile Londrei.

În 1804, Trevithick a lucrat la realizarea unei locomotive pentru uz industrial la Pen-y-darran, unde şi-a demonstrat capacitatea de a transporta 20 de tone de fier. Aceasta, prima locomotivă pe șine, s-a dovedit a fi adevărata invenție revoluționară, cea pe care Stephenson avea s-o copieze. A construit în 1805 o mașină similară pentru mina de cărbuni Wylam. În 1808 a construit o cale ferată circulară în apropierea pieței Euston din Londra. Pentru a demonstra noua tehnologie, a luat oameni din public şi io-a plimbat cu locomotiva cu aburi cu o viteză de până la 25 km/h. Lui Trevithick i s-a spus uneori Gigantul Aburilor. A fost masiv, puternic, în stare să ridice un baros peste un depou.

Trevithick a avut şi alte invenții şi inovații, dar cea din 1804, a locomotivei de cale ferată cu aburi, a fost cea menită să transforme harta Britaniei şi geografia industrială a Europei şi să redefinească sistemele de transport de pe mai multe continente. Cu acea invenție din 1804 a început era căilor ferate.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!! 

Creionul (1795)

 Astăzi vom vorbi despre istoria creionului. Creionul îşi are începuturile în Cumbria anului 1564. Un trecător necunoscut a găsit, în timp ce se plimba prin Borrowdale, niște bucăți de material negru lucios agățate de rădăcinile unui copac prăbușit, le-a luat de jos şi a observat că puteai scrie şi desena cu ele pe hârtie. Materialul negru era grafit şi descoperirea întâmplătoare a stârnit un considerabil interes local. Grafitul era greu de exploatat pentru scris datorită fragilității sale. Trebuia susținut într-un fel oarecare. Inițial, oamenii au încercat să înfășoare bucăți de grafit în sfoară. De-abia mai târziu grafitul a fost introdus în bețe găurite. Executarea bețelor găurite în interior pentru a susține grafitul era laborioasă, dar acesta a fost felul în care s-a inventat creionul.

Primul brevet pentru procesu de fabricare a creioanelor a fost acordat în 1795 chimistului francez Nicolas Conté. Acesta a utilizat un amestec de praf de grafit şi argilă, l-a încins şi apoi l-a introdus printr-o crestătură într-un tub cilindric din lemn. Fâșia subțire de lemn tăiată pentru a face loc grafitului a fost apoi pusă la loc pentru a menține mina pe poziție. De la început, Conté a putut produce mai multe tipuri de mine, unele moi, altele dure, în funcție de modul în care încingea grafitul. Datorită versatilității procesului, creioanele lui Conté au devenit extrem de utile meșteșugarilor, scriitorilor şi artiștilor.

Primele creioane realizate în producție de masă au fost fabricate în Europa şi exportate în America. Războaiele au întrerupt însă comerțul şi, nu după multă vreme, americanii au început să-şi fabrice propriile creioane. Primele creioane produse în America erau nevopsite, pentru a lăsa să se vadă calitatea carcasei de lemn; multe sunt fabricate şi astăzi în același fel. Se folosea lemn de cedru roșu oriental, un arbore din estul Statelor Unite cu lemn dur, care nu se rupea şi de care fabricanții erau mândri.

Astăzi se fabrică milioane de creioane anual. Mulțumită inovației lui Conté, le găsim într-o varietate de durități ale minelor, şi au devenit o parte indispensabilă a vieții de zi cu zi.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!! 

Paraşuta (1783)

Ideea de paraşută a plutit în aer cu mult înainte ca dispozitivul în sine să fie realmente necesar. Paraşuta a fost mai degrabă imaginată decât inventată de către Leonardo da Vinci (1452-1519). Schiţa lui Leonardo înfăţişa o pânză fixată pe un cadru de formă piramidală de stinghii de lemn. Desenul a fost schiţat într-un carnet de însemnări din 1483. Drept pentru care, vă propun astăzi sa descoperim povestea paraşutei.

Croatul Faust Vrancic a mers până acolo încât a construit o paraşută după desenul lui da Vinci şi a sărit cu ea de pe un turn din Veneţia în 1617. Vrancic a scris o carte inititulată Maşini noi, în care descrie în cuvinte şi imagini 56 de maşini şi structuri avansate. Printre cele 56 de maşini noi se număra şi paraşuta, pe care o descrie drept homo volans, "om zburător".

