În Antichitate, oamenii se învăţaseră probabil, să tolereze durerea provocată de boli de felul artritei. Uneori aveau de suferit intervenţii chirurgicale pentru repararea oaselor rupte; cu 4000 sau 5000 de ani în urmă se răneau în timp ce tăiau copaci, luptau sau construiau monumente megalitice şi piramide. Din vremuri foarte vechi s-a practicat trepanarea. Aceasta presupunea tăierea unei bucăţi a craniului, posibil în scopul eliberării duhurilor rele. Probabil că durerea era îngrozitoare, şi nu se ştie cum o suportau pacienţii. Mulţi se însănătoşeau, dar unii mureau la puţin timp după intervenţia traumatică. Aşadar, vă propun astăzi să descoperim povestea anesteziei.
Este posibil ca în cursul intervenţiilor chirurgicale să se fi utilizat forma primitivă de anesteziere care se folosea în Italia secolului al XVIII-lea. Din relatări reiese că aceasta era utilizată pentru castrarea (!!!) băieţilor cântăreţi, dar ar fi putut fi de folos şi în alte operaţii. Se apăsa vena jugulară a băiatului, până acesta intra într-o stare de semi-comă. În această stare, operaţia putea fi efectuată, "cruţând pacientul de durere".
Existau şi unele plante care ar fi putut fi folosite ca anestezice. În Scoţia, în ghivece provenind din Neoliticul Târziu, s-au găsit seminţe de măselariţă, un halucinogen cunoscut. Tatuajele Omului Gheţurilor coincid cu punctele de acupunctură, în special acelea utilizate în tratarea durerii şi a artritei reumatoide. Aceasta sugerează că acupunctura se folosea în Neolitic pentru ameliorarea durerii provocate de această afecţiune obişnuită.
În Antichitate a continuat căutarea leacurilor împotriva durerii. Acestea erau necesare mai ales în cursul operaţiilor.
Teodorico di Lucca, un călugăr dominican, şi-a adus contribuţia în introducerea anestezicelor în anul 1236. Fiu de chirurg în slujba cruciaţilor, Teodorico era profesor la Bologna. El recomanda aplicarea pe nasul pacienţilor a unor bureţi înmuiaţi în narcotice. Această metodă provoca un somn profund, în timpul căruia pacienţii puteau fi operaţi fără să simtă vreo durere.
În activitatea sa de pionierat, Teodorico a folosit ca anestezice mătrăgună şi opiu, ambele cunoscute sub denumirea de opiate. Ideea utilizării de anestezice a apărut în mod repetat în decursul istoriei. Unele tehnologii şi tehnici au fost îmbunătăţite progresiv, în timp ce altele au fost născocite, uitate şi ulterior reinventate. este surprinzător că un lucru atât de important precum ameliorarea durerii poate fi uitat, necesitând reinventarea.
Vreme de sute de ani de la intervenţia lui Teodorico, chirurgii au continuat să opereze pe pacienţi conştienţi, care aveau uneori de îndurat dureri înfiorătoare. După ce Joseph Priestley a descoperit oxigenul şi oxidul de azot în 1772, aceştia şi alţi agenţi chimici au fost permanent cercetaţi şi s-a ajuns, în cele din urmă, la redescoperirea anestezicelor în cursul următorilor 80 de ani. Procesul redescoperirii a fost, după cum vom vedea mai târziu, surprinzător de lent, şi a fost rezultatul muncii mai multor cercetători independenţi: Humpry Davy şi Michael Faraday în Anglia şi Crawford Long şi William Morton în America.
Când, în 1846, William Morton a făcut o demonstraţie publică a utilizării eterului pentru inducerea stării de inconştienţă, l-a administrat exact în maniera recomandată de Teodorico, cu 600 de ani mai devreme, prin aplicarea unui burete îmbibat în anestezic pe nasul pacientului. A fost un caz de invenţie pierdută şi regăsită.
Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu