Numele trandafirului este un roman scris de italianul Umberto Eco, publicat în 1980 şi devenit, în scurt timp, unul dintre marile capodopere ale literaturii, atât prin tematica sa istorico-filosofică, cât şi prin valoarea sa literară.
Acţiunea este plasată în anul 1327, într-o vestită mănăstire izolată de lume, unde călugării sunt pe cale de a fi învinuiţi pentru erezie. Singura lor speranţă este ajutorul dat de un faimos franciscan, fratele Guglielmo (William) din Baskerville, ajutat de novicele său, Adso. Acesta este un personaj-narator. Romanul începe cu descrierea celebrei abaţii. Adso este impresionat de impozanţa Edificiului, principala clădire a abaţiei, în jurul căreia este centrată întreaga acţiune a operei: "... m-a uimit construcţia masivă, despre care apoi am aflat că era Edificiul. Era aceasta o construcţie octogonală ale cărui laturi dinspre miazăzi se ridicau pe platoul abaţiei, în timp ce laturile dinspre miazănoapte păreau să crească din înseşi poalele muntelui, pe care se înălţau drept în sus." Din această descriere ni se relevă importanţa sacră a acestei clădiri, în care se află o bibliotecă labirintică.
Fratele Guglielmo, protagonistul romanului, este chemat de abatele Abbone pentru a rezolva cazul unei crime. Incă de la sosirea sa în mănăstire îşi dovedeşte măiestria intelectuală, găsind calul abatelui ghidându-se după semnele din natură. pentru a găsi asasinul lui Adelmo, ajutorul de bibliotecar. Când lucrurile par a se limpei, fratele Guglielmo găsind o pistă posibilă pentru aflarea făptaşului, între zidurile misterioasei mănăstiri mai are loc o crimă. Astfel, lucrurile se complică şi mai mult, protagonistul fiind obligat să găsească doi asasini. Totuşi, acesta nu renunţă, continuându-şi cu meticulozitate căutările. Iar şirul morţii nu se va sfârşi aici... Oare noi, dacă eram în situaţia celebrului călugăr, am fi reuşit să ne păstrăm tăria de caracter şi sângele rece, sau am fi renunţat la anchetă?
Chinuit de bănuiala că în bibliotecă se ascund anumite mistere care ar putea avea legătură directă cu şirul crimelor ce s-au desfăşurat, Guglielmo reuşeşte să pătrundă în labirint (singurul loc în care abatele îi interzisese cercetarea, ceea c îi întărise supoziţiile) şi s-o exploreze. Astfel, ajunge în misterioasa încăpere Finis Afrcae. Dar acolo se petrece un lucru neprevăzut... Ce s-a întâmplat acolo? Care credeţi că va fi deznodământul?
Mi-a plăcut extre3m de mult această operă. Este, fără îndoială, una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit. Şi asta din mai multe motive.
În primul rând, tematica este inedită. Numele trandafirului reprezintă o anchetă a găsirii criminalului, dar este şi un roman istoric cu valenţe filosofice în care elemente de analiză biblică, studii medievale şi teorie literară se împletesc armonios spre a crea un cadru plin de mister şi o naraţiune captivantă.
În al doilea rând, protagonistul este un personaj extrem de interesant şi extrem de bine construit, având o personalitate foarte complexă. Acesta reprezintă tipul filosofului scolastic, care refuză să creadă că motivul crimelor care s-au petrecut este simpla posedare demonică (se ştie faptul că, în epocă, demonologia era extrem de răspândită, motiv pentru care ceilaţi călugări credeau că, în urma evenimentelor consumate, trăiesc zile apocaliptice, iar sosirea lui Antihrist este privită ca fiind iminentă). El încearcă şi reuşeşte să demonstreze că asasinii sunt oameni în carne şi oase. Ceea ce reprezintă încă un lucru inedit este faptul că, deşi depistează scenariul omorurilor, totuşi nu identifică făptaşul. În plus, mai este un alt personaj care, în aparenţă e inofensiv prin faptul că e orb, dar care, în evoluţia acţiunii, capătă o importanţă sporită, deoarece deţine secretele misterioasei biblioteci. Despre cine este vorba, cand apare şi care este rolul său veţi afla citind opera.
În al treilea rând, imi place romanul pentru că se fac numeroase referiri la scrieri din domenii variate şi în care se face risipă de erudiţie. Un exemplu îl reprezintă povestirea Miracolul Secret, în care protagonistul este un bibliotecar orb. De asemenea, se amintesc şi domenii precum cel al geografiei, ştiinţei sau filosofiei.
Pe de altă parte, există şi un minus în această carte atât de frumoasă. Episodul în care este prezentată vizita tribunalului Inchiziţiei, care este dezvoltat excesiv după părerea mea, iar rememorările prilejuite de această întâlnire sunt extrem de plastice, acestea descriind faptele săvârşite de ereticul fra Dolcino împreună cu adepţii săi, spre deliciul ascultătorilor. Episodul putea fi doar amintit, el neavând legătură cu cercetările pe care este axată acţiunea romanului.
Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!
Chinuit de bănuiala că în bibliotecă se ascund anumite mistere care ar putea avea legătură directă cu şirul crimelor ce s-au desfăşurat, Guglielmo reuşeşte să pătrundă în labirint (singurul loc în care abatele îi interzisese cercetarea, ceea c îi întărise supoziţiile) şi s-o exploreze. Astfel, ajunge în misterioasa încăpere Finis Afrcae. Dar acolo se petrece un lucru neprevăzut... Ce s-a întâmplat acolo? Care credeţi că va fi deznodământul?
Mi-a plăcut extre3m de mult această operă. Este, fără îndoială, una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit. Şi asta din mai multe motive.
În primul rând, tematica este inedită. Numele trandafirului reprezintă o anchetă a găsirii criminalului, dar este şi un roman istoric cu valenţe filosofice în care elemente de analiză biblică, studii medievale şi teorie literară se împletesc armonios spre a crea un cadru plin de mister şi o naraţiune captivantă.
În al doilea rând, protagonistul este un personaj extrem de interesant şi extrem de bine construit, având o personalitate foarte complexă. Acesta reprezintă tipul filosofului scolastic, care refuză să creadă că motivul crimelor care s-au petrecut este simpla posedare demonică (se ştie faptul că, în epocă, demonologia era extrem de răspândită, motiv pentru care ceilaţi călugări credeau că, în urma evenimentelor consumate, trăiesc zile apocaliptice, iar sosirea lui Antihrist este privită ca fiind iminentă). El încearcă şi reuşeşte să demonstreze că asasinii sunt oameni în carne şi oase. Ceea ce reprezintă încă un lucru inedit este faptul că, deşi depistează scenariul omorurilor, totuşi nu identifică făptaşul. În plus, mai este un alt personaj care, în aparenţă e inofensiv prin faptul că e orb, dar care, în evoluţia acţiunii, capătă o importanţă sporită, deoarece deţine secretele misterioasei biblioteci. Despre cine este vorba, cand apare şi care este rolul său veţi afla citind opera.
În al treilea rând, imi place romanul pentru că se fac numeroase referiri la scrieri din domenii variate şi în care se face risipă de erudiţie. Un exemplu îl reprezintă povestirea Miracolul Secret, în care protagonistul este un bibliotecar orb. De asemenea, se amintesc şi domenii precum cel al geografiei, ştiinţei sau filosofiei.
Pe de altă parte, există şi un minus în această carte atât de frumoasă. Episodul în care este prezentată vizita tribunalului Inchiziţiei, care este dezvoltat excesiv după părerea mea, iar rememorările prilejuite de această întâlnire sunt extrem de plastice, acestea descriind faptele săvârşite de ereticul fra Dolcino împreună cu adepţii săi, spre deliciul ascultătorilor. Episodul putea fi doar amintit, el neavând legătură cu cercetările pe care este axată acţiunea romanului.
Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu