Hristos sau Big Brother?

„După cum bine ne aducem aminte, la noi, una dintre dezamăgirile telespectatorilor a fost că în casa Big Brother nu a existat sex. Rămâne de văzut dacă cei care vor intra în joc de primăvara viitoare își vor juca mai bine rolul de alergător în cursa pentru cei 75.000 de euro” (nr 52, „TV MANIA”) Oare cum ne-am lupta noi împotriva iadului? Cum am putea rezista urâciunii și putreziciunii care cuprind, asemenea ciumei, o lume întreagă? O lume întreagă se comportă ca și cum ar fi fost îmbătată de un vin dulce la prima gustare, dar mult prea amar după aceea: vinul desfrâului, al sexualității.

O lume întreagă a „doborât” pe Dumnezeu conștiințele și din inimile oamenilor, dar nu și din ceruri. Și au căutat înlocuitori, pentru că ei oricum doresc să fie fericiți. Atunci au înțeles că cea mai mare „fericire” le este extrem de aproape, o au oricând la dispoziție, stă exact în trupul lor. Au înțeles că nu mai are rost să scormonească ceruri mult prea tăcute, nu merită efortul de a aștepta o răsplată de la un Dumnezeu pe care oricum nu L-au văzut și nu L-au auzit. Au văzut că animalele sunt mult mai fericite decât bigoții creștini, care țin din tot sufletul să iubească pe Cel ce a zis: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. Dar de ce să ne închinăm Dumnezeului iubirii, când Eros ne promite „libertatea” deplină, în care putem să facem ce vrem, fără ca nimeni să ne amenințe cu iadul? 

Deja e prea mult! Nu contează ce facem sau cu ce preț, dar trebuie să fim fericiți! Și cum știm sigur că totul se termină la mormânt, ne vom folosi trupurile la maxim și vom trăi într-o animalitate perversă, începând din copilărie și până la adânci bătrâneți. Nu mai există proporții, nu mai există limite, poate că nici vinovați nu mai există.

Noi, generația tânără, suntem victime care nu au fost pregătite pentru această demonică jertfă. Toți și toate, în jurul nostru, au lucrat să ucidă iubirea îngerească ce ar trebui să se degajeze din interiorul nostru. Tinerii sunt înregimentați în această armată a plăcerii înainte de a cunoaște și perspectivă, varianta, oferta lui Hristos. El a fost redus la tăcere și, în rest, ni s-a vorbit peste tot de dragoste, de „iubirea” pe care neapărat trebuie să o trăiești. Nimic nu ne-a ajutat să înțelegem că am fost mințiți, că am fost împinși spre o viață anormal de fericită, incredibil de plăcută și de optimistă. E de ajuns să privim chipul unui adolescent, al unui tânăr ce, ascultător, a aflat ce este deja „dragostea”, „a făcut-o”, a învățat să „iubească” mult și bine, a aflat că iubirea se poate obține într-o singură oră și că nu este necesar să dureze prea mult. Această iubire nu are nevoie de garanții sau obligații, ci doar de carne. Concepte precum „castitate”, „fidelitate” sau „jertfă de sine” sunt deja anacronice. De unde putem deduce gradul dezumanizării acestei societăți.

Peste tot există numai „dragoste”, o iubire enormă, de ai putea jura că Hristos chiar Și-a atins scopul pe acest pământ. Televiziunea, școala, muzica, amicii, toți și toate ne vorbesc despre dragoste și ne îndeamnă să ne iubim. O revistă pentru fete ne învață simplu și ieftin toate secretele dragostei ce trebuie să o dăruiești celuilalt în primul pat pe care îl ai la îndemână. A rezista acestei iubiri generalizate a devenit un adevărat martiriu, un efort supraomenesc. Și interesant este faptul că tinerii află tainele iubirii de oriunde, de aiurea, de la băieții de cartier, până la profesorii de la școală, numai de la Hristos, de prin bisericile Lui nu. Oare să-Și fi schimbat el planurile? Oare să fi venit ziua în çare „a iubi” să nu însemne „a îmbrățișa și sufletul celuilalt", ci doar ceva epidermic, trupesc, ceva care se oprește la o transpirație păcătoasă? Dacă așa ar fi înțeles iubirea și Maica Domnului, atunci Hristos nu S-ar fi întrupat din ea! Ne place sau nu, Domnul are o altă Iubire, care azi a fost anihilată, desfigurată în niște trupuri mult prea bolnave.

Dar tânărul, adolescentul din România de astăzi? Cum termină cu școala, la care oricum nu a avut chef să stea la toate orele, el mănâncă în grabă ceva într-o casă în care părinții, fie îl slujesc ca niște robi, fie, de fapt, nici nu mai există, căci sunt plecați să câștige un ban pentru fiul lor, aici sau peste hotare. Urmează apoi întâlnirea cu gașca de cartier, unde va pierde ore în șir fără niciun scop. Își va termina seara printr-un bar, mai mult sau mai puțin select, unde și-a adus și ultima „achiziție” cu care să închidă gura dușmanului. Iar finalul, dăruirea reciprocă a „dragostei”, poate fi ușor de imaginat. Dar totul se termină mult prea repede! Tinerețea nu ne mai mulțumește, rămânem mereu singuri și tot mai nemulțumiți. Ne lipsește ceva esențial și nu știm ce. Pe tinerii din Occident desfrâul i-a desfigurat, i-a rătăcit, i-a apropiat de pragul disperării. Cu nimic mai bună este situația generației noastre, aici, în trădata Românie.

Cei care au făcut „greșeala” sau sunt obligați din felurite motive să rămână în țară nu se dezmint și imită întru totul „fericirea” care ne vine cu nemiluita din Occident. Dintr-o Europă care în mod declarat nu mai are nevoie de Dumnezeu și pe Care luptă din răsputeri să-L înlocuiască, să-L elimine de pe scena acestei lumi. Adică să facă din om o fiară. Totul se petrece lent și sigur. Răul a învățat să aibă răbdare. Ca un cancer care se întinde, dezlănțuindu-se doar în ultimele momente de viață. Tot felul de patimi, de abjecte păcate ne sufocă și nu vrem să admitem că greșim. „Furăm” din Biserică numele virtuților și le dăm păcatelor în care trăim. Astfel, curvia poartă numele de „dragoste”; yoga se numește „unire cu divinitatea”; a fuma și a bea se numesc „drepturi ale vieții” etc. Am ajuns niște caricaturi ale vieții, dar nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu poate fi caricaturizat. Ori vom ajunge icoane într-o biserică ce nu mai are șanse să existe peste ani, fie o maimuțăreală a diavolului, care ne va dărui doar ce i-a rămas: ură, invidie, lăcomie. Nu este păcat să fii fericit, este păcat să elimini pe Dumnezeu din ecuația vieții tale. Repet, El există, chiar dacă acceptăm asta sau nu. Simplul fapt că încearcă unii să „demonstreze” inexistența Lui este o dovadă e existenței Sale. Pe câți ați auzit că se luptă o viață întreagă să arate lumii că Zeus sau Afrodita nu au existență istorică și că sunt doar plăsmuiți de mintea omenească? Se zice, și atât. Nu e nevoie ca vreme de două mii de ani să tot apară câte un Emil Cioran care să moară blestemând pe Hristos și pe Sfântul Apostol Pavel.

Dumnezeu nu este dușmanul nimănui, dar deranjează, incomodează, nu lasă ca oamenii să fie „dresați” în simple animale care mănâncă, beau, se înmulțesc (fără să aibă copii!) și mor într-o lume care nu i-a cunoscut și nici nu i-a dorit!

Poate că am uitat mult prea repede că, înainte de toate, noi suntem creștini și abia apoi români; întâi suntem oameni și după aceea animale. Dar pe nimeni nu mai interesează dacă păcatul, nerușinarea și lipsa de măsură ies din viața particulară în cea publică. El nu a a mai suportat să rămână ascuns, tăinuit, ci a vrut să iasă la suprafață, în lume. A vrut să fie făcut în public, astfel încât să devină normă, mod de viață. Astfel, demonizații morali ai României au forțat conștiința deja adormită a publicului român cu un nou show: Big Brother. Să o luăm logic!

Un grup de tineri: doisprezece noi „apostoli” ai unui nou mod de viață. Un număr de tineri ce ne propun o nouă perspectivă asupra existenței. Oare să vă spun că acești tineri nu mai pot fi considerați creștini, deoarece s-au lepădat, de bună voie și nesiliți de nimeni, la Hristos? Îmi veți aminti că, în ediția din 2003 (prima difuzare având loc în Olanda, în 1999, iar în țara noastră s-a difuzat de către Prima TV în 2003 și 2004), cineva citea din Noul Testament sau poate că dorea să postească. Eu vă spun că trebuie să ne pregătim și pentru mai mari minciuni, mai grozave fărădelegi îmbrăcate în hainele adevărului. Diavolul nu mănâncă niciodată, deci postește; iar Scriptura o știe perfect...

Este anulată orice limită și orice urmă de pudoare; tinerii sunt hrăniți și „educați” ( a se citi „dresați”), spre un anumit final, cu un anumit scop: eliminarea voinței, a liberului arbitru. Cu multă finețe sunt ajutați să joace un teatru pervers, semănând ură, invidie și o prefăcătorie de joasă speță. Cineva, nu se știe cine, le dictează și le coordonează fiecare pas. Dacă ar fi fost Dumnezeu, omul s-ar fi răsculat, dar El nu dictează, nu impune, ci doar propune. Și ne invită la libertate, la demnitate și la adevăr. Însă „Marele Frate” le conduce acțiunile spre un final mult prea murdar. Nu-i deranjează să-și piardă și ultima urmă a demnității, și ultima fărâmă de castitate și de cinste, ci sunt pregătiți doar pentru a se împerechea ca o turmă de necuvântătoare.

Pentru a doua ediție, (2004), sunau zilnic sute, mii de români pentru a concura, pentru a intra nu în Împărăția Cerurilor, ci în casa Big Brother. Păi de ce nu, dacă totul este gratis? Sunau soți sau soții, care știau bine că li se va cere să-și înșele partenerul de viață sau să uite că au un copil acasă. Sunau tineri dornici de aventură care nu s-au gândit că ar fi ceva de pierdut, ci doar de câștigat: distracție, „iubire” și poate și bogatul os cu care au fost momiți: acea căruță de bani. Oare câte astfel de adultere s-au făcut în România cu prima ediție „Big Brother”? Nu cumva am devenit o națiune mai meschină, mai obsedată de niște patimi mizere, mai suspicioasă între noi și mai pregătită a ne lăsa conduși, a ni se dicta?

Îmi permit să scriu că trăim vremurile în care casa Big Brother este, de fapt, un experiment la scară națională. Omul trebuie să fie doborât la stadiul de instinct, de o animalitate perversă; trebuie să fie făcut foarte ascultător, să învețe a fi supus, docil.. Și ce nu face românul pentru bani astăzi? Stă într-o cușcă modernă, spațioasă și confortabilă. Poate să i se ceară absolut orice, numai să i se promită bani. Și o țară întreagă își ucide trupul dăruit de Dumnezeu, ucigând în același timp un suflet care se umple de dorințe, patimi, de idei nebănuite până atunci. O țară care aruncă în uitare și ultima picătură de sfințenie, demnitate și pudoare. Curvia a ieșit de mult din casa Big Brother și a intrat în viața tineretului de azi. Nimic nu ne mai miră, nimic nu ne mai doare, nimic nu ne mai poate ajuta. Dacă a rămas Cineva care ne mai poate învia din morți, care ne mai poate salva din prăpastia iadului, Acela este Hristos Iisus.

Ceea ce au ezitat sau nu au vrut să spună cei de la Big Brother a fost și va rămâne ceea ce Hristos a rezumat în aceste cuvinte: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul și-l va pierde?” Da, știu că nu se mai crede în existența sufletului! În nicio scenă din Big Brother nu s-a amintit de suflet. Dacă Hristos există (nu mă îndoiesc!), atunci cu siguranță am un suflet. Cine și-a uitat, cine și-a negat sufletul a făcut aceasta mai întâi de toate cu Hristos. Și este logic să se întâmple asta, pentru că El va cere până la sfârșitul veacurilor lepădarea și fuga de păcat și de moarte. Păcatul și moartea se intercondiționează; păcătuiesc pentru că vreau să fiu fericit, pentru că nu vreau să mor. Dar totuși voi muri, deși poate că voi fi făcut mii de păcate înainte. Ca și cum aș bea apă din mare: beau și-mi este sete, o sete tot mai chinuitoare, mai devastatoare, care mă ucide lent.

Sufletul nu trebuie condamnat la moarte printr-o viață decăzută, plină de „fericire” și totuși mult prea nefericită. Diavolul propune exact ceea ce avem acum, ne propune să ne folosim acum de ceea ce ne-a dat tot Dumnezeu, dar viitorul nu ni-l poate asigura. De aceea, trebuie să ne reînnoim prezentul, să păcătuim mereu și mereu, că să evităm ciocnirea de goliciunea unui viitor prea trist, prea dezarmant, fără sens, fără fericire continuă, reală. Diavolul ne oferă o lume a fantasmelor, a ideilor cu care nu te poți „hrăni” în veșnicie pentru că pentru toți cei căzuți există o lege: cea a morții. O lege pe care o va plăti și Mugur Mihăescu (Vacanța Mare), toți cei care ne vând și ne mint fără nicio remușcare, toți cei care au lucrat la proiectul Big Brother, toți cei care construiesc o Românie fără Dumnezeu, un neam fără virtuți, fără putere de a rămâne într-o istorie pe care de tare mult timp nu mai știe să o scrie.

Concluzionând, șanse de îndreptare există până în ultima clipă a vieții fiecăruia dintre noi, dar Big Brother este asemena unei caracatițe, care te prinde cu mult prea multe tentacule, paralizându-ți voința, sufletul, dragostea. Ce se poate face? Ar trebui să știm! Să nu ne facem frați cu dracul până trecem puntea, căci Hristos nu are nevoie de frații altcuiva. El ne respectă alegerea, decizia, iluzia ca și deziluzia noastră. Așadar, ce facem? Cum procedăm? Care este calea pe care vom merge?

Aș aprecia un răspuns sincer!

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

O carte pe care o recomand cu maximă căldură: foarte folositoare pentru cei ale căror suflete s-au rătăcit. Și nu sunt puțini!    

De ce a intrat Armata Română în Budapesta?

Acum fix un veac, 4 august 1919, pe fondul acțiunilor militare care urmăreau eliberarea Transilvaniei de jugul războiului și propagandei maghiare, armata României Mari trecea frontiera, peste Tisa, în Ungaria și ajungea, lucru inimaginabil pentru unguri, ca și pentru noi de altfel, până la Budapesta, acolo unde sergentul Iordan și-a agățat opinca deasupra Parlamentului maghiar. Dar, până la urmă, care a fost motivul pentru care românii au ocupat capitala Ungariei? Pentru a răspunde la această întrebare, vă propun o scurtă incursiune în acea epocă.

   

Dacă Frontul de est a cunoscut, în urma războiului civil din Rusia, un calm relativ după atacul de la Tighina, cel de vest a înregistrat o escaladare a conflictului cu un final la care puțini se așteptau. Încurajat de succesele obținute împotriva Cehoslovaciei, guvernul ungar a hotărât să treacă la ofensivă pe frontul românesc de la Tisa, prezentându-se ca executor al cererii adresate de Consiliul Suprem Interaliat Guvernului român de a-și retrage trupele pe linia de demarcație din Crișana.

