Caleidoscopul (1817)

 Pentru a doua poveste de astăzi vă propun o iniţiere în tainele istoriei caleidoscopului. Caleidoscopul a fost inventat în 1816 de savantul scoţian sir David Brewster. Caleidoscopul era un tub care conţinea bucăţi de sticlă şi alte obiecte colorate, lăsate libere. În interiorul tubului exista şi un set de lentile sau oglinzi de sticlă fixate unghiular una faţă de alta. Ideea era că imaginile reflectate ale obiectelor aveau să creeze modele ce puteau fi observate prin capătul tubului. Oglinzile creau axe de simetrie, drept pentru care, oricât de mult ar fi fost zdruncinate bucăţile libere de sticlă în interiorul tubului, modelul rezultat ar fi fost oricum simetric. De obicei sunt trei axe de simetrie, ceea ce creează frecvent impresia unui fulg de gheaţă multicolor.

În ani 1870, un american pe nume Charles Bush a adus îmbunătăţiri caleidoscopului, l-a produs în masă şi a generat o adevărată frenezie caleidoscopică. Brewster a scos un brevet pentru caleidoscop în 1817, dar şi lui Bush i s-au acordat brevete pentru versiunile lui în 1873.

Ce a inventat Brewster a fost jucărie victoriană fermecătoare şi inovativă. A fost marea favorită a coopiilor în secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea. Una dintre atracţii consta în faptul că modelele puteau fi modificare cu o bătaie uşoară cu degetul. Bătând repetat, modelul putea fi făcut să crească şi să se dezvolte ca o creatură vie. În anii 1970, arta caleidoscopului a renăscut, şi astăzi sunt sute de persoane care le confecţionează.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Stetoscopul (1816)

La începutul secolului al XIX-lea, un medic parizian, René Laennec, se ocupa de pacienţii cu tuberculoză, când şi-a realizat marea sa invenţie. Cineva i-a cerut să-şi lipească urechea de o bucată de lemn. Când a făcut aceasta, a auzit sunetul amplificat produs de frecarea unui cui de fibra de lemn. A găsit imediat o aplicaţie a acestui fenomen, a făcut un con de hârtie şi l-a folosit pentru a asculta sunetele din interiorul pieptului pacienţilor. Spre uimirea lui, dispozitivul simplu a funcționat şi, după câteva autopsii, şi-a dat seama că sunetele pe care le auzea erau într-adevăr sugestive. Pentru astăzi vă propun să descoperim povestea inventării stetoscopului.

Laennec şi-a dus ideea mai departe şi a făcut la strung un stetoscop cilindric din lemn. Era, în principiu, similar cornetelor pe care le foloseau de o vreme persoanele cu deficienţe de auz. Cu ajutorul stetoscopului, Laennec a putut face distincţia între stările care erau doar tulburări minore şi cele care puneau viaţa în pericol. Reputaţia lui ca medic a crescut considerabil.

S-a apucat să-şi perfecţioneze stetoscopul, făcându-şi acasă un mic atelier. Modelul lui final a fost o pâlnie din lemn. Un capăt era prelucrat astfel încât să se potrivească pe urechea doctorului. Celălalt capăt se evaza într-un con. În interior putea fi montat un cilindru din alamă pentru ascultarea inimii. Prima utilizare atestată a stetoscopului a avut loc în martie 1817, când Laennec a examinat inima unei femei în vârstă de 40 de ani. Din nefericire, Laennec însuşi a contractat tuberculoză, probabil de la pacienţi, şi a murit.

După moartea lui Laennec s-au adus alte îmbunătăţiri stetoscopului. În 1828, Pierre Piorry a adăugat piese de fildeş la contactul cu urechea şi cu pieptul. În 1855 a fost introdus un stetoscop binaural, un instrument cu două capsule. Este modelul care se foloseşte în cea mai mare parte a lumii.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Frigiderul (1805)

William Cullen, de la Universitatea Glasgow a fost cel care a inventat prima tehnică frigorifică modernă, în 1748. Răcea aer prin evaporarea lichidelor într-un vid, dar nu a avut nicio tentativă de a-i da acestei tehnici o utilizare practică. Aşadar, astăzi vă propun să descoperim povestea inventării frigiderului.

Cuvântul frigider a fost inventat de Thomas Moore în 1800. Dispozitivul inventat de Moore era mai mult ceea ce am numi astăzi o cutie frigorifică decât un frigider. Consta dintr-o vană din lemn de cedru căptuşită cu blană de iepure şi umplută cu gheaţă, în centrul căreia se afla un container din tablă. Moore a proiectat această cutie frigorifică pentru a transporta unt din Marylandla Washington D.C.

Prima maşină frigorifică a fost proiectată în 1805 de către inventatorul american Oliver Evans. În 1844, un doctor american pe nume John Gorrie a construit o maşină pe baza invenţiei lui Evans, pentru a răci aerul şi a-şi reconforta pacienţii cu febră galbenă. Procesul de refrigerare era aşadar aplicat deja unei forme simple de condiţionare a aerului. În 1902, Willis Havilard Carrier a prezentat primul sistem de aer condiţionat proiectat special pentru acest scop. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, diverşi inventatori aduseseră tehnicii frigorifice mici îmbunătăţiri.

Primul frigider comercial pentru ţinerea la rece a alimentelor a fost produs în 1911. În 1915, Alfred Mellowes a realizat un model mai compact care se preta în producţia în masă pentru uz atât comercial cât şi casnic. Afacera lui Mellowes a fost preluată de General Motors trei ani mai târziu şi W.C. Durant, preşedintele GM, a fondat Frigidaire Company pentru a produce în masă frigidere pentru piaţa americană.

În 1900, aproximativ jumătate din gospodăriile din SUA foloseau gheaţă topită şi o cutie frigorifică pentru a-şi păstra mâncarea rece: cealaltă jumătate nu dispunea de nicio modalitate de a răci alimentele. Unul dintre primele frigidere casnice a fost instalat la reşedinţa unui magnat al petrolului, Walter Pierce.

Inventatorul francez Marcel Audiffren a fost interesat de perfecţionarea frigiderelor pentru uz casnic. Patentele lui au fost cumpărate de American Audiffren Refrigerating Machine Company. Aparatele au fost produse în Indiana. Primul frigider Audiffren a fost vândut în 1911, pentru aproximativ 1100 de dolari; un preţ de două ori mai mare decât al unui automobil. O caracteristică a primelor sisteme frigorifice era aceea că, în timp ce aveau o cutie rece amplasată în bucătărie, maşinăria (care includea un motor şi un compresor) trebuia adăpostită într-o cameră alăturată sau în pivniţă, necesitând un spaţiu destul de mare.

Preţul de vânzare a scăzut treptat şi tot mai multe familii americane şi-au putut cumpăra un frigider. Produsele au devenit şi mai compacte. În 1923, Frigidaire a scos pe piaţă prima unitate autonomă. Tot în anii 1920 s-au introdus compartimentele de congelare care au făcut posibilă producerea de cuburi de gheaţă pentru băuturi.

Primul frigider cu adevărat popular a fost produs de General Electric şi consta dintr-o cutie frigorifică albă simplă, aşezată pe picioare scurte, deasupra căruia se afla mecanismul, montat într-o cameră albă în formă de tambur. Acest prim frigider cu adevărat modern a fost introdus în 1927. S-a vândut în peste un milion de bucăţi şi unele dintre ele sunt şi astăzi în stare de funcţionare.

De atunci înainte frigiderul a suferit mai degrabă mici îmbunătăţiri decât schimbări revoluţionare. Compartimentele de congelare au devenit din ce în ce mai populare în anii 1940. În anii 1950 şi 1960 au fost introduse funcţii de genul congelării automate. În anii 1980 s-au făcut progrese în ceea ce priveşte randamentul, iar preocupările legate de mediu au condus la interzicerea utilizării clorofluorocarburilor (CFC) ca agenţi de răcire în sistemele etanşe. Uităm uneori că CFC au fost adoptate din cauză că agenţii folosiţi anterior erau extrem de periculoşi. Până în 1929 frigiderele utilizau trei gaze toxice: amoniacul, clorura de metil şi dioxidul de sulf. În anii 1920 s-au produs câteva accidente mortale când clorura de metil s-a curs din frigidere.

Astăzi aproape fiecare cămin din ţările mai dezvoltate economic ale lumii are un frigider. Astfel, lumea poate păstra alimentele în stare proaspătă un timp mai îndelungat decât în trecut. În condiţiile în care până la 90% din populaţie trăieşte la oraş, puţini oameni au grădini destul de mari pentru a-şi asigura consumul de alimente proaspete. În ritmul vieţii moderne, tot ma puţină lume are timp să îngrijească o grăîdină zi de zi. Aceasta măreşte dependenţa de magazine. Lumea cumpără alimente în cantităţi mult mai mari decât în trecut şi depozitează ceea ce nu consumă imediat. Rezultatul general a fost îmbogăţirea regimului alimentar, mai mulţi oameni consumând o varietate mult mai mare de alimente decât cu 50 sau 80 de ani în urmă. Diversitatea uimitoare a alimentelor oferite de supermarketuri este dovada vizibilă a acestui fapt. Un alt rezultat important al refrigerării este îmbunătăţirea sănătăţii, existând mai puţine cazuri de intoxicaţii alimentare.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!! 

Locomotiva cu aburi (1804)

Richard Trevithick, un englez din Cornwall, a inventat în 1797 o pompă cu piston pentru evacuarea apei din minele adânci. În anul următor a aplicat principiul pompei în proiectarea unui motor cu apă sub presiune. În 1800 a construit un motor cu aburi necondensați de mare presiune, care a concurat cu motorul de joasă presiune al lui James Watt. Trevithick lucra în paralel cu o serie de alţi inventatori care, toţi, se gândeau să monteze pe o trăsură un motor cu aburi şi să o pună în circulație pe drumuri. Ideea locomotivei cu aburi plutea în aer. Drept pentru care, vă propun astăzi să facem o mică incursiune în istorie şi să aflăm povestea locomotivei cu aburi.

După cum s-a dovedit, transportul rutier cu aburi nu a avut niciodată succes. Odată cu inventarea locomotivelor cu aburi şi montarea lor pe căi ferate, aceasta a fost calea universal acceptată. dar în 1800 calea ferată nu părea un viitor inevitabil, ci doar una din căile posibile. James Watt nu a crezut în căile ferate şi, din 1800 până în 1815, Trevithick a construit mai multe mașini cu aburi experimentale.

Trevithick a construit şi prima locomotivă de cale ferată cu aburi, care a fost, în mod cert, prototipul pentru locomotivele cu succes comercial ale lui George Stephenson , şi este greu să nu vezi în Stephenson un fel de antreprenor plagiator. El a luat invenția lui Trevithick, a făcut bani cu ea şi a cules şi laurii. Pe de altă parte, Trevithick însuși a luat ideea de locomotivă de la William Murdock, a cărui tăsură cu aburi o văzuse cu 15 ani în urmă pe străzile orașului natal, Pedruth, într-o seară a anului 1786.

În ajunul Crăciunului din 1801, trăsura lui Trevithick, poreclită "Pufăitoarea căpitanului Dick", a transportat primul lot de pasageri care a călătorit vreodată cu un vehicul cu aburi. Începea era locomoției cu aburi, în primul an al noului veac. În luna martie a anului următor, Trevithick şi Andrew Vivian au solicita un patent pentru trăsurile propulsate cu aburi. În 1803, o altă trăsură cu aburi era condusă pe străzile Londrei.

În 1804, Trevithick a lucrat la realizarea unei locomotive pentru uz industrial la Pen-y-darran, unde şi-a demonstrat capacitatea de a transporta 20 de tone de fier. Aceasta, prima locomotivă pe șine, s-a dovedit a fi adevărata invenție revoluționară, cea pe care Stephenson avea s-o copieze. A construit în 1805 o mașină similară pentru mina de cărbuni Wylam. În 1808 a construit o cale ferată circulară în apropierea pieței Euston din Londra. Pentru a demonstra noua tehnologie, a luat oameni din public şi io-a plimbat cu locomotiva cu aburi cu o viteză de până la 25 km/h. Lui Trevithick i s-a spus uneori Gigantul Aburilor. A fost masiv, puternic, în stare să ridice un baros peste un depou.

Trevithick a avut şi alte invenții şi inovații, dar cea din 1804, a locomotivei de cale ferată cu aburi, a fost cea menită să transforme harta Britaniei şi geografia industrială a Europei şi să redefinească sistemele de transport de pe mai multe continente. Cu acea invenție din 1804 a început era căilor ferate.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!! 

Creionul (1795)

 Astăzi vom vorbi despre istoria creionului. Creionul îşi are începuturile în Cumbria anului 1564. Un trecător necunoscut a găsit, în timp ce se plimba prin Borrowdale, niște bucăți de material negru lucios agățate de rădăcinile unui copac prăbușit, le-a luat de jos şi a observat că puteai scrie şi desena cu ele pe hârtie. Materialul negru era grafit şi descoperirea întâmplătoare a stârnit un considerabil interes local. Grafitul era greu de exploatat pentru scris datorită fragilității sale. Trebuia susținut într-un fel oarecare. Inițial, oamenii au încercat să înfășoare bucăți de grafit în sfoară. De-abia mai târziu grafitul a fost introdus în bețe găurite. Executarea bețelor găurite în interior pentru a susține grafitul era laborioasă, dar acesta a fost felul în care s-a inventat creionul.

Primul brevet pentru procesu de fabricare a creioanelor a fost acordat în 1795 chimistului francez Nicolas Conté. Acesta a utilizat un amestec de praf de grafit şi argilă, l-a încins şi apoi l-a introdus printr-o crestătură într-un tub cilindric din lemn. Fâșia subțire de lemn tăiată pentru a face loc grafitului a fost apoi pusă la loc pentru a menține mina pe poziție. De la început, Conté a putut produce mai multe tipuri de mine, unele moi, altele dure, în funcție de modul în care încingea grafitul. Datorită versatilității procesului, creioanele lui Conté au devenit extrem de utile meșteșugarilor, scriitorilor şi artiștilor.

Primele creioane realizate în producție de masă au fost fabricate în Europa şi exportate în America. Războaiele au întrerupt însă comerțul şi, nu după multă vreme, americanii au început să-şi fabrice propriile creioane. Primele creioane produse în America erau nevopsite, pentru a lăsa să se vadă calitatea carcasei de lemn; multe sunt fabricate şi astăzi în același fel. Se folosea lemn de cedru roșu oriental, un arbore din estul Statelor Unite cu lemn dur, care nu se rupea şi de care fabricanții erau mândri.

Astăzi se fabrică milioane de creioane anual. Mulțumită inovației lui Conté, le găsim într-o varietate de durități ale minelor, şi au devenit o parte indispensabilă a vieții de zi cu zi.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!! 

Paraşuta (1783)

Ideea de paraşută a plutit în aer cu mult înainte ca dispozitivul în sine să fie realmente necesar. Paraşuta a fost mai degrabă imaginată decât inventată de către Leonardo da Vinci (1452-1519). Schiţa lui Leonardo înfăţişa o pânză fixată pe un cadru de formă piramidală de stinghii de lemn. Desenul a fost schiţat într-un carnet de însemnări din 1483. Drept pentru care, vă propun astăzi sa descoperim povestea paraşutei.

Croatul Faust Vrancic a mers până acolo încât a construit o paraşută după desenul lui da Vinci şi a sărit cu ea de pe un turn din Veneţia în 1617. Vrancic a scris o carte inititulată Maşini noi, în care descrie în cuvinte şi imagini 56 de maşini şi structuri avansate. Printre cele 56 de maşini noi se număra şi paraşuta, pe care o descrie drept homo volans, "om zburător".

Prima paraşută funcţională a fost inventată de Sebastian Lenormand în 1783. Momentul era interesant deoarece coincidea cu primul zbor în balon al fraţilor Montgolfier. Dacă era ca oamenii să se plimbe cu balonul, nu era rău să aibă paraşute cu care să poată ajunge nevătămaţi la sol în situaţii de urgenţă. Paraşuta a fost proiectată special pentru a răspunde acestei nevoi.

Un alt francez, Jean Pierre Blanchard (1753-1809), pare să fi fost prima persoană care a utilizat paraşuta într-o situaţie de urgenţă. În 1785, s-a urcat într-un balon cu aer cald şi a aruncat din el un câine într-un coş de care era fixată o paraşută. În 1793, Blanchard însuşi aa coborât la sol folosind o paraşută în timp ce zbura într-un balon cu aer cald care a explodat. Blachard a fost cel care a inventat prima paraşută pliabilă făcută din mătase; până atunci paraşutele avuseseră cadre rigide.

În 22 octombrie 1797, Andrew Garnerin a fost prima persoană despre care se ştie sigur că a sărit cu o paraşută fără cadru rigid. era un mare risc, odată ce nu era sigur că paraşuta se va deschide. dar Garnerin a repetat experienţa. A săritv din balon de la înălţimi de până la 2500 de metri. Garnerin a adus o adăugire notabilă paraşutei, o fantă de aerisire care, lăsând să intre puţin aer împiedica balansarea paraşutei.

Apoi, inevitabil, s-a întâmplat primul accident fatal. În 1837, Robert Cocking a fost primul om care a murit într-un accident de paraşută.

În 1887, căpitanul Thomas Baldwin a inventat primul ham pentru paraşută, iar 3 ani mai târziu Paul Letterman şi Hathchen Paulus au născocit metoda de pliere a paraşutei şi împachetarea ei într-un sac purtat pe spate. Aceasta a dus paraşuta foarte aproape de forma ei modernă. Tot Paulus a fost cel care a adăugat o altă mică paraşută care se deschide prima, deschizând şi paraşuta principală.

Grant Morton şi Albert Berry au fost primii oameni care au sărit cu paraşuta din avion ⎯ în 1911. Prima săritură cu cădere liberă a fost efectuată în 1914 de Georgia Broadwick.

În iunie 2000, Adrian Nicholas a sărit dintr-un balon cu aer cald de la o înălţime de 3000 de metri în Africa de Sud, având încredere că o paraşută construită după planul lui Leonardo da Vinci avea să-l ducă cu bine la sol. Experţii în paraşute au încercat să-l descurajeze, fiind de părere că paraşuta lui8 da Vinci nu avea să funcţioneze. Dar a funcţionat. Potrivit lui Adrian Nicholas, coborârea a fost mai lină decât cu paraşutele moderne. Totuşi, la 600 de metri de pământ a detaşat paraşuta lui Leonardo şi a deschis una modernă. Nu voia cala aterizare să cadă peste el o ditamai construcţie din lemn şi pânză. Proiectul lui Leonardo s-a dovedit viabil, la 500 de ani de la realizarea lui.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!! 

Balonul cu aer cald (1783)

Joseph Michel şi Jean-Étienne Montgolfier au fost fiii unui fabricant de hârtie din localitatea franceză Annoanay, situată la vreo 60 de kilometri  de Lyon. urmărind norii suspendați pe cer, frații s-au gândit că dacă ar putea închide vapori de aceeași natură într-un sac mare şi ușor, acesta s-ar putea ridica în aer. Drept pentru care, vă propun astăzi spre analiză povestea balonului cu aer cald.

Pare doar un vis cu ochii deschiși imaginat în fața unei sticle de vin, dar în 1782 cei doi au construit un balon mic care s-a ridicat de la sol prin aprinderea unei căldări  pline cu hârtie dedesubtul lui. Aerul încălzit dinăuntrul balonului a devenit mai puțin dens, căpătând mai multă portanță decât aerul din jur. Micul experiment a fost un succes total şi le-a confirmat fraților bănuiala că  aerul încălzit face norii să plutească pe cer.

Frații Montgolfier au hotărât să construiască o versiune mai mare a balonului cu aer cald şi s-o prezinte public. Pe 5 iunie 1783, în faţa unei mulțimi de spectatori, a fost umflat un glob uriaș de pânză deasupra unui foc alimentat cu paie tocate. Când frânghiile de ancorare au fost tăiate, balonul s-a ridicat repede la mare înălțime, revenind la sol după ce parcursese peste un kilometru, când s-a răcit aerul dinăuntru. evenimentul a marcat inventarea navigației cu balonul.

Pe 19 septembrie 1783, Joseph a repetat experimentul la Paris, în prezența lui Ludovic al XVI-lea, a Mariei Antoaneta şi a unei mulțimi vaste. Baloni'ul a fost umflat cu aer cald în numai 11 minute, după care s-a ridicat la o înălțime de 500 de metri şi a plutit dus de vânt cale de trei kilometri înainte de a reveni la pământ într-o pădure.

Balonul Montgolfier a fost vopsit în culori vii şi îți lua ochii, arătând ca un glob gigantic într-un oim de Crăciun. Evenimentul a fost splendid, memorabil şi extrem de semnificativ. De balon era suspendată o cușcă în care erau o oaie, o rață şi un cocoş; cei trei pasageri au devenit primii călători aeropurtați. Începuse era călătoriilor aeriene.

Prima persoană care a urcat vreodată în balon a fost Jean Pilatre de Rozier. În octombrie 1783 a întreprins mai multe ascensiuni într-un balon captiv; era ancorat de pământ cu frânghii. El a demonstrat că balonul se putea ridica purtând dedesubtul lui oameni şi combustibil cu care se putea întreține focul în timpul zborului. În ziua de 21 noiembrie a aceluiași an, Pilatre de Rozier şi marchizul d' Arlandes au călătorit pe un balon liber pe o distantă de circa 3 kilometri, plecând din Bois de Boulogne. Au plutit în aer timp de aproximativ 25 de minute. Acesta a fost primul zbor în balon cu echipaj uman.

Frații Montgolfier nu au putut dezvolta mai mult tehnologia balonului înainte de izbucnirea Revoluției Industriale. Etienne a intrat în conflict cu autoritățile, iar Joseph s-a cufundat în munca de la fabrica de hârtie.

 Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!   

Storurile (1769)

Storurile sunt o alternativă populară pentru draperii şi s-au dovedit în unele locuri ⎯ în birouri, de pildă ⎯ mult mai clare în controlarea şi reglarea cantității şi calității luminii naturale intrate într-o încăpere. Astăzi vă propun povestea storurilor.

După legea britanică, storurile au fost inventate în 1769. În data de 11 decembrie a acelui an i s-a acordat lui Edward Bevan un brevet la Londra. Se pare, totuși, că storurile existaseră şi înainte. Este posibil ca Marco Polo dă le fi văzut în Persia, aducându-le cu sine când s-a întors la Veneția. De la Veneția s-au răspândit din oraș în oraș.

Mecanismul storurilor a rămas neschimbat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cel mai vechi desen tehnic al unui stor de care dispunem se află în lucrarea lui Roubo L'Art du Menuisier, publicată în 1769. Desenul prezintă șipci suspendate care pot fi înclinate, precum şi urcate şi coborâte ⎯ exact ca storurile de astăzi.

În America storurile existau cu doi ani înainte, deci, în mod interesant, cu doi ani înainte ca Bevan să-şi scoată brevetul englezesc.

Cea mai interesantă caracteristică a storurilor este probabil lipsa oricărei îmbunătățiri de-a lungul ultimilor 230 de ani. Motivul este acela că jaluzelele au fost create cu mult înainte ca ele să apară în Occident, trecând astfel de mult printr-un lung proces evolutiv de rafinare şi perfecționare, poate chiar de sute de ani, ajungând la forma cea mai eficientă. Nu puteau fi mai bune. 

Termometrul cu mercur (1714)

Astăzi vă propun să descoperim povestea termometrului cu mercur. Primul termometru care seamănă cu cel modern a fost inventaat în 1714 de fizicianul german Daniel Gabriel Fahrenheit. Acesta a fost primul care a utilizat mercurul în termometru. Fanrenheit inventase în 1709, termomerul cu alcool, aflat încă în uz. Închiderea unei coloane cu mercur în interiorul unui tub de stticlă rezolva diverse probleme pe care le ridicau folosirea apei şi a altor lichide. Proprietăţile mercurului îl făceau ideal pentru acest scop. Mercurul nu fierbe la temperatura de fierbere a apei şi nu îngheaţă. Opacitatea şi culoarea argintie îl fac uşor vizibil în interiorul tubului de sticlă.