Prima paraşută funcţională a fost inventată de Sebastian Lenormand în 1783. Momentul era interesant deoarece coincidea cu primul zbor în balon al fraţilor Montgolfier. Dacă era ca oamenii să se plimbe cu balonul, nu era rău să aibă paraşute cu care să poată ajunge nevătămaţi la sol în situaţii de urgenţă. Paraşuta a fost proiectată special pentru a răspunde acestei nevoi.

Un alt francez, Jean Pierre Blanchard (1753-1809), pare să fi fost prima persoană care a utilizat paraşuta într-o situaţie de urgenţă. În 1785, s-a urcat într-un balon cu aer cald şi a aruncat din el un câine într-un coş de care era fixată o paraşută. În 1793, Blanchard însuşi aa coborât la sol folosind o paraşută în timp ce zbura într-un balon cu aer cald care a explodat. Blachard a fost cel care a inventat prima paraşută pliabilă făcută din mătase; până atunci paraşutele avuseseră cadre rigide.

În 22 octombrie 1797, Andrew Garnerin a fost prima persoană despre care se ştie sigur că a sărit cu o paraşută fără cadru rigid. era un mare risc, odată ce nu era sigur că paraşuta se va deschide. dar Garnerin a repetat experienţa. A săritv din balon de la înălţimi de până la 2500 de metri. Garnerin a adus o adăugire notabilă paraşutei, o fantă de aerisire care, lăsând să intre puţin aer împiedica balansarea paraşutei.

Apoi, inevitabil, s-a întâmplat primul accident fatal. În 1837, Robert Cocking a fost primul om care a murit într-un accident de paraşută.

În 1887, căpitanul Thomas Baldwin a inventat primul ham pentru paraşută, iar 3 ani mai târziu Paul Letterman şi Hathchen Paulus au născocit metoda de pliere a paraşutei şi împachetarea ei într-un sac purtat pe spate. Aceasta a dus paraşuta foarte aproape de forma ei modernă. Tot Paulus a fost cel care a adăugat o altă mică paraşută care se deschide prima, deschizând şi paraşuta principală.

Grant Morton şi Albert Berry au fost primii oameni care au sărit cu paraşuta din avion ⎯ în 1911. Prima săritură cu cădere liberă a fost efectuată în 1914 de Georgia Broadwick.

În iunie 2000, Adrian Nicholas a sărit dintr-un balon cu aer cald de la o înălţime de 3000 de metri în Africa de Sud, având încredere că o paraşută construită după planul lui Leonardo da Vinci avea să-l ducă cu bine la sol. Experţii în paraşute au încercat să-l descurajeze, fiind de părere că paraşuta lui8 da Vinci nu avea să funcţioneze. Dar a funcţionat. Potrivit lui Adrian Nicholas, coborârea a fost mai lină decât cu paraşutele moderne. Totuşi, la 600 de metri de pământ a detaşat paraşuta lui Leonardo şi a deschis una modernă. Nu voia cala aterizare să cadă peste el o ditamai construcţie din lemn şi pânză. Proiectul lui Leonardo s-a dovedit viabil, la 500 de ani de la realizarea lui.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!! 

Balonul cu aer cald (1783)

Joseph Michel şi Jean-Étienne Montgolfier au fost fiii unui fabricant de hârtie din localitatea franceză Annoanay, situată la vreo 60 de kilometri  de Lyon. urmărind norii suspendați pe cer, frații s-au gândit că dacă ar putea închide vapori de aceeași natură într-un sac mare şi ușor, acesta s-ar putea ridica în aer. Drept pentru care, vă propun astăzi spre analiză povestea balonului cu aer cald.

Pare doar un vis cu ochii deschiși imaginat în fața unei sticle de vin, dar în 1782 cei doi au construit un balon mic care s-a ridicat de la sol prin aprinderea unei căldări  pline cu hârtie dedesubtul lui. Aerul încălzit dinăuntrul balonului a devenit mai puțin dens, căpătând mai multă portanță decât aerul din jur. Micul experiment a fost un succes total şi le-a confirmat fraților bănuiala că  aerul încălzit face norii să plutească pe cer.

Frații Montgolfier au hotărât să construiască o versiune mai mare a balonului cu aer cald şi s-o prezinte public. Pe 5 iunie 1783, în faţa unei mulțimi de spectatori, a fost umflat un glob uriaș de pânză deasupra unui foc alimentat cu paie tocate. Când frânghiile de ancorare au fost tăiate, balonul s-a ridicat repede la mare înălțime, revenind la sol după ce parcursese peste un kilometru, când s-a răcit aerul dinăuntru. evenimentul a marcat inventarea navigației cu balonul.