La Paris, atitudinea aliaților era ambiguă. Pe de o parte, președintele SUA, Wilson, și premierul britanic, Lloyd George, puneau căderea guvernului Károly ⎯ pentru ei un moderat ⎯ pe seama ofensivei românești și îi reproșau lui Brătianu înaintarea până la Tisa; pe de altă parte, față de succesele maghiarilor împotriva Cehoslovaciei, mareșalul Foch considera necesară o campanie militară contra Ungariei, pentru care doar România nu făcea rezerve și nu prezenta cereri.

Atitudinea Bucureștiului era determinată de două considerente: primejdia ungară și dorința de ameliorare a relațiilor cu Aliații, care erau nemulțumiți de fermitatea refuzului lui Brătianu de a accepta clauze ce încălcau suveranitatea țării. 

„Securitate și prestigiu”

Istoriografia ungară (chiar cea postcomunistă!) prezintă Republica Sovietică Ungară drept „alternativa socialistă”, ⎯ spre deosebire de cea „burgheză” ⎯ a rezolvării problemei naționale. Referindu-se la Republica Sfaturilor, proclamată la 21 martie 1919, Histoire de la Transylvanie scrie că: „s-a văzut constituindu-se, după Rusia, al doilea stat proletar care a făcut ca națiunile din bazinul dunărean să întrevadă o cotitură istorică”. Autorii susțin că „Republica Sfaturilor a instaurat o nouă orientare în politica externă și în politica naționalităților. Ea nu se mai fonda pe integritatea teritorială, se desolidariza clar de politica națională a regimului Károly, dar ea refuza de asemenea să cedeze fără condiții anumite regiuni ale țării armatelor țărilor vecine cu intenții vădit imperialiste”. De reținut terminologia autorilor maghiari, moștenită de la istoriografia marxistă! Ei amintesc faptul că Republica Sfaturilor „a promis lupta împotriva boierilor români”, invitând proletariatul din România să constituie o alianță, și că liderii de la Budapesta „erau ferm convinși că mișcarea muncitorească revoluționară avea să abolească frontierele și să creeze un stat internațional unit a cărui condiție prealabilă ar fi fost alianța frățească a muncitorilor, republica federativă”.

Este de necontestat faptul că la Budapesta existau comuniști și socialiști cu vederi „internaționaliste”, că cei din urmă așteptau izbucnirea revoluției mondiale, prăbușirea statelor burgheze și fraternitatea întregului proletariat. Dar naționalismul era mai puternic decât ideologiile de stânga.

Consiliul Suprem Interaliat, divizat și indecis, nu dăduse curs propunerii mareșalului Foch când autoritățile de la Budapesta au luat inițiativa declasnd, la 20 iulie, ofensiva pe frontul de pe Tisa. Deși așteptat, socul a fost resimțit de dispozitivul românesc: trupele maghiare au reușit să treacă Tisa și să creeze un cap de pod. După lupte ce au durat o săptămână, ofensiva a fost oprită și inamicul aruncat peste Tisa. De această dată, ignorând îndemnurile Consiliului Interaliat ca trupele române să nu înainteze, Brătianu era decis să meargă până la capăt în confruntarea româno-ungară. Decizia avea o dublă motivație: de securitate și prestigiu.

Până în ajunul căderii sale, Belá Kun nu a abandonat speranța că România poate fi eliminată printr-un atac conjugat sovieto-ungar și printr-un contact telegrafic neîntrerupt cu Lenin. Amenințarea unui război pe două fronturi exista atât timp cât Rusia și Ungaria formau o alianță roșie. Era, așadar, imperativ necesar că guvernul controlat de comuniști să fie înlăturat.

Intervenția împotriva regimului sovietic maghiar era solicitată până și de reprezentanții fostei clase politice. Încă de la 10 iulie, fostul prim-ministru Gyula Andrássy și fostul Vilmos i-au solicitat lui N. Petrescu-Comnen (pe atunci șeful Biroului român de presă de la Berna) să contribuie, alături de forțele anticomuniste din Ungaria (un guvern conservator se constituise la Szeged), la răsturnarea regimului comunist prin ocuparea Budapestei. După opinia lui Vilmos „singura putere în măsură de a lichida bolșevismul, în centrul Europei, este România”. Și tot el susținea: „Numai cu concursul Dvs (al României) putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în inima Europei”. Lichidarea focarului comunist din Ungaria corespundea deopotrivă intereselor României precum și stabilității în Europa.

„Ungurii sunt inamicii noștri de ieri, învinșii de astăzi și vrem ca ei să devină prietenii noștri de mâine”

Prezența trupelor române în capitala ungară era însă și o problemă de prestigiu. Când ele și-au făcut, la 4 august 1919, intrarea în Budapesta, în locul guvernului comunist se afla, de la 1 august, așa numitul guvern „sindical”, condus de socialiștii de dreapta Gyula Peidl și Károly Peyer, ambii ostili comuniștilor. Ocuparea Budapestei de către Armata Română avea și o valoare simbolică: era răscumpărarea secolelor de oprimare și umilință îndurate în Transilvania. Fără o astfel de satisfacție oferită opiniei publice românești, reconcilierea între cele două popoare și state părea anevoioasă. Ocuparea Budapestei nu a fost un act de răzbunare (autoritățile militare române au avut o atitudine corectă și au întreprins acțiuni umanitare în beneficiul populației), personalități politice ca Al. Vaida-Voevod luând în considerare raporturi bilaterale normale sau chiar amicale: „Ungurii ⎯ spunea fruntașul ardelean amintit ⎯ sunt inamicii noștri de ieri, învinșii de astăzi și vrem ca ei să fie prietenii noștri de mâine”. 

Astfel de intenții aveau să se dovedească irealizabile. După patru luni, forțele conservatoare, eliberate de teama comunismului au reluat politica tradițională de ostilitate față de România. În octombrie 1919, amiralul Horthy, viitorul regent al Ungariei, afirma că: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul țel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor teritoriale cu România prin recurgerea la arme”.

Căderea regimului Kun nu a însemnat, așadar, decât diminuarea, du dispariției de la frontiera vestică. Regimul comunist de la Budapesta însemna, după cum s-a arătat, posibilitatea prinderii României în cleștele sovieto-ungar.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Sursa: Florin Constantiniu  „O istorie sinceră a poporului român”

România pustiită. Tragedia tăcută a neamului nostru (I)

Spuneam într-un alt articol că suntem azi în plin război, fără însă a fi conștienți de acest lucru. E un război subtil, care se dă pe tărâmul sufletelor, ademenite departe de Adevăr, către o țară străină,a fiilor risipitori, care, uitând cine sunt, nu mai găsesc drumul de întoarcere. Nu conștientizăm pe deplin tragedia neamului nostru, decimat demografic, dezbinat cum nu a mai fost vreodată, condamnat economic la neputință pentru a putea fi mai ușor spoliat de resurse, pentru a fi un furnizor generos de forță de muncă ieftină, ușor de exploatat și de adus în sclavie ⎯ un neam menținut în derivă valorică, identitară și morală.

Această tragedie este însă sistematic trecută cu vederea de către deținătorii de putere (fiindcă nu știu dacă îi mai putem numi „oameni de stat” sau „elite”). Atenția și energiile, imboldul legitim de indignare sunt canalizate în alte direcții, false, în special menite să cultive dezbinarea și deriva, atrofierea discernământului și a conștiinței identității. Un economist român, expert în dezvoltare durabilă, Călin Georgescu, spunea că războiul perfect „este cel despre care nici nu știm că există și că ești implicat în el chiar tu”. Nu putem fi conștienți că există dacă nu mai știm cine suntem. Și atunci ajungem doar o masă de manevră, iar un neam care nu mai știe cine este devine o populație fără identitate, fără demnitate și fără conștiință.

„Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul...”
Un om (sau un neam) conștient de propria identitate, de propria realitate, de adevărul ființei sale și de faptul că demnitatea îi este dată doar de rămânerea pe verticală ⎯ pe verticalitatea Crucii, care-l menține în legătură cu cerul ⎯, va fi un om (sau un neam) treaz, vigilent, curajos, capabil de luptă, greu de subjugat sau de manipulat și cu simțul discernerii. Or, ceea ce spunea generalul chinez antic Sun Tzu în „Arta războiului” ⎯ „Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, tulbură-le tradițiile, dezbină-i, fă-i să se rușineze de ceea ce sunt. Așa nu vei avea nevoie de luptă, căci, speriați de ceea ce au devenit, te vor implora să vii să-i salvezi de ei înșiși” ⎯ este o strategie aplicată în vremurile noastre, și parcă în nici o altă  epocă nu a avut atât de mult succes. Totodată, sloganul „Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere.” (George Orwell, „1984”) este, din păcate, atât de actual.

Ni se pare că trăim vremuri de pace, se vorbește atât de mult despre importanța păcii, „toleranță” și alte principii corecte politic, și totuși popoarele par a se pregăti de război. Se vorbește despre pace, dar neliniștea, frica, stresul, depresiile pun tot mai mult stăpânire pe omul contemporan, paradoxal chiar în țările cele mai bogate și mai dezvoltate. Pacea pe care vor să o instituie propovăduitorii corectitudinii politice e o pace din care lipsește Hristos,o pace falsă, fără Dumnezeu, din moment c chiar Biblia ajunge să fie interzisă din cauza valorilor ei tot mai „incongruente” cu spiritul vremii. Ce pace poate fi în „paradisul terestru” pe care-l visează noii făuritori de utopii (continuatori ai celor de ieri), când pentru acea „pace” ideală se duce un crunt război împotriva firescului și a ceea ce ne definește pe noi ca oameni, împotriva familiei, a valorilor creștine, a creștinismului, care este, prin excelență, religia iubirii și a păcii, a ideii de națiune, de tradiție, de identitate, care trebuie deconstruite?

Ni se pare că suntem liberi să facem ce vrem, beneficiem de „libertatea de mișcare” oriunde în UE, însă, în loc să ne protejăm și să ne valorificăm capitalul uman care poate ridica această țară, am ajuns un furnizor de mână de lucru ieftină, ușor de înrobit, de „forță de muncă” pentru bordelurile din UE și o piață de desfacere pentru produse ce ne îmbolnăvesc încet, dar sigur. Puterea nu ne poate veni din ignoranță, din uitarea rădăcinilor sau din ura care se dorește să fim inhibați, transformând țara într-un imens „maidan”, iar societatea într-un haos total a maselor mânuite prin campanii ale dezbinării. Puterea de a rămâne demni vine din conștiința a ceea ce suntem, a valorilor care ne definesc și din unitatea dintre noi.

România, a cărei elite nu a vrut să „asculte” de Eminescu
Puterea unui neam nu vine în urma introducerii, orbește, de legi, forme și instituții străine, în ambiția de a avea, cât mai grabnic, o „țară ca afară”, ci din posibilitatea „dezvoltării naturale, organice a propriilor puteri și a propriilor sale facultăți” (Eminescu, Timpul, 25 octombrie 1881), din punerea în mișcare a „tuturor resorturilor intelectuale și morale” ale poporului”, pentru dezvoltarea de aptitudini, talente și activități noi, „a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului”, spunea Eminescu în analizele sale. Potrivit lui, „legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuși; condițiunea de viață a unei legi, garanția legitimității sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a acelui popor” (Eminescu, 1870). Dar cum mai poate avea loc o astfel de dezvoltare în acord cu „natura oporului”, cu realitățile românești, cu trebuințele acestui neam și cu ființa lui, din moment ce nu le mai cunoaștem și nu mai știm cine suntem, nici ce avem și de ce suntem capabili ca țară?

Avertismentele marelui poet, care deplângea faptul că românii „părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde, și (...) emigrează”, sunt acoperite astăzi cu ignoranță și uitare. Durerea profundă a lui Eminescu este retrăită astăzi de neamul românesc, de românii nevoiți să ia cale pribegiei, deoarece cred că nu-și pot dezvolta firesc propriile aptitudini, pe care să le pună în slujba țării și care să le permită un trai demn și decent acasă. Însă această cale a pribegiei înseamnă, pentru mulți români, pe care nu-i apără nimeni, trăirea unor adevărate drame, consumate în tăcere.

Grava criză demografică, depopularea României, exodul medicilor și a altor specialiști români de care țara are atât de multă nevoie, drama sfâșietoare a copiilor rămași fără părinți, părăsirea satelor, distrugerea țăranilor, pe care Eminescu îi numea „clasa productivă a țării”, „temelia casei” („slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească) ⎯ prin sărăcirea, spolierea și „proletarizarea” lor, prin alungarea de pe propriile pământuri și din propria țară,m coșmarul româncelor ajunse sclave sexuale în țările dezvoltate din UE, drama femeilor care-și părăsesc casele și copiii, sacrificând statutul lor demn de mamă și soție pentru cel de „badantă” sau de muncitoare tratate ca sclave în fermele agricole din Italia și din alte țări, fiind, nu de puține ori, abuzate sexual, psihologic sau fizic, toate acestea reflectă drama unui neam întreg, părăsit de elite ⎯ „elite false cum le numește profesorul Ilie Bădulesscu în tratatele sale.

O zdrențuire a propriei ființe
Cum a ajuns țara noastră în această situație jalnică, nedemnă, de neimaginat pentru strămoșii noștri? Strămoși care, și în vremuri de război, nu dezertau, nu-și părăseau fruntariile neamului, le apărau chiar cu prețul vieții, ocroteau familia ⎯  valoare sfântă, pe care o considerau „purtătoare a sufletului românesc”, a valorilor morale și a demnității, și „albie de transmitere a iubirii și sfințeniei la români”. Astăzi am fost aduși într-o situație mai rea chiar decât cea din vremurile de război. Și asta fiindcă pustiirea României a început cu pustiirea ei sufletească.

Prin urmare, e vremea să ne „venim în fire”, precum fiul risipitor, să ne amintim cine suntem și de unde am plecat, să ne aducem aminte de neamul acesta unit și fortificat sufletește prin credință, a cărui lepădare sau risipire înseamnă o zdrențuire a propriei ființe și o decădere în starea de sclavie, în starea anarhică și haotică de masă.

(va urma) 

Sursa
Rev. Familia Ortodoxă, nr 6 (125), iunie 2019 

Fahrenheit 451

Fahrenheit 451 este una dintre cele mai percutante distopii imaginate vreodată. Într-o societate de consum golită de orice repere valorice, oamenii sunt supuși unei neîntrerupte spălări pe creier, iar arderea cărților devine metafora supremă a pierderii identității. În romanul său, Ray Bradbury imaginează o nouă față a totalitarismului, completând universurile create de George Orwell sau Aldous Huxley.

Acțiunea din Fahrenheit 451 se petrece într-un viitor nedeslușit, în care principala grijă a guvernului este arderea cărților, considerate vinovate pentru posibilele anomalii ale oamenilor: inteligența, personalitatea sau capacitatea de a gândi. Ele au fost eradicate, dar câteva dintre ele încă mai poposesc în casele oamenilor, ocazie cu care se dă alarma și sunt trimiși la fața locului pompierii, însoțiți câteodată de un Câine mecanic, capabil să ia urma cărților  sau a oamenilor care le păstrează. Nu întotdeauna sunt incendiate, ci acestea sunt puse pe foc împreună cu casa unde sunt ascunse, ci chiar cu oamenii care au curajul să ignore noile reguli.

Într-o lume în care oamenii nu mai discută, nu mai gândesc și în care pereții sunt înlocuiți cu televizoare de ultimă generație ce funcționează și inoculează propriile gânduri, eroul nostru, pompierul Montag, nu face excepție, fiind unul dintre cei care ard cărțile cu plăcere, fără remușcare. Asta până când o întâlnește pe Clarisse, fata din vecini, „nebuna” după cum se categorisește singură, și care are timp să se joace, să gândească, să admire natura și să-și pună întrebările specifice vârstei: „De ce?”. Nici întrebarea pentru Montag nu este complicată, pare simplă, dar am ajuns și noi în era tehnologizării, să o privim ca pe o bagatelă și să nu știm să oferim răspunsuri: „Ești fericit?”. O simplă întrebare îl zguduie: „Simți cum surâsul îi lunecă de pe buze, se mistuie și se chircește ca o fantastică lumânare de ceară care a ars prea mult și apoi s-a stins deodată, lăsându-l în întuneric. Nu, nu era fericit! Nu era fericit! Vorbind cu sine însuși, recunoscu deschis că acesta era adevărul. Își purta fericirea ca o mască, iar fata aceea fugise cu masca prin curtea casei ei și nu era chip să se ducă să i-o ceară înapoi.”

