Oala sub presiune (1679)

Oala sub presiune este un vas închis ermetic, o oală cu un capac etanș, care produce aburi pentru a găti hrana rapid, păstrându-i valoarea nutritivă. Astăzi vă propun să descoperim povestea acestei invenții destul de importantă în istoria modernă.

Oala sub presiune a fost inventată de fizicianul francez Denis Papin în 1679. Generarea de aburi în interiorul vasului ridică presiunea. temperatura în interiorul oalei creşte la 130०C, cu destul de mult peste punctul normal de fierbere a apei, 100०C.

Papin şi-a prezentat așa numita "cameră cu aburi" la Societatea Regală din Londra. Oala sub presiune a fost comercializată sub numele de oala lui Papin. Capacul era prevăzut cu o valvă de siguranță. Aceasta permitea ieșirea vaporilor atunci când se atingea un nivel superior al presiunii, prevenind o explozie.

Sir Cristopher Wren, membru al Societății Regale, l-a încurajat pe Papin să scrie o broșură despre invenția sa. Denis Papin îşi vedea dispozitivul utilizat în bucătărie, dar oala lui Papin, cunoscută şi sub denumirea de autoclavă, şi-a găsit prima întrebuințare comercială în lumea industriei, pentru sterilizare.

Oala sub presiune a ajuns să fie folosită în scopul căruia i-o destinase inventatorul ei de-abia în secolul al XX-lea. a devenit o ustensilă de bucătărie populară în America şi Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când oamenii au înțeles că, folosind-o, pot economisi combustibil. Un ghiveci putea fi gătit, la același foc, în jumătate din timp. Oamenii au mai observat că, deoarece timpul de gătit era mai scurt, alimentele îşi păstrau gustul mai bine.

În secolul XXI, cu campania împotriva emisiilor de dioxid de carbon şi îngrijorarea crescândă legată de consumarea combustibilului fosil, o a doua revenire a oalei sub presiune pare iminentă.

Analiza matematică (1666)

Analiza matematică este obiectul uneia dintre cele mai faimoase dispute din toate timpurile asupra unei invenții. Newton sau Leibniz a fost cel care a inventat analiza matematică? La această întrebare vom încerca să  răspundem în expunerea de azi.

Newton şi-a început munca în această direcție în 1666, în timp ce Leibniz s-a apucat de versiunea sa opt ani mai târziu şi a publicat prima lucrare în care utiliza analiza matematică în 1684. Asemenea lui Oughtred înaintea lui, Newton a amânat. Nu şi-a publicat versiunea sa decât în 1693 (parțial) sau în 1704 (complet). Aceste date sugerează că Leibniz a luat un start mai bun decât Newton, dar apele sunt tulburate de faptul că în 1676 Leibniz a vizitat Londra, unde a avut ocazia să vadă cel puțin unul dintre manuscrisele nepublicate ale lui Newton. Nu este sigur, dar există posibilitatea ca Leibniz să fi extras din aceste însemnări informații prețioase care i-au permis să-şi dezvolte opera.

Acesta a fost debutul nebulos al unei dezbateri academice de proporții privind originea analizei matematice. Controversa era mocnită în jurul anului 1700, dar în 1711 a izbucnit în toată forța.

Este posibil, așa cum am văzut şi în cazul altor invenții, ca savanții să fi ajuns la analiza matematică în același timp, printr-o coincidență. faptul că Leibniz a avut o metodă diferită sugerează cu putere că nu era doar un plagiator al lui Newton. Situația a fost complicată de faptul că, pe lângă publicațiile formale, circulau scrisori, existau întâmplări ⎯ tot soiul de informații. Prin aceste căi informale, atât Leibniz, cât şi Newton s-au lămurit că celălalt era avansat în elaborarea analizei matematice. Leibniz a şi pomenit aceasta, dar numai Leibniz a fost împins de situație spre publicare.

Dacă lumea științei ar fi funcționat în 1700 în stilul actual, data publicării ar fi fost hotărâtoare şi Leibniz ar fi fost privit ca unicul inventator al analizei matematice. Dar la acea vreme prezumția generală că Newton trebuie să fi fost inventatorul analizei matematice a împiedicat orice dezbatere reală. Societatea Regală a înființat o comisie pentru analizarea cazului, dar comisia nu l-a invitat niciodată pe Leibniz să-şi prezinte propriul punct de vedere. Aceasta a fost comisia care a publicat Commercium Epistolicum în 1713. Rezultatul a fost în favoarea lui Newton. Nu e de mirare ⎯ documentul a fost scris de Newton însuși!

Newton n-a fost stâlpul de onestitate pe care Societatea Regală şi l-ar fi dorit. John Flamsteed l-a ajutat pe Newton la ale sale Principia, dar ulterior a ținut pentru sine unele informații. Newton a confiscat atunci toată opera lui Flamsteed şi a încercat să o publice cu ajutorul inamicului lui Flamsteed, Edmond Halley. Flamsteed a fost nevoit să recurgă la un ordin judecătoresc pentru a împiedica publicarea propriei sale opere şi doar în acest fel a reușit. Drept represalii, Newton a pus să se retragă recunoașterea contribuției lui Flamsteed din următoarele ediții ale lucrării sale, Principia.

Acest episod trist şi destul de urât din istoria invențiilor arată latura lor negativă. Adesea egoul inventatorului sau a celui care dorește să fie recunoscut ca atare este predominant, iar adevărul contează mai puțin.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Pendula (1656)

Ceasul este unul dintre dispozitivele care nu au avut un singur inventator inspirat. A evoluat treptat de-a lungul unei mari perioade de timp, diferiți inventatori îmbunătățindu-l din când în când. Acum 5000 de ani, monumentele din Britania și Irlanda conțineau marcatoare. Poziția Soarelui la răsărit se mută înainte și înapoi de-a lungul orizontului estic în timpul anului, iar oamenii au observat că ajung în poziția cea mai sudică în toiul iernii și poziția cea mai nordică în toiul verii. Aceste momente fixe erau repere naturale ale anului, esențiale în calendar. Drept pentru care vă propun astăzi să analizăm povestea inventării ceasului cu pendulă.  

Primul ceas mecanic cu balansier a fost inventat în 1280. Balansierul este mecanismul care produce ticăitul ceasului, drept care acesta a fost primul ceas care semăna cu cel modern. O perfecționare care i-a fost adusă la scurtă vreme a fost gongul. primul ceas care bătea orele a fost instalat la Milano, în 1355, dar nu era foarte precis.

În 1520, Peter Henlien a construit un ceas acționat de un arc. Acesta dădea mai multă uniformitate vitezei de funcționare, mărind precizia ceasului, dar ceasul mergea mai încet totuși, pe măsură ce arcul se destindea. Ceasurile din această perioadă aveau doar limbi orare, nefiind posibilă obținerea unei precizii mai mari.

Observațiile lui Galilei din anii 1580 privind reglarea oscilațiilor pendulului aveau să conducă la construirea unui ceas mai precis. Galilei a văzut această posibilitate și a făcut desene și modele ale unui ceas cu pendul împreună cu fiul lui, Vincenzo.  Galilei nu a trăit destul pentru a vedea punerea în practică a ideilor sale, dar fiul i-a continuat munca şi a produs o pendulă funcțională în 1649.

Ceasul lui Galilei a fost perfecționat de Christian Huygens în 1656. Huygens a inventat primul ceas cu pendul acționat de greutate. Acest dispozitiv făcea posibilă, pentru prima oară, măsurarea exactă a timpului. Ceasul Huygens avea însă doar limba orară. În 1680, fabricanții de ceasuri au început să pună în mod obișnuit minutare și, la scurtă vreme după aceea, au încercat cu optimism să pună și secundare, dar multe dintre pendulele cu greutăți construite în primul sfert a secolului al XVIII-lea au avut doar limbi pentru ore.

Timpul putea fi urmărit acum mai precis. Puteau fi respectate angajamentele comerciale, vapoarele erau descărcate mai organizat, iar activitatea diligențelor putea fi coordonată corespunzător.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Pompa pneumatică (1650)

În 1650, fizicianul şi inginerul german Otto von Guericke a inventat prima pompă pneumatică. Făcând experienţe cu scopul de a îmbunătăţi compresoarele de aer, Guericke a descoperit că-şi putea utiliza pompa pneumatică pentru a crea un vid parţial. Aceasta se petrecea înainte de experienţele vizând rolul aerului în respiraţie şi combustie. Vă propun să descoperim povestea pompei pneumatice

Primul compresor de aer a fost brevetat în 1828. Acesta realiza compresia în trepte într-o succesiune de cilindri.

În 1872, eficienţa compresoarelor de aer a fost sporită prin răcirea cilindrilor cu jeturi de apă. Aceasta a dus la inventarea cilindrilor cu cămaşa de apă. cel mai cunoscut sistem cu aer comprimat este, probabil, pneul.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, tubul pneumatic a fost un dispozitiv popular pentru transportarea mesajelor şi a obiectelor mici dintr-un birou într-altul, în clădirile mari. transportul de bancnote pe acelaşi principiu trimitea bani în tuburi mici dintr-un loc într-altul în magazinele universale. Primul dintre aceste dispozitive a fost inventat de D. Brown în 1875. Un alt dispozitiv inventat de Samuel Clegg şi Jacob Selvan în 1940, a fost un vehicul cu roţi care se deplasa pe o pistă în interiorul unui tub; vehiculul era propulsat de aerul comprimat.

În 1865 a fost inventat şi metrou pneumatic de către Alfred Beach. metroul a circulat puţină vreme în 1870 la New York, şi doar între două staţii, dar a fost primul tren subteran al New York-lui.

  Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Micrometrul (1636)

Știința secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea este descrisă uneori drept perioada newtoniană, fiind dominată de Newton. Dar au existat multe invenții ale altor savanți care au făcut posibile noile descoperiri. Multe dintre erorile din calculul științific dinaintea secolului al XVII-lea pot fi puse pe seama rudimentarismului și impreciziei instrumentelor utilizate. La drept vorbind, unii oameni de știință nici măcar nu erau conștienți de importanța exactității, drept care nu existase prea mare interes pentru perfecționarea instrumentelor. de aceea vă propun astăzi să descoperim povestea micrometrului.

Mai mult decât orice ramură a ştiinţei, astronomia avea nevoie de precizie. Marile inexactităţi ale instrumentelor puteau da erori considerabile din cauza distanţelor enorme implicate în observaţii. Tycho Brahe, care a trăit şi a muncit în secolul al XVI-lea, pare a fi fost primul astronom care a folosit instrumente construite cu o deosebită grijă. după ce a fost inventat telescopul în primul deceniu al secolului al XVII-lea şi astronomii au putut vedea cu o oarecare claritate la distanţe îndepărtate, observaţiile precise au devenit din ce în ce mai importante. Telescopul a fost perfecţionat semnificativ de către Galilei şi mai târziu de către fraţii Huygens, care au construit un model cu o distanţă focală de 3,5 metri.

Fraţii Huygens şi colaboratorii lor au fost cei care au aplicat pentru prima dată micrometrul telescopului.

Micrometrul a fost inventat de William Gascoigne din Yorkshire în 1636. În forma utilizată la telescoape, micrometrul permite observatorilor să măsoare cu precizie distanţe unghiulare foarte mici. Înainte de inventarea telescopului, singurele unghiuri care puteau fi măsurate erau cele ce puteau fi distinse cu ochiul liber, iar măsurarea era aproximativă. chiar şi Tycho Brahe, care era preocupat de exactitate, a putut face măsurători doar cu o precizie relativă. după ce invenţia lui Gascoigne a fost aplicată telescopului, precizia aproape perfectă a devenit aproape imediat posibilă. A fost unul dintre acei paşi din ştiinţă care trec, în general, neobservaţi în afara cercurilor de specialişti.

Micrometrul avea două repere aşezate iniţial unul în prelungirea altuia. prin rotirea unui şurub, ele puteau fi separate după plac. Unghiul astfel format putea fi format cu o precizie absolută.

Micrometrul utilizat de Huygens în telescopul său consta dintr-un fir metalic introdus în focarul telescopului. Observând în ce punct acesta acoperea exact obiectul examinat, de pildă Luna, şi cunoscând distanţa focală a telescopului, se putea deduce lăţimea unghiulară a obiectului. Huygens  observat că un obiect plasat în focarul comun a două lentile ale unui telescop Kepler apare foarte clar definit, pe această descoperire s-au bazat micrometrele inventate de Malvasia, Anzout şi Picard. Micrometrul lui Malvasia, descris de acesta în 1662, era alcăîtuit din sârme subţiri de argint plasate în unghiuri drepte în focarul telescopului.

Când telescoapele s-au perfecţionat şi au ajuns să aibă o putere mai mare, chiar şi cele mai subţiri fie metalice au devenit prea groase pentru a permite o observare precisă. în plus, ele acopereau obiectele pe care astronomii încercau să le măsoare. astfel s-a ajuns la inventarea reculului care se foloseşte şi azi la micrometre. La acea vreme însă, sârmele cu care erau dotate micrometrele revoluţionaseră deja observarea astronomică.

Şocul inovării a fost prea mare pentru unii astronomi din vechea generaţie. Johannes Havelius (1611-1687), "fondatorul topografiei selenare", a refuzat să utilizeze micrometrul şi alte mecanissme noi, întrucât acestea aveau să dezmintă observaţiile anterioare. Îşi dedicase întreaga existenţă strângerii datelor îăn stilul vechi şi nu suporta gândul că tot acest timp şi efort a fost în van.

 Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!   

Telescopul (1608)

Astăzi vă propun sa descoperim împreună istoria telescopului. Invenţia a devenit posibilă în urma apariţiei ochelarilor în secolul al XIII-lea, care, la rândul ei, a depins de producerea sticlei de înaltă calitate în centrele importante de fabricaţie din Florenţa şi Veneţia. Prin jurul anului 1450 exista tehnologia necesară fabricării telescopului ⎯ se produceau atât lentile, cât şi oglinzi de sticlă de înaltă calitate ⎯, darse pare că nimeni nu s-a gândit vreodată să construiască unul. Existau mijloacele, dar nu şi ideea ⎯ încă.

Se crede că în anii 1570 Leonard şi Thomas Digges au construit un telescop utilizând o lentilă şi o oglindă convexă, dar dispozitivul nu a depăşit stadiul unui experiment.

Istoria telescopului începe cu adevărat în 1608, când potrivit dovezilor documentare a fost inventat în Olanda. De fapt au existat două cereri de brevet, una aparţinând lui Hans Lippershey din Middleburg şi alta a lui Jacob Metius din Alkmaar. Guvernul olandez a analizat solicitările de patentare a unui dispozitiv "care face ca lucrurile îndepărtate să se vadă ca şi cum ar fi aproape", dar a ezitat, pentru că dispozitivul în cauză părea prea simplu pentru a i se acorda un brevet de invenţie. În schimb a acordat finanţare ambilor inventatori pentru proiectarea unui instrument binocular, considerat mult mai util.

Între timp, vestea despre inventarea telescopului monocular s-a răspândit cu iuţeală de-a lungul şi de-a latul Europei. după numai câteva luni, în magazinele pariziene de ochelari se puteau cumpăra ocheane care măreau de trei ori.

Prima aplicaţie semnificativă pentru telescop i-a aparţinut englezului Thomas Harriot, care, în august 1609, a observat Luna printr-un instrument care mărea de şase ori. În aceeaşi lună, Galilei construia un telescop propriu, cu o putere de mărire de opt ori, şi îl prezenta senatului veneţian. Galilei şi-a perfecţionat considerabil aparatul, construind model după model, şi după câteva luni privea cerul printr-un telescop care avea puterea de 20 de ori.

A fost un uriaş înainte, şi cu ajutorul acestui instrument superior Galilei a putut vedea peisajul muntos al Lunii şi a identificat sateliţii lui Jupiter. Se năştea ştiinţa modernă a astronomiei.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

    

Ceasul (1280)

Încă din perioada preistorică, oamenii au născocit modalitaţi de indicare aa timpului. Monumentele megalitice clădite în Europa în Neolitic aveau puncte aliniate cu poziţia soarelui la răsărit şi apus în zilele semnificative ale anului, îndeosebi la solstiţiul de iarnă şi la cel de vară. De aceea, vă propun să descoperim astăzi istoria ceasului.

Mai târziu s-au utilizat lumânările pentru marcarea orelor. În aer nemişcat, o lumânare arde cu o viteză constantă, drept pentru care poate fi însemnată cu repere orare. Cam în acelaşi fel se poate folosi clepsidra pentru a observa trecerea unei ore. Ecranul solar a fost, la rândul său larg utilizat în vechime.

Prin secolul al IX-lea se inventase un ceas mecanic care era ceva mai mult decât un mecanism balansier. Odată cu îmbunătăţirile aduse în 1280, a luat fiinţă ceasul modern. Din păcate nu ne-a rămas niciun ceas din Evul Mediu, dar există suficiente referiri la aceste obiecte în scrierile bisericeşti care le confirmă prezenţa în biserici şi ne dau o idee despre mecanismele lor.

Necesitatea a fost mama acestei invenţii. Toate comunităţile religioase din Europa, fie ele mari abaţii sau schituri şi mănăstiri modeste, cereau  membrilor lor să se roage, să muncească şi să mănânce la ore fixe. Aceasta nu se putea realiza decât prin utilizarea unei varietăţi de mijloace de indicare a timpului şi a unor metode de înregistrare. ceasurile cu apă, cadranele solare, clepsidrele şi lumânările marcate erau toate în uz, şi este posibil să fi fost folosite în combinaţie, al doilea dispozitiv de ţinere a evidenţei timpului verificându-l pe primul. Când se ajungea la un moment important al zilei, precum ora slujbei, bătea clopotul, iniţial acţionat manual, ulterior printr-un mecanism conectat la un ceas. de aici a izvorât ideea de orologiu muzical.

În multe documente se foloseşte termenul generic horologia, un cuvânt grecesc, când se vorbeşte despre dispozitivele de indicare a timpului, aşa că adeseori este greu de spus din ce anume constau. Primele ceasuri mecanice nu aveau, probabil,cadrane cu limbi, sau măcar cu o singură limbă, dar erau echipate cu efecte sonore de tipul clopotului pentru a indica timpul la anumite intervale. Când a început să se folosească cuvântul clock, provenit din cuvântul francez cloche, acesta indica, desigur, ceasul mecanic cu clopote. Aceste ceasuri au apărut în secolul al XIII-lea.

Din 1285 încoace, documentele pomenesc mai des despre prezenţa ceasurilor, motiv pentru care este de crezut că în 1280 a început să se folosească un nou tip de mecanism de ceas. Primele ceasuri erau imprecise şi de-abia odată cu inventarea regulatorului oscilant balansier, se poate vorbi despre ceasul mecanic demn de încredere.

Când au fost introduse cadranele, clerul a văzut valoarea simbolică a ceasului. Discul rotund de pe faţa ceasului putea reprezenta Universul, lumea sau roata norocului. Aceste interpretări simbolice erau însoţite de decoraţiuni, şi unele ceasuri bisericeşti au devenit importante elemente de decor. Uneori, la ore fixe, o procesiune elaborată de figurine mecanice îşi făcea apariţia dintr-o parte a feţei ceasului şi dispărea, după o scurtă paradă, prin cealaltă parte. şi aci exista o valoare simbolică şi educativă, spectacolul amintindu-le oamenilor de vremelnicia vieţii lor.

În 1283, la schitul din Dunstable se instala un nou orologiu mare. Era fixat deasupra catapetesmei din interiorul bisericii drept pentru care nu se poate să fi fost un ceas cu apă; probabil că era unul dintre noile orologii mecanice cu balansier. În 1292, s-a instalat la catedrala din Canterbury "un mare orologiu". În 1322, la catedrala din Norwich se monta un ceas nou-nouţ, ceea ce pare o extravaganţă, având în vedere că orologiul vechi data doar din 1273; aceasta sugerează că între timp apăruse o îmbunătăţire tehnică majoră. Luase fiinţă o nouă generaţie de ceasuri.

Până acum, nu s-a descoperit unde s-a construit primul ceas sau cine l-a inventat.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

    

Ochelarii (1265)

În Antichitate nu era nimic de făcut pentru cineva care avea defecte de vedere din naştere sau se confrunta cu slăbirea vederii odată cu înaintarea în vârstă. Când romanii înstăriţi şi instruiţi de acum 2000 de ani ajungeau la punctul în care nu mai puteau citi puneau sclavii să le citească cu voce tare. Existau lupe şi se pare că erau utilizate de meşteşugari pentru efectuarea lucrărilor de fineţe. La drept vorbind, se pare că lupele de cristal erau utilizate şi de meşteşugarii minoici din Epoca Bronzului, în 1600 î.Hr. Vă propun astăzi spre analiză istoria ochelarilor.

Ideea de a împerechea două lentile convergente de puteri mici şi a le monta pe un cadru care să poată fi purtat în dreptul ochilor a apărut cu mult timp mai târziu, abia în 1265. savantul Roger Bacon de la Oxford scria în 1268 că se puteau examina "litere sau obiecte minuscule printr-o lentilă de cristal sau de sticlă" care le măreşte. Această menţiune sugerează că ochelarii ca atare nu apăruseră încă, cel puţin în Anglia. Dar un italian pe nume Sandro di Popozo scria în anul următor: "Bătrâneţea mi- slăbit atât de mult vederea încât, fără sticlele cunoscute sib denumirea de ochelari, nu aş mai fi în stare să citesc sau să scriu." Şi a adăugat: "Aceştia au fost inventaţi pentru bătrânii a căror vedere s-a împuţinat."

Numele celui care a inventat ochelarii nu este cunoscut, deşi există o referinţă la el într-o predică ţinută la Pisa în 1306. "Nu sunt nici 20 de ani de când s-a descoperit arta de a face ochelari, una dintre cele mai utile arte din lume." Predicatorul a contnuat: "L-am întâlnit eu însu,i pe cel care a fabricat prima pereche e ochelari şi am discutat cu el."

Problema cu ochelarii era să se găsească mijlocul de a-i ţine în faţa ochilor. de la începurt cele două lentile au fost montate într-un cadru din sârmă cre era aşezat pe puntea nasului, dar greutatea era în fixarea cadrului pe faţă de o parte şi de alta. Existau bucle asemănătoare unor şireturi care se agăţau de urechi. De-abia în anul 1730, un optician londonez, Edward Scarlett, a proiectat ochelarii pe braţe rigide din sârmă care se sprijină şi se agaţă de urechi.

Au început să se perfecţioneze şi lentilele. A devenit posibil să se producă ochelari pentru citit şi ochelari pentru distanţă. Benjamin Franklin să tot schimb cele două perechi de ochelari pe care le avea, aşa că a inventat lentilele bifocale. "Aveam înainte două perechi de ochelari pe care le schimbam între ele; de pildă, în timp ce călătoresc îmi place să citesc, dar şi să privesc uneori peisajul. găsind această schimbare supărătoare, mi-am tăiat lentilele în două şi am pus în fiecare cerc câte o jumătate din fiecare. Astfel, nu trebuie decât să-mi mişc ochii în sus sau în jos, după cum vreau să privesc la distanţă sau aproape, având mereu la dispoziţie lentilele care îmi trebuie."

Astăzi ochelarii sunt ceva firesc, dar, în trecut, viaţa profesională a cuiva, mai ales dacă era meşteşugar, putea lua sfârşit prematur dacă îi slăbea vederea. Marea înflorire a artei în Epoca Renaşterii a fost posibilă datorită extinderii vieţii creatoare a artiştilor prin folosirea ochelarilor. În ziua de azi, plăcerile obişnuite ale vieţii sunt cu mult sporite de posibilitatea de a vedea totul mai clar.

  Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Anestezia (1236)

În Antichitate, oamenii se învăţaseră probabil, să tolereze durerea provocată de boli de felul artritei. Uneori aveau de suferit intervenţii chirurgicale pentru repararea oaselor rupte; cu 4000 sau 5000 de ani în urmă se răneau în timp ce tăiau copaci, luptau sau construiau monumente megalitice şi piramide. Din vremuri foarte vechi s-a practicat trepanarea. Aceasta presupunea tăierea unei bucăţi a craniului, posibil în scopul eliberării duhurilor rele. Probabil că durerea era îngrozitoare, şi nu se ştie cum o suportau pacienţii. Mulţi se însănătoşeau, dar unii mureau la puţin timp după intervenţia traumatică. Aşadar, vă propun astăzi să descoperim povestea anesteziei.

Este posibil ca în cursul intervenţiilor chirurgicale să se fi utilizat forma primitivă de anesteziere care se folosea în Italia secolului al XVIII-lea. Din relatări reiese că aceasta era utilizată pentru castrarea (!!!) băieţilor cântăreţi, dar ar fi putut fi de folos şi în alte operaţii. Se apăsa vena  jugulară a băiatului, până acesta intra într-o stare de semi-comă. În această stare, operaţia putea fi efectuată, "cruţând pacientul de durere".

Existau şi unele plante care ar fi putut fi folosite ca anestezice. În Scoţia, în ghivece provenind din Neoliticul Târziu, s-au găsit seminţe de măselariţă, un halucinogen cunoscut. Tatuajele Omului Gheţurilor coincid cu punctele de acupunctură, în special acelea utilizate în tratarea durerii şi a artritei reumatoide. Aceasta sugerează că acupunctura se folosea în Neolitic pentru ameliorarea durerii provocate de această afecţiune obişnuită.

În Antichitate a continuat căutarea leacurilor împotriva durerii. Acestea erau necesare mai ales în cursul operaţiilor.

Teodorico di Lucca, un călugăr dominican, şi-a adus contribuţia în introducerea anestezicelor în anul 1236. Fiu de chirurg în slujba cruciaţilor, Teodorico era profesor la Bologna. El recomanda aplicarea pe nasul pacienţilor a unor bureţi înmuiaţi în narcotice. Această metodă provoca un somn profund, în timpul căruia pacienţii puteau fi operaţi fără să simtă vreo durere.

În activitatea sa de pionierat, Teodorico a folosit ca anestezice mătrăgună şi opiu, ambele cunoscute sub denumirea de opiate. Ideea utilizării de anestezice a apărut în mod repetat în decursul istoriei. Unele tehnologii şi tehnici au fost îmbunătăţite progresiv, în timp ce altele au fost născocite, uitate şi ulterior reinventate. este surprinzător că un lucru atât de important precum ameliorarea durerii poate fi uitat, necesitând reinventarea.

Vreme de sute de ani de la intervenţia lui Teodorico, chirurgii au continuat să opereze pe pacienţi conştienţi, care aveau uneori de îndurat dureri înfiorătoare. După ce Joseph Priestley a descoperit oxigenul şi oxidul de azot în 1772, aceştia şi alţi agenţi chimici au fost permanent cercetaţi şi s-a ajuns, în cele din urmă, la redescoperirea anestezicelor în cursul următorilor 80 de ani. Procesul redescoperirii a fost, după cum vom vedea mai târziu, surprinzător de lent, şi a fost rezultatul muncii mai multor cercetători independenţi: Humpry Davy şi  Michael Faraday în Anglia şi Crawford Long şi William Morton în America.

Când, în 1846, William Morton a făcut o demonstraţie publică a utilizării eterului pentru inducerea stării de inconştienţă, l-a administrat exact în maniera recomandată de Teodorico, cu 600 de ani mai devreme, prin aplicarea unui burete îmbibat în anestezic pe nasul pacientului. A fost un caz de invenţie pierdută şi regăsită.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Busola magnetică (1086)

În legătură cu inventarea busolei există mai multe versiuni. O vreme s-a crezut că aceasta s-a întâmplat în anul 2364 î.Hr., în China. Împăratul Huang Ti a încerecat să atace un duşman învăluit într-o ceaţă groasă şi a construit un "car" pentru a găsi sudul, ceea ce i-a permis să găsească duşmanul. Această poveste este doar o legendă şi, în orice caz, un car care găseşte sudul nu e acelaşi lucru cu o busolă magnetică. Vă propun aşadar astăzi să vedem istoria busolei.

De fapt, busola a fost inventată în China mult mai târziu, în anul 1086 d.Hr. Specialistul în hidraulică Shen Kua a fost cel care a născocit-o. A scris despre invenţia sa, explicând că magicienii şi geomanţii se pot orienta frecând un ac de fier de o bucată de magnetit şi lăsând acul magnetizat liber pe un fir de aţă. Acul, spunea el, indica sudul, ceea ce este un punct de vedere; în mod curios, şi la fel de puţin obiectiv, în Europa se considera că busolele indică nordul. În realitate, ele se aliniază pur şi simplu cu polul magnetic al Pământului şi indică, aşadar, atât nordul, cât şi sudul.

Caracteristicile particulare ale magnetitului şi capacitatea de a magnetiza acele fuseseră cunoscute de multă vreme. Magnetitul a fost menţionat într-un dicţionar chinezesc din anul 121 drept "o piatră cu ajutorul căreia se poate atrage un ac".

Invenţia şi-a găsit curând aplicaţii practice. În China, pe la mijlocul secolului al XII-lea, conducătorii de caravane utilizau busola lui Shen Kua pentru a-şi găsi drumul prin stepele şi deşerturile Asiei centrale, iar căpitanii de corăbii o foloseau când navigau pe mare. Prima menţiune a unei busole magnetice pe un vas chinezesc a avut loc în 1297. Cu ajutorul busolei simple a lui Shen Kua, marinarii ştiau în cec direcţie navigau chiar dacă nu vedeau uscatul. Ei puteau estima unde se află faţă de portul de plecare luând în calcul indicaţia busolei, viteza ambarcaţiunii şi numărul de ore scurse de la plecare. Direcţia putea fi trasată ca o linie pe o hartă. Pe linie cse putea marca distanţa, dând poziţia exactă a vasului.

Negustorii chinezi se îndreptau adesea către sud pentru a face negoţ cu insularii din Indiile de Est, şi uneori de acolo către vest, în Oceanul Indian. La un moment dat în Evul Mediu, busola a ajuns la arabi şi, de la ei, la europeni. Într-un tratat al lui Albertus Magnus despre magnetit, Polul Nord şi Polul Sud sunt menţionate drept Zoron şi Aphron, denumiri de origine arabă, ceea ce sugerează că cele mai vechi comentarii asupra magnetitului şi busolei sunt de origine arabă. Este de presupus, dată fiind reputaţia arabilor ca marinari, că au căpătat busola de timpuriu.

Noua tehnologie pare a se fi răspândit de-a lungul şi de-a latul Europei foarte rapid, aşa cum era de aşteptat în cazul unui instrument cu o asemenea utilitate practică. În 1218, cardinalul Jacques de Vitry, un episcop din Palestina, nota că acele magnetice sunt "cât se poate de necesare pentru navigaţia pe mare".

Îm 1498, Vasco da Gama a văzut o hartă a întregii coaste a Indiei. Direcţiile erau "traste în maniera maurilor, cu meridiane şi paralele foarte aproapiate". Da Gama nu a avut nicio îndoială că minuţioasa lucrare cartografică fusese realizată de arabi şi că punctele cardinale fuseseră fixate cu ajutorul busolei.

În Indiile de Est se folosea un altfel de busolă în secolul al XVI-lea. În locul acului suspendat de un fir se folosea, potrivit descrierilor, "un fel de peşte făcut dintr-un tub de fier care, atunci când este aruncat în apă, se ridică la suprafaţă şi arată nordul şi sudul cu capul şi coada". Un model asemănător care folosea un ac montat pe o bucată de plută pentru a se putea roti liber pe suprafaţa apei era în uz în Europa secolului al XIII-lea. Prima descriere amănunţită a busolei medievale a fst făcută în anul 1269 de către Peregrinus, care vorbeşte despre o busolă plutitoare îmbunătăţită, cu un cerc împărţit în 90 de grade fiecare cadran, şi dotată cu o miră pentru luarea relevmentului.

În 1558, dr. John Dee, magicianul, matematicianul şi geograful reginei Elisabeta I, i-a succedat Robert Recorde în calitatea de consilier al Companiei Muscoviei. Mereu ingeniosul dr. Dee a născocit o busolă magnetică superioară, menită să înlesnească navigaţia de-a lungul căii comerciale dintre Anglia şi Rusia. În epoca marilor explorări şi descoperiri, nicio navă nu-şi putea permite să nu aibă la bord cea mai modernă şi mai precisă busolă.

Marea importanţă a busolei magnetice ca invenţie a fost recunoscută imediat de toţi cei care au folosit-o. este evident că a făcut călătoriile de explorare mai eficiente, fiindcă a devenit posibilă localizarea insulelor şi coastelor pe hartă cu un grad rezonabil de precizie. Putea astfel începe completarea hărţii lumii. Oamenii au călătorit mult şi fără busolă, dar odată ce au fost echipaţi cu noua tehnologie au putut crea destul de rapid şi eficient o hartă progresivă, cumulativă a lumii.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!
  

Calendarul creştin (525)

În Roma secolului al VI-lea d.Hr., a trăit un călugăr pe nume Dionysius Exiguus, un nume care sună impresionant, dar înseamnă de fapt "Dionisie cel Mic". Dionisie era un savant, arheolog și matematician roman. A avut o mare reputație ca teolog, a fost versat în legea canonică și s-a bucurat de realizări deosebite ca matematician și astronom. Printre alte îndeletniciri erudite, a tradus numeroase opere grecești, ulterior pierdute, printre care viețile câtorva sfinți. Dacă activitatea lui s-ar fi rezumat doar la cele de mai sus, probabil că nu foarte mulți oameni ar fi auzit astăzi de el, dar a făcut un lucru care a schimbat lumea într-un mod aparte și profund. Drept pentru care, vă propun spre analiză povestea calendarului creștin.

