Omul a căutat mereu simboluri pentru sentimentele și acțiunile sale, o modalitate non-verbală pentru ca restul lumii să-i înțeleagă viața: culoarea neagră pentru moarte, o strângere de mână pentru pecetluirea unei înțelegeri, mâna dreaptă dusă la inimă în sem de loialitate și sinceritate. Pentru dragoste și veșnicie sau, mai degrabă, pentru promisiunea celor două, omul a ales cercul ⎯ un cerc mic, din orice material, așezat pe degetul inelar al mâinii stângi. La început a simbolizat sentimentul pur al dragostei, iar mai apoi promisiunea unei vieți în doi. Inelul de logodnă a fost din piatră, piele sau fier, dar astăzi, se pare, nimeni nu și-l mai poate imagina fără o nestemată atașată.
În privința istoriilor de cuplu ne-am putea duce până la începuturile omenirii, însă pentru istoria inelului de logodnă primele dovezi apar în vremea egiptenilor. Asocierea culturii egiptene cu simbolurile, misticismul și viața eternă este deja de notorietate și tocmai din acest motiv este ușor să facem legătura cu zeitatea lor suprema (Ra, zeul soarelui) și dragoste. Discul solar, cercul neîntrerupt, simboliza dragostea și viața eternă, așa că aceia care erau implicați într-o poveste amoroasă își dăruiau astfel de cercuri din piatră, lemn, piele sau fire de iarbă împletite.
Dăruirea unui inel în momentul în care bărbatul lua decizia căsătoriei a apărut în secolul al II-lea d. Hr., în Imperiul Roman. Atenți la imaginea publică, dar și practici, se pare că romanii ofereau alesei inimii două inele: unul din aur, pentru aparițiile publice și unul din fier pe care-l purta acasă.
Moștenirea romană a fost dusă, secole la rând, mai ales în perioada medievală, în Imperiul Bizantin. Treptat, romanii au devenit, estetic, mai sentimentali și, de la simplul cerc, ei au ajuns la inelele fede ⎯ două mâini împreunate în semn de dragoste, promisiune, uniune. Cu cât înaintăm în timp, cu atât inelul de logodnă trece de la a fi o simplă tradiție la o lege. Se pare că într-un schimb de scrisori dintre papa Nicolae I și suveranul Primului Imperiu Bulgar, în jurul anului 860, pontiful sublinia diferența dintre Biserica catolică și cea Răsăriteană în privința căsătoriei: bărbatul oferă femeii un inel de logodnă. În 1215, acest fapt este înrădăcinat printr-o lege dată de papa Inocențiu al III-lea: căsătoria nu era valabilă dacă nu se oficia în biserică și dacă mireasa nu primea un inel de logodnă. De aici acest anunț clar al inelului de logodnă pe inelarul mâinii stângi.
Inelul cu diamant, simbol al eternității dragostei
De la începutul Evului Mediu, logodna era obligatorie. La fel și inelul. În acel moment oameni9i erau fie bogați, fie săraci lipiți pământului. Cea din urmă categorie este clar că nu avea cum să-și achiziționeze un simbol al dragostei din metal prețios, pe măsura sentimentului ce îi lega. În schimb, aristocrații au trecut la un alt nivel.
Povestea primului inel de logodnă cu diamant are loc în secolul al XV-lea, în Burgundia. Aici, Maria de Burgundia, supranumită și Maria cea Bogată, era singurul moștenitor al tatălui ei, Carol Temerarul. Când Maria a împlinit 18 ani l-a cunoscut pe tânărul Maximilian de Austria. Conform surselor istorice, a fost unul din momentele când planetele s-au „aliniat” ideal: cei doi s-au căsătorit din dragoste, iar armata Casei de Habsburg a venit în completarea cufărului plin al burgunzilor. Pentru a-și concretiza promisiunea căsătoriei, dar și ca simbol al dragostei pentru Maria, Maximilian i-a trimis un inel de logodnă nemaivăzut până atunci: pe inelul simplu din aur erau mai multe diamante mici, așezate în forma literei M, inițiala viitoarei mirese. Nu trebuie să uităm că diamantele erau destul de rare pe atunci ⎯ diamantele sunt pentru totdeauna, dar n-au existat dintotdeauna. Povestea nu a avut chiar un final fericit: la 25 de ani, Maria moare în urma unei căzături de pe cal. Maximilian devine împărat al Sfântului Imperiu Roman, iar până la finalul vieții se mai căsătorește de două ori, dar în niciunul dintre cazuri nu va mai oferi un inel de logodnă cu diamante.
Sentimentalisme
În perioada Renașterii, până mai târziu în rândul inelelor de logodnă a circulat modelul gimmel, precursor al verighetei. Gimmel era format din două sau trei inele care, până la momentul căsătoriei, era purtat de cei doi miri și de un martor. După ceremonie inelele erau unite, formând un întreg urmând a fi purtat de către soție. Treptat, aceste inele au început să fie inscripționate cu diverse mesaje, promisiuni sau date simbolice. Un astfel de inel are inscripționat pe el, în engleza veche: „Bine îi va fi celui care știe în cine să se încreadă”. Unul dintre cele mai frumoase inele de logodnă datează din secolul al XIX-lea, de la nunta Prințului Albert cu Regina Victoria, din 1840. El i-a dăruit viitoarei sale soții un inel din aur de 18 karate, în formă de șarpe (expresia dragostei eterne în lumea romană) care avea ochii din rubine, gura din diamante și un smarald pe cap. Ideea a aparținut în întregime prințului, iar despre inel inel se știe că regina a dorit să fie înmormântată cu el.
Așadar, despre cum lipsa diamantul face o căsnicie incompletă sau cum un inel cu diamant, odată ajuns în familie, este o moștenire incontestabilă, spunem doar atât: „A diamond is forever”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu