Ciocoii vechi și noi

Romanul „Ciocoii vechi și noi” sau „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, de Nicolae Filimon este considerat primul roman notabil al literaturii române.  Acesta a fost publicat în 1862, sub formă de foileton, iar în volum el a apărut în 1863, an care poate fi considerat, în unanimitate, data de naștere a romanului românesc. Tema sa reliefează, în manieră romantică și realistă, o frescă socială de la începutul secolului al XIX-lea și atenționarea alarmistă asupra pericolului pe care-l constituie apăariția unei noi pături sociale, cea a ciocoilor autohtoni.

Incipitul operei este reprezentat de precizarea clară a timpului când începe acțiunea și portretizarea detaliată a protagonistului: „Într-o dimineață din luna lui octombre anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu fața oacheșă, „cu ochi negri, plini de viclenie”. Acest portret fizic sugerează, încă de la prima apariție, evidența trăsăturilor morale: „un nas drept și cu vârful cam ridicat în sus”, ce indică ambiția și mândria grosolană. El este îmbrăcat sărăcăcios și umil, ceea ce evidențiază, o dată în plus, condiția mizeră în care se găsește și dorința nestăvilită de a se îmbogăți și de a dobândi funcții prin mijloace necinstite. Andronache Tuzluc îl angajează mai întâi ca ciubucciu  (însărcinat cu aprinderea pipei boierului) și Dinu Păturică, privind disprețuitor camera unde urma să locuiască, își spune încrezător: „Iată-mă ajuns în pământul făgăduinței; am pus mâna pe pâne și pe cuțit; curagiu și răbdare, prefăcătorie și iușchiuzarlâc (dibăcie) și ca mâne voi avea și eu bogății și case mari ca ale acestui fanariot.” În acest timp, protagonistul este plin de energie, își dă silința să-și completeze educația ciocoiască și reușește, în foarte scurt timp, înarmat cu multă răbdare și inventivitate, să-și ruineze binefăcătorul. El disprețuiește literatura și cultura greacă, fiind hotărât să acorde importanță numai acelor cărți care să-l ajute  și să-i ofere mijloacele facile și sigure de parvenire. Din biblioteca fanariotului își alege operele lui Machiavelli și apoi a devenit „perfect în arta ipocriziei și a perfidiei”.

Prima însărcinare importantă pe care i-o dă postelnicul tânărului ciubucciu este aceea de a o păzi pe amanta lui, pe chera Duduca. Păturică este în culmea fericirii, considerând că are acum toate avantajele ce i-ar putea servi la îndeplinirea scopurilor. Cu perfidie, acesta se arată umil și supus, gata să împlinească orice poruncă a femeii, care este uimită de sângele rece și inima de piatră a noului servitor trimis de Tuzluc. Cei doi plănuiesc să-l încarce pe boier la socoteli, ea să-i ceară șaluri și mătăsuri, iar el să-l înșele la administrarea moșiilor. Postelnicul este foarte mulțumit de abnegația pe care Păturică o dovedește în funcția de păzitor al ibovnicei, nu-l mai chinuie gelozia și ține cu tot dinadinsul să-l răsplătească pe tânărul ce se arată a fi atât de credincios.

Astfel, drept consecință a acestor fapte, protagonistul este instalat în postul de vătaf, pe care-l dorise atât de mult. El cheamă pe toți servitorii și, cu un ton autoritar, îi amenință că-i va pedepsi fără milă dacă vor îndrăzni să-l înșele pe boier, considerând că s-a făcut mare risipă la curtea acestuia. Spre bucuria lui Tuzluc, eroul se oferă să administreze moșiile pe care demnitarul le are în posesie, prilej cu care siluiește pe toți țăranii și chiar pe arendașul cu care se întâlnește la Răsucita, reușind să se întoarcă la București cu un profit fabulos: 200 de pungi de galbeni! Dinu Păturică se îmbogățise „prin fapte rușinoase” și deține acum majoritatea proprietăților stăpânului: moșii, vii, păduri, sute de pungi de bani. Planul lui era să-l lase pe fanariot „Cu punga mai ușurică decât a unui nefer de spătărie și cu sufletul încărcat de blestemele săracilor, din ale căror sudori și-a strâns acele bogății.”

Instalat în postul de ispravnic, personajul ia în posesie județele peste care devine stăpân și își pune în funcții oameni care se potriveau întocmai caracterului său josnic, între care pe Neagu Rupe-Piele, „om născut să fie călău”, clebru pentru cruzimile nemaiauzite pe care le săvârșea. Mai lacom ca niciodată, Păturică recurge la cele mai mârșave metode de a aduna pungi de galbeni, dar ticăloșia are și ea un sfârșit, iar răul este pedepsit exemplar.

Acest roman a constituit baza pasiunii mele pentru literatura beletristică, fiind o operă care reliefează, în cel mai înalt grad, modul în care imoralitatea degradează moravurile unei societăți.

În primul rând, aș remarca  natura contradictorie dintre prolog și epilog. Pe de o parte, în primele pagini ale textului, Filimon schițează portretul ciocoiului: „Ciocoiul este întotdeauna și în orice țară un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat cu o ambițiune nemărginită care eclată ca o bombă pe dată ce și-a atins ținta aspirațiunilor.” De asemenea, acesta avertizează că acest fel de oameni sunt „inamici ai onoarei și ai tuturor virtuților cetățenești”, utilizând pentru viclenia lor metafora „vulpi cu două picioare”. Mai precizează faptul că ciocoiul a evoluat, adaptându-și metodele de parvenire în funcțiue de vremuri, devenind un individ „cu frac și mănuși albe”, înfățișare cu care apar astăzi slujbașii politicii din săraca noastră țărișoară, precum și cei care năzuiesc, aidoma lui Păturică, să pună mâna pe cele mai avantajoase sinecuri. Pe de altă parte, epilogul este dedicat personajelor pozitive ale romanului, firi angelice și reprezentante ale binelui, biruitoare ⎯ în cele din urmă ⎯ asupra forțelor malefice: Banul C, Maria și, bineînteles, primul domn pământean de la încheierea secolului fanariot (Grigore Ghica), pe care autorul le răsplătește printr-un destin fericit. Astfel, aceste personaje sunt recompensate pentru toate cele îndurate în perioada care tocmai a luat sfârșit.

În al doilea rând, finalul este romantic și moralizator. Cortegiul funerar al lui Tuzluc, elegant prin generozitatea fostului vătaf, Gheorghe, se întâlnește cu cel sărăcăcios al lui Păturică în dreptul prăvăliei de a cărei ușă zace țintuit Chir Costea Chiorul, cel mai odios dintre ciocoi, capabil să-și vândă și pe cele două fete ca marfă. Vocea auctorială încheie pilduitor: „Iată cum își terminară cariera vieții acești trei scelerați. Întâmplarea (cred că mai mult o rânduială divină n. n.) voise ca ei să se mai întâlnească încă o dată înainte de a se prezenta lui Dumnezeu spre a-și da seama de relele ce săvârșiseră pe acest pământ.”

În al treilea rând, opera mi-a plăcut deoarece aceasta aruncă o lumină asupra lumii din Principatele dunărene din primul sfert al veacului al XIX-lea, realitatea și dorința noilor ciocoi de a accede la conducere fiind ilustrate foarte concis. Absolut toate personajele romanului erau direct implicate în procesul de evoluție politică al societății, proces marcat de încheierea ciclului domniilor fanariote și izbucnirea revoluției lui Tudor Vladimirescu. Însă, după cum schimbările politice nu determină și ameliorarea situației morale a celor dornici de înavuțire, e lesne de înțeles că Dinu Păturică s-a folosit de acest prilej spre a acapara și mai multe bogății („zeul la care se închină toți este banul”, dicton nemuritor al lui Balzac), dovedindu-și lașitatea și ipocrizia prin multiple trădări.

Așadar, ce-ar trebui să învățăm din existența eroului care a dat viață acestei povești? Ar trebui să înțelegem că onestitatea și demnitatea sunt însușirile de bază ale oricărui om, iar încălcarea acestor imperative categorice are drept consecință sfârșitul tragic. Că o viață fără compromisuri va conduce spre obținerea fericirii și împlinirii spirituale. Apoi, e fundamental de știut că adevărul triumfă întotdeauna în fața minciunii, oricât de bine ar fi ea mascată, pentru că aceasta „are picioare scurte și departe n-ajunge”, dreptatea înfăptuindu-se, la final, în mod neîndoielnic!