Dionisie a fost cel care a creat calendarul modern, utilizat astăzi peste tot în lume. Calendarul se baza pe decizia lui că Iisus s-a născut la 25 decembrie în anul 743 al calendarului roman, cu alte cuvinte la 743 de ani după data legendară a întemeierii Romei. În calendarul lui Dionisie primul an al vieții lui Iisus a devenit "primul an al Domnului", Anno Domini 1. Comunitățile creștine au fost mulțumite să folosească acest sistem de numerotare și, de asemenea, calendarul corespunzător negativ, în ani numerotați înainte de Hristos (î.Hr.). Nu exista un an 0: anul 1 d.Hr se succeda anului 1 î.Hr. Comunitățile necreștine, îndeosebi cele evreiești, nu s-au împăcat prea bine cu etichetele religioase, preferând mai neutrele "era creștină" (e.c.) sau "înaintea erei creștine" (î.e.c.). Dar, indiferent de convingerile religioase, lumea pare să fi acceptat sistemul de ținere a evidenței timpului, numărând înainte și înapoi de la momentul nașterii lui Iisus. Acum sistemul ni se pare de la sine înțeles, oricare ne-ar fi credința.

Unii astronomi au cercetat analele coreene şi chinezeşti care descriau o stea explozivă sau supernovă care a aprins cerul timp de 70 de zile în primăvara anului 5 î.Hr. Şi aceasta ar fi putut fi interpretată de astrologii babilonieni drept un semn că se întâmplă ceva important în lume. În orice caz, evenimentele astronomice ar indica naşterea lui Iisus în anul 5,6 sau 7 î.Hr.

Dacă Iisus s-a născut într-adevăr în anul 7 î.Hr., acesta ar fi trebuit să fie primul an al Erei Creştine. Aceasta ar însemna că întregul calendar modern să fie decalat cu 7 ani. Schimbarea mileniului a fost sărbătorită cuz 7 ani mai târziu, şi nicio numerologie legată de date anume nu poate avea sens. data nu este altceva decât un număr creat de om.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!     

Potcoava (450)

Potcoava este o piesă în forma literei U care este confecționată de obicei din oțel și care este prinsă prin caiele de copita calului pentru a-l proteja în timpul mersului. În cazul boilor au altă formă datorită diferențelor anatomice între specii. Potcoava protejează animalul de lovituri, frecare cu solul, înțepături, uzură, rupturi ale copitelor. Primele potcoave erau prinse cu caiele supradimensionate ce rămâneau puțin ieșite în afară și care ajutau animalul la tractare, acestea încă se mai folosesc în unele competiții sportive. Vă propun astăzi să descoperim istoria potcoavei.

Calul a fost domesticit de foarte timpuriu, cu peste 6000 de ani în urmă. Este limpede că la vremea marilor civilizaţii ale carelor de luptă ⎯ Egiptul antic, cetatea Mari, Imperiul Hitit, Creta minoică şi Grecia miceniană ⎯ calul avea o importanţă militară vitală. Nu se ştie cine a inventat potcoava, nici exact când, nici exact unde. S-s observat destul de timpuriu că era necesar să se protejeze într-o oarecare măsură copitele cailor. Călăreţii din Asia Mică făceau pentru cai sandale din trestie sau chiar cizmuliţe de piele. În primul secol după Hristos, copiind, evident, ca de atâtea ori, o mai veche practică grecească, romanii fabricau pentru cai încălţări din piele cu blacheuri metalice. Potcoava, în forma pe care o cunoaştem, a fost inventată în Europa în jurul anului 450, iar prin secolul al VI-lea, călăreţii fixau plăci metalice la baza copitelor cailor.

În anul 1000, în întreaga Europă se turnau potcoave din bronz cu orificii pentru cuie; de atunci datează şi primele apariţii ale potcoavei în artă, în literatură şi în înregistrările arheologice. În secolul al XIII-lea existau meşteri potcovari în fiecare oraş sau sat; în parte fierari, în parte veterinari, potcovarii au devenit figuri importante în viaţa comunităţii. Caii de luptă medievali erau dresaţi să dea din copite şi să-şi lovească duşmanul cu picioarele; puteau, de asemenea să calce în picioare oamenii pe care-i doborau la pământ. Având potcoave, caii deveneau mult mai periculoşi: erau echipaţi cu nişte adevărate boxuri metalice.

Metoda încingerii potcoavei înainte de a fi aplicată pe copită a început să fie practicată în secolul al XVI-lea. De-a lungul veacurilor, potcoava a căpătat o semnificaţie simbolică. Potcoava a ajuns şi un simbol al norocului. În Britania, superstiţioşii fixează o potcoavă cu deschiderea în sus, ca să atragă norocul; în Europa continentală se obişnuia agăţarea ei cu deschiderea în jos, pentru ca norocul să se poată revărsa.

Nu se ştie cine a inventat potcoava. În 1892, în SUA, i s-a acordat un patent lui Oscar E. Brown din Buffalo, dar invenţia lui era o potcoavă dublă. Aceasta consta dintr-o potcoavă normală dedesubtul căreia se fixase o alta. Ideea era ca potcoava inferioară să preia toată uzura şi, după o vreme, să poată fi deşurubată şi înlocuită cu una nouă, făcând repotcovirea mai simplă şi mai rapidă. Oscar E. Brown este pomenit adesori ca inventatorul potcoavei, ceea ce, în mod evident, nu este adevărat. Oricum au existat 39 de patente anterioare pentru potcoava dublă, primul fiind acordat lui J.B. Kendall, din Boston, în 1861.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!