Era nevoie doar de un declick pentru că, așa cum recunoaște Montag mai târziu, așa cum i-o spun ceilalți care sunt împotriva acestei cenzuri oficiale, împotriva dorinței de culturalizare, el este dezgustat de mai mult timp de ceea ce făcea, astfel încât începuse, de ceva vreme, să ascundă cărțile pe care le captura în raziile pompierești, într-un loc în care soția sa ⎯ persoana perfectă a noilor timpuri, subjugată total de mania spectacolelor de televiziune ⎯ nu bănuia că s-ar fi putut afla tocmai obiectele interzise de regim. Despre locul total neașteptat în care Montag își ascundea cărțile, despre cartea fundamentală pe care acesta o fură și care va avea un rol esențial asupra vieții protagonistului, și despre cum reușește această operă să modifice radical percepția sa despre lumea în care trăiește, veți afla citind romanul.

Doamna Bowles, una dintre femeile digitalizate și adepte ale concepției de tip Big Brother, ce domină lumea din roman, într-o discuție despre necesitatea sau dorința de a naște copii, povestește în ce ipostază se află legătura sufletească dintre părinți și copii: „Nouă zile din zece îmi țin copiii la școală. Mă descurc eu cu ei în cele trei zile pe lună cât îi am acasă; nu-i rău deloc. Îi închid în „salon” și dau drumul la televizor. E ca și cum ai spăla rufe; bagi rufele în mașină și închizi capacul.” Înfricoșătoare comparație!! E una din scenele definitorii pentru această societate decăzută, care reduce condiția unui copil, ce ar trebui să reprezinte inocența în stare pură,o binecuvântare pentru fiecare dintre noi, la una de simplu obiect care este aruncat în mod conștient în fața torturii tehnologice. Și ne mai plângem că societatea contemporană este așa cum este. Păi dacă nu știm sau poate nu vrem să ne educăm copii în spiritul moralei și al dragostei de neam,  de credință și de oamenii care ne înconjoară, preferând să-i plasăm în fața televizorului, creând astfel niște monștri, cum vrem ca această lume să fie normală? Cum?

Cartea asta mi-a plăcut enorm, o voi ține minte probabil toată viața, și consider că, așa precum Biblia n-ar trebui să lipsească din casa creștinului, așa și acest roman ar trebui să fie prezent în  bibliotecile  tuturor oamenilor ce sunt conștienți de pericolele revoluției mediatice. Această operă mi-a plăcut din mai multe motive:

În primul rând, această carte reprezintă cu fidelitate realitatea sumbră ce ne înconjoară. Aceasta nu are doar un rol anticipativ, el profețește ceea ce, în urmă cu mai bine de jumătate de veac era practic imposibil. Observăm că, în societatea contemporană, dimpotrivă, este încurajată literatura. Din nefericire, majoritatea covârșitoare a cărților sunt de foarte slabă calitate. Dacă mergem într-o librărie vom vedea că pe primele rafturi se găsesc doar cărți slabe, pline de povești cu vampiri, vârcolaci, gen „Harry Potter” și alte mizerii. În schimb, operele de valoare sunt ascunse prin spatele rafturilor, sunt  băgate „la dos”, operele lui Dostoievski, Tolstoi sau Shakespeare, fiind considerate demodate, eclipsate fiind de „fabuloasele” Cronici ale vampirilor serie care, nu e așa?, are 10 cărți! Și așa poți să vezi nivelul culturii tinerilor noștri. Oare noi, cei ce trăim aceste vremuri vom avea forța, asemenea lui Montag, să deschidem ochii și să vedem că suntem sclavii tehnologiei, ai unei societăți consumatoriste depravate? Suntem oare capabili să ducem un astfel de război de dezrobire? Putem să redescoperim frumusețea reîntoarcerii și redescoperirii de sine, în această lume care neagă orice morală și orice sentiment al unei iubiri adevărate? Rămâne de văzut.

În al doilea rând, într-o lume utopică, este evident că lucrurile par a fi neobișnuite, dar, în același timp, Bradbury, face o radiografie exactă a lumii prezentului, chiar dacă Fahrenheit 451 este o carte scrisă acum 70 de ani: din ce în ce mai mult, intelectualii sunt trimiși la colț pentru vina de a gândi, din ce în ce mai mult renunțăm să ne gândim la detalii și trăim viața cât mai rapid și cât mai puțin implicat, din ce în ce mai mult copiii noștri sunt reduși din punct de vedere social, interacțiunea umană fiind înlocuită cu lumea digitală, fie că e vorba de televiziune sau internet. Ray Bradbury a văzut toate acestea, le-a descris într-o carte care pe atunci părea un simplu SF, iar acum mare parte din opera sa este desprinsă din realitatea ce ne înconjoară.

În al treilea rând, mia plăcut finalul. Există însă și speranță, epoca de conservare a valorilor va începe imediat ce oamenii care încă mai speră se vor reuni în mici colectivități, purtând asupra lor întreaga cunoaștere a omenirii. Într-o astfel de comunitate speră să ajungă și Montag, care își ia soarta în propriile mâini, și deși este urmărit de tot orașul și nimeni nu pare a fi de partea sa, câteva fărâme de speranță îl duc pe drumul cel bun: „Undeva, trebuia să înceapă din nou epoca de conservare a valorilor, cineva trebuia să înceapă să pună deoparte și să tezaurizeze aceste valori, într-un fel sau altul, în cărți, în tot felul de înregistrări, în mințile oamenilor, indiferent cum, numai să se păstreze bine, la adăpost de molii, de carii, de mucegai, de rugină și de oamenii cu chibrituri. Lumea era plină de focuri de toate soiurile și mărimile. Era momentul să se pună pe lucru breasla țesătorilor firelor de azbest”. Un pasaj foarte frumos ce încheie un roman superb.

Așadar, Ray Bradbury realizează un roman perfect, el constituind un oracol prevestitor al dezastrului în care lumea contemporană se afundă tot mai mult. Pentru mulți citirea (și recitirea) romanului va fi o surpriză. Iar înțelesul pe care elementele din viața noastră de zi cu zi îl vor da unor secvențe considerate până în urmă cu câțiva ani elemente de recuzită este adevărata revelație a acestei capodopere a secolului XX.

Regina Maria la Paris

„În general, în istorie, reginele au lăsat un nume ⎯ mă refer la cele care au condus de drept: Elisabeta, Ecaterina, Maria Tereza, Victoria și alte nume din istoria și mai îndepărtată. Dar nu au încercat să fie bărbați. Toate au fost niște conducători grozavi pentru că au fost «regine»”. Regina Maria a României, căreia îi aparțin aceste cuvinte, a lăsat un nume în istoria națională, chiar dacă nu a condus de drept. Pe de altă parte, numele lăsat de regină în istoria internațională a echivalat, firește, și cu numele țării sale, România. Așa s-a întâmplat la Paris, în primăvara anului 1919. În urmă cu exact un secol, capitala Franței și oamenii de stat aflați acolo erau seduși de diplomația neoficială a României.

Iată, prin cuvintele Reginei Maria, cum a pornit această istorie: „ Într-o bună zi, pe neașteptate, Regele m-a întrebat dacă aș fi de acord să plec în străinătate pentru a pleda acolo cauza noastră. M-a întrebat dacă am curajul să iau asupra mea această răspundere. Brătianu era cel care avusese ideea. Ardoarea entuziasmului meu era binecunoscută alor mei și apoi nimic nu este mai elocvent decât o femeie răscolită. Aș fi de acord?”

Evident că regina a fost de acord, îi făcea chiar mare plăcere propunerea, astfel încât s-a trecut imediat la pregătirea călătoriei, demers deloc ușor având în vedere contextul ⎯ Primul Război Mondial se sfârșise nu de mult timp. Încă se călătorea greu, trenurile nu circulau regulat, șoselele erau nesigure, iar frontierele, recent modificate, erau destul de incerte, era greu să știi sigur care este teritoriul cui.

Indiferent de dificultățile de pe teren, cărora li se mai adăugau probabil și unele controverse politice de acasă ⎯ ne aflăm totuși cu o sută de ani în urmă, când rolul unei femei, fie ea și regină, nu prea putea fi unul politic ⎯, vizita Reginei Maria la Paris era necesară. Veștile care veneau de acolo, de la Conferința de Pace, indicau faptul că reprezentantul României, prim-ministrul Ionel Brătianu, nu avea parte de prea multă înțelegere și bunăvoință din partea Aliaților.

Regina pleacă în capitala Franței ca să dea față României
Vizita Reginei Maria la Paris ⎯ care se pare că a fost ideea trimisului francez în România, contele de Saint-Aulaire, care, la rându-i, l-ar fi convins pe Ionel Brătianu ⎯  avea nevoie și de un pretext, care s-a găsit ușor: o vizită la Eton, în Anglia, la fiul Reginei Maria și al Regelui Ferdinand, prințul Nicolae.

Palatul Regal a anunțat știrea vizitei Reginei Maria la Paris, iar în ultimele zile ale lui februarie 1919 a început o adevărată campanie publicitară de presă în Franța, care a informat opinia publică despre eveniment. Robert de Flers, care a făcut parte din misiunea Berthelot în România, bun prieten al Reginei, a fost cel care, numit recent redactor-șef la „Le Figaro”, a mobilizat o bună parte din presa franceză. Astfel, trenul special în care se afla Regina Maria, alături de cele trei fiice, Elisabeta, Maria și Ileana, a pornit spre Paris, trecând frontierele încă netrasate ale României și ale altor țări de pe traseu: „Niciodată nu știam prin ce țară treceam, cum noile frontiere nu erau încă trasate. Unde eram? Cui aparținea acest stat astăzi? Se simțea mirosul primăverii în aer, iar când am ajuns la Fiume copacii erau în floare, în alb și roz pal având în spate un fundal bleu închis. Îmi tresălta inima; ce priveliște frumoasă, încântătoare!”

Întâlnirea cu Clemenceau: „Transilvania până la Tisa și tot Banatul”
În 6 martie, Regina Maria a cerut o audiență la prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau. Răspunsul a fost pozitiv, iar a doua zi suverana României a fost primită, inițial, de directorul de cabinet al șefului guvernului francez, care povestește astfel despre Maria a României: „Avea a alură deosebită, o adevărată alură de regină: înaltă, frumoasă, foarte bine făcută și cu acel nu știu ce care caracterizează o adevărată doamnă și se impune întotdeauna. La aceasta se adăugau o mare simplitate, calm și o bunătate extremă cu tot anturajul său.”

A urmat întrevederea cu Clemenceau, prevăzută pentru a jumătate de oră, dar care a durat aproximativ... două ore. De la Georges Clemenceau nu avem informații despre cum a decurs discuția, există însă o relatare a Reginei, preluată de Gheorghe Brătianu, redată de istoricul Guy Gauthier, care prezintă astfel dialogul dintre cei doi:

„- Uitați, Doamnă, că țara dumneavoastră, semnând o pace separată, a pierdut dreptul de a cere respectarea angajamentelor teritoriale luate în favoarea sa de către Aliați în august 1916?

 - Domnule prim-ministru, știți prea bine că România a fost obligată să semneze pacea din cauza dezertării Rusiei și a izolării în care se găsea la sfârșitul anului 1917.

-Ah, Doamnă! Nu asta! Nu dumneavoastră! Știu că v-ați opus personal păcii separate, nu veniți să-mi spuneți că v-am părăsit!”

Când Regina Maria s-a ridicat să plece, pentru că probabil spiritele se încinseseră, prim-ministrul Clemenceau i-a făcut semn să stea jos, spunându-i: „Am destul timp pentru dumneavoastră; nu vă precipitați, vorbiți răspicat, îmi place așa!” Dialogul a continuat astfel, după relatarea Reginei:

„- Vorbiți-mi despre revendicările țării dumneavoastră.

- Transilvania până la Tisa și tot Banatul

 - Dar, Doamnă, cereți partea leului!

- De aceea, domnule prim-ministru, Leoaica se adresează vărului ei Tigrul...” (porecla lui Clemenceau)

Nu există mai multe informații despre întrevederea prelungită dintre cei doi, dar știm ce i-a transmis prim-ministrul Clemenceau ministrului României la Paris: „O regină ca a dumneavoastră trebuie primită numai cu onoruri militare comandate de mareșalul Foch în persoană”. Mai știm și ce i-a mărturisit președintele francez, Raymond Poincaré lui Ionel Brătianu: „Vizita Reginei l-a binedispus evident pe prim-ministru”. Și putem aminti că mareșalul Foch, care avea întâlnire cu Clemenceau după Regina Maria, a așteptat mai bine de o oră la ușa cabinetului.

„Populația Parisului mă avea de asemenea la inimă”
A doua zi, în 8 martie 1919, Regina maria a fost invitată de președintele Poincaré la Elysée, unde a fost primită semi-oficial, prin trecerea în revistă a Gărzii Republicane. Președintele francez, deși a părut neimpresionat substanțial de prezența reginei, despre care a notat că este „încă frumoasă, încercând să fie amabilă cu toți, puțin exagerată, prea personală, vorbind de ea, despre rolul ei, lăudându-se, vorbind tare peste tot.”, nu a ratat ocazia să o revadă de mai multe ori pe parcursul vizitei și să-i acorde Marele Cordon al Legiunii de Onoare, distincție care se oferă, de obicei, doar șefilor de stat în exercițiu. În plus, președintele Republicii, alături de soția sa și de alți oficiali francezi, o vor însoți pe Regina Maria la Gare du Nord, la plecarea acesteia din Paris, în 12 martie. Direcția: Londra, unde îl va întâlni pe vărul său, Regele George al V-lea, iar apoi Eton, unde îl va vizita, în final, pe fiul său, Nicolae ⎯ motivul oficial al călătoriei.

După sejurul în Marea Britanie, unde Regina Maria l-a revăzut și pe fostul tovarăș de joacă de la Osborne, Winston Churchill, pe atunci ministru de Război, suverana a revenit la Paris, în 30 martie, oraș în care (mărturisește regina) „devenisem populară nu numai printre cei pretențioși, populația Parisului mă avea de asemenea la inimă. Mașina mea, cu drapelul românesc în față, ce flutura vesel la fereastră, era binecunoscută”

Întâlnirea cu Woodrow Wilson
În 10 aprilie 1919: întâlnire cu omul momentului, președintele american Woodrow Wilson. Inițial, când regina solicită o audiență, Wilson îi răspunde că, deși i-ar plăcea să-i facă o vizită, fiind o persoană foarte ocupată, nu are niciodată timp după ora 9 dimineața. Nu-i nimic. Cu amabilitate și cu un soi de abilitate, pe alocuri ironică, tipic feminină, regina îi răspunde președintelui că ea este o persoană foarte matinală și că ar putea să-l primească și la ora 7 dimineața dacă îi convine. În dimineața de 10 aprilie, la ora 8:30, președintele Wilson era la Hotelul Ritz. Deși Regina Maria a susținut convingător pledoaria țărilor mici în fața inițiatorului Ligii Națiunilor, nu a reușit să schimbe atitudinea SUA față de România în acel moment, nici în discuția de la Ritz, nici la prânzul de a doua zi la care o invitase Woodrow Wilson. „Ostentativ de evlavios, mi-a ținut o predică despre cum ar trebui să tratăm minoritățile noastre, devenind excesiv de moral și alunecos”, a notat regina.