Pe 19 septembrie 1783, Joseph a repetat experimentul la Paris, în prezența lui Ludovic al XVI-lea, a Mariei Antoaneta şi a unei mulțimi vaste. Baloni'ul a fost umflat cu aer cald în numai 11 minute, după care s-a ridicat la o înălțime de 500 de metri şi a plutit dus de vânt cale de trei kilometri înainte de a reveni la pământ într-o pădure.

Balonul Montgolfier a fost vopsit în culori vii şi îți lua ochii, arătând ca un glob gigantic într-un oim de Crăciun. Evenimentul a fost splendid, memorabil şi extrem de semnificativ. De balon era suspendată o cușcă în care erau o oaie, o rață şi un cocoş; cei trei pasageri au devenit primii călători aeropurtați. Începuse era călătoriilor aeriene.

Prima persoană care a urcat vreodată în balon a fost Jean Pilatre de Rozier. În octombrie 1783 a întreprins mai multe ascensiuni într-un balon captiv; era ancorat de pământ cu frânghii. El a demonstrat că balonul se putea ridica purtând dedesubtul lui oameni şi combustibil cu care se putea întreține focul în timpul zborului. În ziua de 21 noiembrie a aceluiași an, Pilatre de Rozier şi marchizul d' Arlandes au călătorit pe un balon liber pe o distantă de circa 3 kilometri, plecând din Bois de Boulogne. Au plutit în aer timp de aproximativ 25 de minute. Acesta a fost primul zbor în balon cu echipaj uman.

Frații Montgolfier nu au putut dezvolta mai mult tehnologia balonului înainte de izbucnirea Revoluției Industriale. Etienne a intrat în conflict cu autoritățile, iar Joseph s-a cufundat în munca de la fabrica de hârtie.

 Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!   

Storurile (1769)

Storurile sunt o alternativă populară pentru draperii şi s-au dovedit în unele locuri ⎯ în birouri, de pildă ⎯ mult mai clare în controlarea şi reglarea cantității şi calității luminii naturale intrate într-o încăpere. Astăzi vă propun povestea storurilor.

După legea britanică, storurile au fost inventate în 1769. În data de 11 decembrie a acelui an i s-a acordat lui Edward Bevan un brevet la Londra. Se pare, totuși, că storurile existaseră şi înainte. Este posibil ca Marco Polo dă le fi văzut în Persia, aducându-le cu sine când s-a întors la Veneția. De la Veneția s-au răspândit din oraș în oraș.

Mecanismul storurilor a rămas neschimbat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cel mai vechi desen tehnic al unui stor de care dispunem se află în lucrarea lui Roubo L'Art du Menuisier, publicată în 1769. Desenul prezintă șipci suspendate care pot fi înclinate, precum şi urcate şi coborâte ⎯ exact ca storurile de astăzi.

În America storurile existau cu doi ani înainte, deci, în mod interesant, cu doi ani înainte ca Bevan să-şi scoată brevetul englezesc.

Cea mai interesantă caracteristică a storurilor este probabil lipsa oricărei îmbunătățiri de-a lungul ultimilor 230 de ani. Motivul este acela că jaluzelele au fost create cu mult înainte ca ele să apară în Occident, trecând astfel de mult printr-un lung proces evolutiv de rafinare şi perfecționare, poate chiar de sute de ani, ajungând la forma cea mai eficientă. Nu puteau fi mai bune. 

Termometrul cu mercur (1714)

Astăzi vă propun să descoperim povestea termometrului cu mercur. Primul termometru care seamănă cu cel modern a fost inventaat în 1714 de fizicianul german Daniel Gabriel Fahrenheit. Acesta a fost primul care a utilizat mercurul în termometru. Fanrenheit inventase în 1709, termomerul cu alcool, aflat încă în uz. Închiderea unei coloane cu mercur în interiorul unui tub de stticlă rezolva diverse probleme pe care le ridicau folosirea apei şi a altor lichide. Proprietăţile mercurului îl făceau ideal pentru acest scop. Mercurul nu fierbe la temperatura de fierbere a apei şi nu îngheaţă. Opacitatea şi culoarea argintie îl fac uşor vizibil în interiorul tubului de sticlă.

Astăzi, termometrele sunt calibrate în unităţi de temperatură standard: grade Celsius sau grade Fahrenheit. Înaintea secolului al XVIII-lea nu existau modalităţi obiective de cuantificare a căldurii.

În 1724, prima scară a temperaturii ce avea să fie născocită a fost numită scara Fahrenheit, după Daniel Fahrenheit. Scara lui Fahrenheit pune în mod arbitrar 180 de grade între punctul de îngheţ şi cel de fierbere a apei pure.

Mai târziu a fost introdusă o scară centigradă aparent mai logică, în care punctul de îngheţ (fixat la 0 grade) este despărţit prin 100 de unităţi sau grade de punctul de fierbere al apei pure la nivelul mării (fixat la 100 de grade), deşi Anders Celsius, creatorul scării, şi-a numerotat-o, în mod curios, invers, cu fierberea la 0 şi îngheţul la 100, ca şi cum ar fi privit temperatura mai mult ca o măsură a frigului decât a căldurii. Anders Celsius a fost un mare om de ştiinţă, dar aceasta a fost o excentricitate stanie. După moartea lui Celsius, în 1744, numărătoarea a fost inversată. Scara centigradă pe care o folosim adtăzi a luat formal numele lui Celsius în 1948 şi a devenit scara standard folosită în UE. Celsius a fost o figură remarcabilă în ştiinţa secolului al XVIII-lea. Printre alte activităţi, luat parte la faimoasa expediţie a lui Maupertius în nordul Suediei în 1736, cu scopul de a măsura lungimea unui grad de latitudine pe pământ de-a lungul unui meridian cât mai apropiat de Polul Nord. O expediţie paralelă a plecat în Peru, pentru a măsura lungimea unui grad de latitudine în apropierea Ecuatorului. Măsurătorile au indicat diferenţe considerabile şi au demonstrat în mod spectaculos previziunea lui Isaac Newton că Pământul se va dovedi un elipsoid: cu alte cuvinte, nu o sferă perfectă, ci osferă uşor aplatizată uşor la poli. Aşadar, pe Anders Celsius l-au interesat în aceeaşi măsură gradele de latitudine şi cele de temperatură.

Primul termometru medical, întrebuinţat pentru măsurarea temperaturii corpului uman, a fost inventat de sir Thomas Albert, în 1867. Toate aceste tipuri de termometru sunt folosite şi astăzi, deşi acum există şi alte altenative, inclusiv versiuni digitale. În 1984, David Philips a inventat un termometru cu infraroşu. Acesta are două avantaje faţă de cele convenţionale. Nu trebuie introdus în corpul pacientului, ci plasat doar în ureche; în plus, dă indicaţia instantaneu.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Motorul cu aburi (1712)

Motorul cu aburi este una din acele invenţii făcute pe bucăţi. A existat în mod evident un prototip al motorului cu aburi în Grecia antică. Heron din Alexandria a descris o maşină pe care o proiectase pntru a deschide porţile unui templu. Apa era încălzită şi aburii ieşeau prin două duze care învârteau turbina şi astfel se deschideau porţile. Dar, inginerul englez Thomas Savery a inventat o pompa cu aburi în 1698, cu scopul de a scoate apa din puţurile şi minele de cărbuni. Aşadar, astăzi vă propun să analizăm povestea motorului cu aburi.

Pompa lui Savery a fost un punct de referinţă, dar nu şi o maşină foarte utilă. Pompa era ineficientă, capabilă să ridice apa doar vreo şase metri, când puţurile minelor erau mult mai adânci. Thomas Savery lucra la Sick and Commissioners. Munca l-a adus la Dartmouth, unde l-a întâlnit, probabil, pe Thomas Newcomen, un alt mare pionier al puterii aburilor. În 1701, Savery a obţinut permisiunea parlamentară de a-şi prelungi valabilitatea brevetului pe 21 de ani. Apoi s-au făcut aranjamente pentru dezvoltarea modelului de motor cu aburi mai avansat al lui Thomas Newcomen, care a fost vândut în 1712, cu acordul părţilor, sub brevetul lui Savery. Motorul lui Newcomen lucra la presiune atmosferică normală, ceea ce elimina o parte din riscurile implicate de utilizarea aburilor la presiune mare. Motorul lui Newcomen utiliza, de asemenea, conceptul de pion inventat în 1690 de Denis Papin. Aceste îmbunătăţiri au contat enorm pentru eficacitatea motorului şi a pompării. Exista acum un motor cu aburi mai apt să ridice apa din minele adânci, deşi nu era încă foarte eficient.