Astăzi, termometrele sunt calibrate în unităţi de temperatură standard: grade Celsius sau grade Fahrenheit. Înaintea secolului al XVIII-lea nu existau modalităţi obiective de cuantificare a căldurii.

În 1724, prima scară a temperaturii ce avea să fie născocită a fost numită scara Fahrenheit, după Daniel Fahrenheit. Scara lui Fahrenheit pune în mod arbitrar 180 de grade între punctul de îngheţ şi cel de fierbere a apei pure.

Mai târziu a fost introdusă o scară centigradă aparent mai logică, în care punctul de îngheţ (fixat la 0 grade) este despărţit prin 100 de unităţi sau grade de punctul de fierbere al apei pure la nivelul mării (fixat la 100 de grade), deşi Anders Celsius, creatorul scării, şi-a numerotat-o, în mod curios, invers, cu fierberea la 0 şi îngheţul la 100, ca şi cum ar fi privit temperatura mai mult ca o măsură a frigului decât a căldurii. Anders Celsius a fost un mare om de ştiinţă, dar aceasta a fost o excentricitate stanie. După moartea lui Celsius, în 1744, numărătoarea a fost inversată. Scara centigradă pe care o folosim adtăzi a luat formal numele lui Celsius în 1948 şi a devenit scara standard folosită în UE. Celsius a fost o figură remarcabilă în ştiinţa secolului al XVIII-lea. Printre alte activităţi, luat parte la faimoasa expediţie a lui Maupertius în nordul Suediei în 1736, cu scopul de a măsura lungimea unui grad de latitudine pe pământ de-a lungul unui meridian cât mai apropiat de Polul Nord. O expediţie paralelă a plecat în Peru, pentru a măsura lungimea unui grad de latitudine în apropierea Ecuatorului. Măsurătorile au indicat diferenţe considerabile şi au demonstrat în mod spectaculos previziunea lui Isaac Newton că Pământul se va dovedi un elipsoid: cu alte cuvinte, nu o sferă perfectă, ci osferă uşor aplatizată uşor la poli. Aşadar, pe Anders Celsius l-au interesat în aceeaşi măsură gradele de latitudine şi cele de temperatură.

Primul termometru medical, întrebuinţat pentru măsurarea temperaturii corpului uman, a fost inventat de sir Thomas Albert, în 1867. Toate aceste tipuri de termometru sunt folosite şi astăzi, deşi acum există şi alte altenative, inclusiv versiuni digitale. În 1984, David Philips a inventat un termometru cu infraroşu. Acesta are două avantaje faţă de cele convenţionale. Nu trebuie introdus în corpul pacientului, ci plasat doar în ureche; în plus, dă indicaţia instantaneu.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Motorul cu aburi (1712)

Motorul cu aburi este una din acele invenţii făcute pe bucăţi. A existat în mod evident un prototip al motorului cu aburi în Grecia antică. Heron din Alexandria a descris o maşină pe care o proiectase pntru a deschide porţile unui templu. Apa era încălzită şi aburii ieşeau prin două duze care învârteau turbina şi astfel se deschideau porţile. Dar, inginerul englez Thomas Savery a inventat o pompa cu aburi în 1698, cu scopul de a scoate apa din puţurile şi minele de cărbuni. Aşadar, astăzi vă propun să analizăm povestea motorului cu aburi.

Pompa lui Savery a fost un punct de referinţă, dar nu şi o maşină foarte utilă. Pompa era ineficientă, capabilă să ridice apa doar vreo şase metri, când puţurile minelor erau mult mai adânci. Thomas Savery lucra la Sick and Commissioners. Munca l-a adus la Dartmouth, unde l-a întâlnit, probabil, pe Thomas Newcomen, un alt mare pionier al puterii aburilor. În 1701, Savery a obţinut permisiunea parlamentară de a-şi prelungi valabilitatea brevetului pe 21 de ani. Apoi s-au făcut aranjamente pentru dezvoltarea modelului de motor cu aburi mai avansat al lui Thomas Newcomen, care a fost vândut în 1712, cu acordul părţilor, sub brevetul lui Savery. Motorul lui Newcomen lucra la presiune atmosferică normală, ceea ce elimina o parte din riscurile implicate de utilizarea aburilor la presiune mare. Motorul lui Newcomen utiliza, de asemenea, conceptul de pion inventat în 1690 de Denis Papin. Aceste îmbunătăţiri au contat enorm pentru eficacitatea motorului şi a pompării. Exista acum un motor cu aburi mai apt să ridice apa din minele adânci, deşi nu era încă foarte eficient.