Puterea colosală a Reginei Maria
„Cu rochiile veci de cinci ani” și fără a putea da vreun finisaj strălucitor” ținutelor sale, întrucât bijuteriile ei erau în mâinile sovieticilor, Regina Maria a României a dat, în schimb, „față României”, așa cum și-a propus când a plecat spre Paris în primăvara anului 1919 și cum a și remarcat prim-ministrul francez Georges Clemenceau. Și a dat una din cele mai bune fețe, pe a sa, fermecătoare prin inteligență, frumusețe, putere și curaj. Rezultatele vizitei reginei la Paris au venit și sub formă materială, prin cele 50 de locomotive trimise de francezi spre România, unde căile ferate aveau nevoie urgent de acestea, și a zecilor de vagoane cu mâncare și echipament militar. Astfel, s-a creat în jurul acestei mari personalități a istoriei noastre o imagine legendară.

În loc de încheiere, un gând al reginei: „O femeie poate reprezenta o putere colosală doar prin simplul fapt de a fi femeie, atâta timp cât își folosește puterea în mod corect și conștient, fără a încerca să depășească măsura”.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Susa: Historia, nr 206, martie 2019

Sacrul și profanul

Lucrarea „Sacrul și profanul” a fost publicată, în limba germană, în anul 1957. Tema tratată de Mircea Eliade se regăsește în majoritatea lucrărilor de specialitate; este vorba despre cum omul religios își împarte universul de cunoaștere în două dimensiuni diferite: sacrul și profanul. Lucrarea de față abordează, după cum arată și capitolele sale, modalitățile de manifestare a sacrului.

Teoria care stă la baza acestei lucrări se referă la faptul că nicăieri în lume nu există un om în totalitate areligios. Oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii se păstrează totuși urmele unei valorizări religioase. Spațiul profan păstrează locuri „privilegiate” calitativ deosebite de celelalte, cum ar fi ținutul natal, strada natală, locul primei iubiri. Aceste spații devin Locuri Sfinte pentru că determină o schimbare în universul de cunoaștere al celui direct implicat. Ele oferă revelația unei alte realități decât cea la care participă zilnic. În aceasta constă sacrul.

Omul își dă seama de existența sacrului pentru că acesta se manifestă, se înfățișează cu totul diferit față de profan. Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului, vă propun termenul de hierofanie, care e la îndemână, cu atât mai mult cu cât termenul nu mai are nevoie de vreo lămurire suplimentară. S-ar  putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităților sacre.

De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră, ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creștin, întruparea Mântuitorului Hristos, nu există ruptură. Este mereu aceeași taină: revelarea a ceva care este „altfel”, a unei realități care nu aparține lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea profană. Occidentalul modern se simte oarecum stânjenit de anumite forme de activitate sacră, neputând crede că aceasta s-ar putea înfăptui, pentru unii oameni, în pietre sau în arbori. Or, așa cum vom vedea în cele ce urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a pietrei sau a pomului în ele însele. Piatra sacră, arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru că sunt niște hierofanii pentru că arată ceva ce depășește sfera fizică, palpabilă a pietrei sau copacului, o metarealitate deci sacralitate

S-a arătat în numeroase rânduri și se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie reprezintă un paradox. Revelând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a înceta să fie el însuși, deoarece continuă sa facă parte din cosmosul său. O piatră sacră rămâne tot piatră; în aparență nimic n-o deosebește de celelalte pietre. Pentru cei cărora piatra li s-a arătat sacră, realitatea sa imediată se preschimbă în realitate supranaturală. Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experiență religioasă întreaga natură se poate înfățișa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa,  poate deveni hierofanie. Omul societăților arhaice tinde să trăiască în sacru în preajma obiectelor consacrate de mai mult timp. Tendința este ușor de înțeles: pentru „primitivi”, ca și pentru omul societăților premoderne, sacrul înseamnă putere și, în cele din urmă, realitate. Sacrul este saturat ca ființă. Puterea sacră înseamnă, deopotrivă, realitate, perenitate și eficiență. Opoziția sacru-profan este adesea înțeleasă ca opoziția dintre real și ireal sau pseudoreal. Dorința omului religios de a fi, de a face parte din realitate, de a se simți saturat de putere este cât se poate de firească. Cum încearcă omul religios să rămână cât mai mult într-un univers sacru; cum se înfățișează experiența sa totală de viață în raport cu experiența omului lipsit de sentimentul religios, a omului care trăiește sau dorește să trăiască într-o societate desacralizată. Trebuie să constatăm că desacralizarea este proprie experienței totale a omului nereligios al societăților moderne, căruia îi este din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existențiale ale omului religios din societățile arhaice. Omul societăților tradiționale este, desigur, un om religios, dar comportamentul său se înscrie în comportamentul general al omului, prezentând interes pentru diverse ramuri ale filosofiei.

Ajunge să comparăm situațiile sale existențiale cu aceea a unui om al societăților moderne, care trăiește într-un cosmos desacralizat, ca să ne dăm seama cât de mare este deosebirea. Înțelegem, în același timp, temeinicia comparațiilor între fapte religioase aparținând unor culturi diferite, pentru că toate aceste fapte țin de același comportament, cel al omului religios. Pentru acesta spațiul nu este omogen, ci prezintă rupturi și spărturi; unele porțiuni de spațiu sunt calitativ diferite de celelalte. „Nu te apropia aici”, îi spune Dumnezeu lui Moise „ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieșire 3,5). Există, așadar, un spațiu sacru, deci „puternic”, semnificativ, și alte spații neconsacrate, lipsite de structură și de consistență, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spațială se reflectă în experiența unei opoziții între spațiul sacru, singurul care este real și restul spațiului, adică întinderea informă care-l înconjoară. Trebuie spus că experiența religioasă a spațiului neomogen este primordială și poate fi omologată ca o „întemeiere a lumii”. Nu este nicidecum vorba de o speculație teoretică, ci de o experiență religioasă primară, anterioară oricărei reflecții asupra lumii.

Când sacrul se manifestă ca o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în spațiul omogen, ci și revelația unei realități absolute, care se opune non-realității imensei întinderi ce ne înconjoară. Acțiunea sacrului întemeiază ontologic Lumea. În întinderea omogenă și nemărginită, unde nu există niciun reper și nicio posibilitate de orientare, hierofania dezvăluie un „punct fix”, absolut, un „Centru”. Se poate vedea cum anume descoperirea, adică revelația spațiului sacru, are pentru omul religios o valoare existențială; nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, și orice orientare presupune dobândirea unui punct fix. Iată de ce omul religios s-a străduit să se așeze în „Centrul lumii”. Ca să trăiești în Lume trebuie să o întemeiezi, și nicio lume nu se poate naște în „haosul” spațiului profan, care este omogen și relativ.

Dezvăluirea unui spațiu sacru permite obținerea unui „punct fix”, orientarea în haosul omogen, „întemeierea lumii” și trăirea reală. Dimpotrivă, experiența profană menține omogenitatea lumii și deci relativitatea spațiului. Orientarea adevărată dispare, deoarece „punctul fix” nu mai are un statut ontologic unic, apărând și dispărând în funcție de nevoile zilnice. De fapt, nu mai există nici un fel de „Lume”, ci doar niște fragmente ale unui univers sfărâmat, o masă inertă alcătuită dintr-un număr infinit de „locuri” mai mult sau mai puțin „neutre”, în care omul se mișcă, mânat de obligațiile unei existențe integrate într-o societate industrială.

Pentru a evidenția lipsa de omogenitate a spațiului, așa cum este trăită de omul religios, putem recurge la un exemplu cât se poate de banal, și anume o biserică dintr-un oraș modern. Pentru credincios, biserica face parte dintr-o spațialitate diferită de strada pe care se găsește. Ușa care se deschide spre interiorul bisericii marchează o ruptură. Pragul care desparte cele două entități spațiale arată, în același timp, distanța dintre două moduri de existență, cel profan și cel religios. Pragul este, totodată, granița care deosebește și desparte două lumi și este locul paradoxal de comunicare dintre ele, punctul în care se face trecerea de la lumea profană la cea sacră. Pragul din locuințele omenești îndeplinește aceeași funcție ritualică; așa se explică și considerația de care se bucură.

Pragul are „paznici”: zei, spirite care apără casa atât de răutatea oamenilor, cât și de puterile diavolești ori de boli. Jertfele către paznici sunt făcute de prag. și tot aici se făceau și judecățile, în unele culturi paleo-orientale (Babilon, Egipt, Israel). Pragul, ușa arată în chip nemijlocit și concret continuitatea spațiului; de aici decurge marea lor importanță religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri și vehicule ale trecerii. Putem înțelege, așadar, de ce biserica face dintr-un spațiu deosebit de aglomerările urbane ce o înconjoară. În interiorul incintei sacre, lumea profană este depășită. Această posibilitate de transcendență este exprimată, la nivelul culturilor arhaice prin diferitele imagini ale unei „deschideri”: aici, în incinta sacră comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecință trebuie să existe o „poartă” către înalt, pe unde zeii pot coborî pe pământ și pe unde omul poate urca simbolic în cer.

În toate aceste cazuri, revelația locului nu este arătată de către oameni, deoarece ei nu au libertatea de a alege locul sacru. În culturile și religiile ancestrale, locurile sfinte au fost semnalate de animale prin jertfa acestora pentru anumiți zei sau spirite. În fiecare din aceste cazuri, hierofaniile au anulat omogenitatea spațiului, dezvăluind acel „punct fix”. De vreme ce omul religios nu poate trăi decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spațiul va fi consacrat printr-o mulțime de tehnici.

În concluzie, sacrul înseamnă, după cum am văzut, realul prin excelență, adică putere, eficiență, izvorul vieții și al fecundității. Dorința omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorința lui de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârșit a experiențelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală și eficientă, și nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe toate planurile existenței sale, fiind evident mai ales în dorința omului religios de a se mișca într-o lume sanctificată. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decât tehnici de construcție a spațiului sacru. 

Inelul de logodnă, o tradiție sentimentală

Omul a căutat mereu simboluri pentru sentimentele și acțiunile sale, o modalitate non-verbală pentru ca restul lumii să-i înțeleagă viața: culoarea neagră pentru moarte, o strângere de mână pentru pecetluirea unei înțelegeri, mâna dreaptă dusă la inimă în sem de loialitate și sinceritate. Pentru dragoste și veșnicie sau, mai degrabă, pentru promisiunea celor două, omul a ales cercul ⎯ un cerc mic, din orice material, așezat pe degetul inelar al mâinii stângi. La început a simbolizat sentimentul pur al dragostei, iar mai apoi promisiunea unei vieți în doi. Inelul de logodnă a fost din piatră, piele sau fier, dar astăzi, se pare, nimeni nu și-l mai poate imagina fără o nestemată atașată.

În privința istoriilor de cuplu ne-am putea duce până la începuturile omenirii, însă pentru istoria inelului de logodnă primele dovezi apar în vremea egiptenilor. Asocierea culturii egiptene cu simbolurile, misticismul și viața eternă este deja de notorietate și tocmai din acest motiv este ușor să facem legătura cu zeitatea lor suprema (Ra, zeul soarelui) și dragoste. Discul solar, cercul neîntrerupt, simboliza dragostea și viața eternă, așa că aceia care erau implicați într-o poveste amoroasă își dăruiau astfel de cercuri din piatră, lemn, piele sau fire de iarbă împletite.

Dăruirea unui inel în momentul în care bărbatul lua decizia căsătoriei a apărut în secolul al II-lea d. Hr., în Imperiul Roman. Atenți la imaginea publică, dar și practici, se pare că romanii ofereau alesei inimii două inele: unul din aur, pentru aparițiile publice și unul din fier pe care-l purta acasă.

Moștenirea romană a fost dusă, secole la rând, mai ales în perioada medievală, în Imperiul Bizantin. Treptat, romanii au devenit, estetic, mai sentimentali și, de la simplul cerc, ei au ajuns la inelele fede ⎯ două mâini împreunate în semn de dragoste, promisiune, uniune. Cu cât înaintăm în timp, cu atât inelul de logodnă trece de la a fi o simplă tradiție la o lege. Se pare că într-un schimb de scrisori dintre papa Nicolae I și suveranul Primului Imperiu Bulgar, în jurul anului 860, pontiful sublinia diferența dintre Biserica catolică și cea Răsăriteană în privința căsătoriei: bărbatul oferă femeii un inel de logodnă. În 1215, acest fapt este înrădăcinat printr-o lege dată de papa Inocențiu al III-lea: căsătoria nu era valabilă dacă nu se oficia în biserică și dacă mireasa nu primea un inel de logodnă. De aici acest anunț clar al inelului de logodnă pe inelarul mâinii stângi.

Inelul cu diamant, simbol al eternității dragostei

De la începutul Evului Mediu, logodna era obligatorie. La fel și inelul. În acel moment oameni9i erau fie bogați, fie săraci lipiți pământului. Cea din urmă categorie este clar că nu avea cum să-și achiziționeze un simbol al dragostei din metal prețios, pe măsura sentimentului ce îi  lega.  În schimb, aristocrații au trecut la un alt nivel.

Povestea primului inel de logodnă cu diamant are loc în secolul al XV-lea, în Burgundia. Aici, Maria de Burgundia, supranumită și Maria cea Bogată, era singurul moștenitor al tatălui ei, Carol Temerarul. Când Maria a împlinit 18 ani l-a cunoscut pe tânărul Maximilian de Austria. Conform surselor istorice, a fost unul din momentele când planetele s-au „aliniat” ideal: cei doi s-au căsătorit din dragoste, iar armata Casei de Habsburg a venit în completarea cufărului plin al burgunzilor. Pentru a-și concretiza promisiunea căsătoriei, dar și ca simbol al dragostei pentru Maria, Maximilian i-a trimis un inel de logodnă nemaivăzut până atunci: pe inelul simplu din aur erau mai multe diamante mici, așezate în forma literei M, inițiala viitoarei mirese. Nu trebuie să uităm că diamantele erau destul de rare pe atunci ⎯ diamantele sunt pentru totdeauna, dar n-au existat dintotdeauna. Povestea nu a avut chiar un final fericit: la 25 de ani, Maria moare în urma unei căzături de pe cal. Maximilian devine împărat al Sfântului Imperiu Roman, iar până la finalul vieții se mai căsătorește de două ori, dar în niciunul dintre cazuri nu va mai oferi un inel de logodnă cu diamante.

Sentimentalisme

În perioada Renașterii, până mai târziu în rândul inelelor de logodnă a circulat modelul gimmel, precursor al verighetei. Gimmel era format din două sau trei inele care, până la momentul căsătoriei, era purtat de cei doi miri și de un martor. După ceremonie inelele erau unite, formând un întreg urmând a fi purtat de către soție. Treptat, aceste inele au început să fie inscripționate cu diverse mesaje, promisiuni sau date simbolice. Un astfel de inel are inscripționat pe el, în engleza veche: „Bine îi va fi celui care știe în cine să se încreadă”. Unul dintre cele mai frumoase inele de logodnă datează din secolul al XIX-lea, de la nunta Prințului Albert cu Regina Victoria, din 1840. El i-a dăruit viitoarei sale soții un inel din aur de 18 karate, în formă de șarpe (expresia dragostei eterne în lumea romană) care avea ochii din rubine, gura din diamante și un smarald pe cap. Ideea a aparținut în întregime prințului, iar despre inel inel se știe că regina a dorit să fie înmormântată cu el.

Așadar, despre cum lipsa diamantul face o căsnicie incompletă sau cum un inel cu diamant, odată ajuns în familie, este o moștenire incontestabilă, spunem doar atât: „A diamond is forever”