Marele progresa venit odată cu transformarea motorului lui Newcomen într-o maşină practică şieficientă care putea fi utilizată în fabrici şi, în final, instalată pe vapoare şi locomotive. Această realizare i-a aparţinut lui James Watt. James Watt a fost şi cel care a perfecţionat motorul cu aburi. În 1764 a văzut pentru prima oară motorul cu aburi al lui Newcomen, când i-a fost adus unul la reparat. A analizat maşina şi şi-a dat seama că i se puteau aduce câteva îmbunătăţiri esenţiale. Mai întâi, mişcarea în sus şi în jos, producătoare de vibraţii, trebuia înlocuită cu o mişcare mai lină, de rotaţie. Apoi, trebuiau să fie eliminate încălzirea şi răcirea alternată. Watt a adăugat motorului un cilindru, ceea ce a permis aburilor să se condenseze fără a afecta performanţa motorului.

Watt a construit o machetă a propriei maşini, prezentând-o în 1769. Motorul lui Watt, pe lângă faptul că funcţiona mai lin şi mai silenţios, utiliza de patru ori mai puţin combustibil. Watt s-a asociat cu industriaşul Mathew Boulton, cu care a făcut o echipă ideală: watt, savant şi inginer, Boulton ⎯ omde afaceri şi finanţator. Motoarele lor aveau să fie folosite în multe industrii diferite şi au dat un avânt major Revoluţiei Industriale.

  Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Semănătoarea (1701)

Jethro Tull a studiat dreptul la Oxford. Mai târziu a călătorit prin Europa, unde a avut ocazia să observe o varietate de practici agricole. Revenit în Anglia, a moștenit un teren în sudul țării şi acolo şi-a putut pune în practică o parte din ideile pe care le avea în domeniul agriculturii. a devenit membru al grupului "fermierilor progresiști" care au înființat sistemul Norfolk, un efort de pionierat menit să pună agricultura britanică pe o bază mai științifică. Drept pentru care, astăzi vă propun să descoperim povestea inventării semănătoarei.

Jethro Tull a inventat semănătoarea în 1701. până în acel moment, semințele erau împrăștiau cu mâna, motiv pentru care erau repartizate destul de neuniform şi neeconomic pe suprafața unui câmp. Multe semințe rămâneau la suprafață şi nu prindeau rădăcină, pierderile fiind mari. Dispozitivul inventat de Tull, al cărui prototip l-a construit din pedalele orgii de la biserica locală, le-a dat fermierilor posibilitatea de a semăna semințele pe rânduri bine spaţiate, la adâncimi specifice. Sistemul lui Tull a fost funcțional. Utilizarea semănătorii a avut ca rezultat mărirea proporțiilor semințelor germinate şi, sporirea recoltelor.

Inventarea semănătorii a fost prima dintr-o întreagă secvență de îmbunătățiri aduse agriculturii în secolul al XVIII-lea, care au condus la o eficiență sporită, productivitate mai mare şi producție generală superioară. Aşa cum pompa cu aburi a lui Savery a marcat începutul Revoluției Industriale, semănătoarea lui Tull a marcat debutul Revoluției Agrare.

Jethro Tull a fost un vizionar. Pe lângă semănătoare, a mai inventat prășitoarea cu tracțiune animală şi a adus perfecționări plugului. În 1731 şi-a publicat ideile despre agricultură în Eseu asupra principiilor muncii câmpului. Avea să fie o carte cu o influență enormă asupra moșierilor din întreaga Britanie a secolului al XVIII-lea.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Oala sub presiune (1679)

Oala sub presiune este un vas închis ermetic, o oală cu un capac etanș, care produce aburi pentru a găti hrana rapid, păstrându-i valoarea nutritivă. Astăzi vă propun să descoperim povestea acestei invenții destul de importantă în istoria modernă.

Oala sub presiune a fost inventată de fizicianul francez Denis Papin în 1679. Generarea de aburi în interiorul vasului ridică presiunea. temperatura în interiorul oalei creşte la 130०C, cu destul de mult peste punctul normal de fierbere a apei, 100०C.

Papin şi-a prezentat așa numita "cameră cu aburi" la Societatea Regală din Londra. Oala sub presiune a fost comercializată sub numele de oala lui Papin. Capacul era prevăzut cu o valvă de siguranță. Aceasta permitea ieșirea vaporilor atunci când se atingea un nivel superior al presiunii, prevenind o explozie.

Sir Cristopher Wren, membru al Societății Regale, l-a încurajat pe Papin să scrie o broșură despre invenția sa. Denis Papin îşi vedea dispozitivul utilizat în bucătărie, dar oala lui Papin, cunoscută şi sub denumirea de autoclavă, şi-a găsit prima întrebuințare comercială în lumea industriei, pentru sterilizare.

Oala sub presiune a ajuns să fie folosită în scopul căruia i-o destinase inventatorul ei de-abia în secolul al XX-lea. a devenit o ustensilă de bucătărie populară în America şi Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când oamenii au înțeles că, folosind-o, pot economisi combustibil. Un ghiveci putea fi gătit, la același foc, în jumătate din timp. Oamenii au mai observat că, deoarece timpul de gătit era mai scurt, alimentele îşi păstrau gustul mai bine.

În secolul XXI, cu campania împotriva emisiilor de dioxid de carbon şi îngrijorarea crescândă legată de consumarea combustibilului fosil, o a doua revenire a oalei sub presiune pare iminentă.

Analiza matematică (1666)

Analiza matematică este obiectul uneia dintre cele mai faimoase dispute din toate timpurile asupra unei invenții. Newton sau Leibniz a fost cel care a inventat analiza matematică? La această întrebare vom încerca să  răspundem în expunerea de azi.

Newton şi-a început munca în această direcție în 1666, în timp ce Leibniz s-a apucat de versiunea sa opt ani mai târziu şi a publicat prima lucrare în care utiliza analiza matematică în 1684. Asemenea lui Oughtred înaintea lui, Newton a amânat. Nu şi-a publicat versiunea sa decât în 1693 (parțial) sau în 1704 (complet). Aceste date sugerează că Leibniz a luat un start mai bun decât Newton, dar apele sunt tulburate de faptul că în 1676 Leibniz a vizitat Londra, unde a avut ocazia să vadă cel puțin unul dintre manuscrisele nepublicate ale lui Newton. Nu este sigur, dar există posibilitatea ca Leibniz să fi extras din aceste însemnări informații prețioase care i-au permis să-şi dezvolte opera.

Acesta a fost debutul nebulos al unei dezbateri academice de proporții privind originea analizei matematice. Controversa era mocnită în jurul anului 1700, dar în 1711 a izbucnit în toată forța.

Este posibil, așa cum am văzut şi în cazul altor invenții, ca savanții să fi ajuns la analiza matematică în același timp, printr-o coincidență. faptul că Leibniz a avut o metodă diferită sugerează cu putere că nu era doar un plagiator al lui Newton. Situația a fost complicată de faptul că, pe lângă publicațiile formale, circulau scrisori, existau întâmplări ⎯ tot soiul de informații. Prin aceste căi informale, atât Leibniz, cât şi Newton s-au lămurit că celălalt era avansat în elaborarea analizei matematice. Leibniz a şi pomenit aceasta, dar numai Leibniz a fost împins de situație spre publicare.

Dacă lumea științei ar fi funcționat în 1700 în stilul actual, data publicării ar fi fost hotărâtoare şi Leibniz ar fi fost privit ca unicul inventator al analizei matematice. Dar la acea vreme prezumția generală că Newton trebuie să fi fost inventatorul analizei matematice a împiedicat orice dezbatere reală. Societatea Regală a înființat o comisie pentru analizarea cazului, dar comisia nu l-a invitat niciodată pe Leibniz să-şi prezinte propriul punct de vedere. Aceasta a fost comisia care a publicat Commercium Epistolicum în 1713. Rezultatul a fost în favoarea lui Newton. Nu e de mirare ⎯ documentul a fost scris de Newton însuși!

Newton n-a fost stâlpul de onestitate pe care Societatea Regală şi l-ar fi dorit. John Flamsteed l-a ajutat pe Newton la ale sale Principia, dar ulterior a ținut pentru sine unele informații. Newton a confiscat atunci toată opera lui Flamsteed şi a încercat să o publice cu ajutorul inamicului lui Flamsteed, Edmond Halley. Flamsteed a fost nevoit să recurgă la un ordin judecătoresc pentru a împiedica publicarea propriei sale opere şi doar în acest fel a reușit. Drept represalii, Newton a pus să se retragă recunoașterea contribuției lui Flamsteed din următoarele ediții ale lucrării sale, Principia.

Acest episod trist şi destul de urât din istoria invențiilor arată latura lor negativă. Adesea egoul inventatorului sau a celui care dorește să fie recunoscut ca atare este predominant, iar adevărul contează mai puțin.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!