Marele progresa venit odată cu transformarea motorului lui Newcomen într-o maşină practică şieficientă care putea fi utilizată în fabrici şi, în final, instalată pe vapoare şi locomotive. Această realizare i-a aparţinut lui James Watt. James Watt a fost şi cel care a perfecţionat motorul cu aburi. În 1764 a văzut pentru prima oară motorul cu aburi al lui Newcomen, când i-a fost adus unul la reparat. A analizat maşina şi şi-a dat seama că i se puteau aduce câteva îmbunătăţiri esenţiale. Mai întâi, mişcarea în sus şi în jos, producătoare de vibraţii, trebuia înlocuită cu o mişcare mai lină, de rotaţie. Apoi, trebuiau să fie eliminate încălzirea şi răcirea alternată. Watt a adăugat motorului un cilindru, ceea ce a permis aburilor să se condenseze fără a afecta performanţa motorului.

Watt a construit o machetă a propriei maşini, prezentând-o în 1769. Motorul lui Watt, pe lângă faptul că funcţiona mai lin şi mai silenţios, utiliza de patru ori mai puţin combustibil. Watt s-a asociat cu industriaşul Mathew Boulton, cu care a făcut o echipă ideală: watt, savant şi inginer, Boulton ⎯ omde afaceri şi finanţator. Motoarele lor aveau să fie folosite în multe industrii diferite şi au dat un avânt major Revoluţiei Industriale.

  Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Semănătoarea (1701)

Jethro Tull a studiat dreptul la Oxford. Mai târziu a călătorit prin Europa, unde a avut ocazia să observe o varietate de practici agricole. Revenit în Anglia, a moștenit un teren în sudul țării şi acolo şi-a putut pune în practică o parte din ideile pe care le avea în domeniul agriculturii. a devenit membru al grupului "fermierilor progresiști" care au înființat sistemul Norfolk, un efort de pionierat menit să pună agricultura britanică pe o bază mai științifică. Drept pentru care, astăzi vă propun să descoperim povestea inventării semănătoarei.

Jethro Tull a inventat semănătoarea în 1701. până în acel moment, semințele erau împrăștiau cu mâna, motiv pentru care erau repartizate destul de neuniform şi neeconomic pe suprafața unui câmp. Multe semințe rămâneau la suprafață şi nu prindeau rădăcină, pierderile fiind mari. Dispozitivul inventat de Tull, al cărui prototip l-a construit din pedalele orgii de la biserica locală, le-a dat fermierilor posibilitatea de a semăna semințele pe rânduri bine spaţiate, la adâncimi specifice. Sistemul lui Tull a fost funcțional. Utilizarea semănătorii a avut ca rezultat mărirea proporțiilor semințelor germinate şi, sporirea recoltelor.

Inventarea semănătorii a fost prima dintr-o întreagă secvență de îmbunătățiri aduse agriculturii în secolul al XVIII-lea, care au condus la o eficiență sporită, productivitate mai mare şi producție generală superioară. Aşa cum pompa cu aburi a lui Savery a marcat începutul Revoluției Industriale, semănătoarea lui Tull a marcat debutul Revoluției Agrare.

Jethro Tull a fost un vizionar. Pe lângă semănătoare, a mai inventat prășitoarea cu tracțiune animală şi a adus perfecționări plugului. În 1731 şi-a publicat ideile despre agricultură în Eseu asupra principiilor muncii câmpului. Avea să fie o carte cu o influență enormă asupra moșierilor din întreaga Britanie a secolului al XVIII-lea.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!