Spuneam într-un alt articol că suntem azi în plin război, fără însă a fi conștienți de acest lucru. E un război subtil, care se dă pe tărâmul sufletelor, ademenite departe de Adevăr, către o țară străină,a fiilor risipitori, care, uitând cine sunt, nu mai găsesc drumul de întoarcere. Nu conștientizăm pe deplin tragedia neamului nostru, decimat demografic, dezbinat cum nu a mai fost vreodată, condamnat economic la neputință pentru a putea fi mai ușor spoliat de resurse, pentru a fi un furnizor generos de forță de muncă ieftină, ușor de exploatat și de adus în sclavie ⎯ un neam menținut în derivă valorică, identitară și morală.
Această tragedie este însă sistematic trecută cu vederea de către deținătorii de putere (fiindcă nu știu dacă îi mai putem numi „oameni de stat” sau „elite”). Atenția și energiile, imboldul legitim de indignare sunt canalizate în alte direcții, false, în special menite să cultive dezbinarea și deriva, atrofierea discernământului și a conștiinței identității. Un economist român, expert în dezvoltare durabilă, Călin Georgescu, spunea că războiul perfect „este cel despre care nici nu știm că există și că ești implicat în el chiar tu”. Nu putem fi conștienți că există dacă nu mai știm cine suntem. Și atunci ajungem doar o masă de manevră, iar un neam care nu mai știe cine este devine o populație fără identitate, fără demnitate și fără conștiință.
„Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul...”
Un om (sau un neam) conștient de propria identitate, de propria realitate, de adevărul ființei sale și de faptul că demnitatea îi este dată doar de rămânerea pe verticală ⎯ pe verticalitatea Crucii, care-l menține în legătură cu cerul ⎯, va fi un om (sau un neam) treaz, vigilent, curajos, capabil de luptă, greu de subjugat sau de manipulat și cu simțul discernerii. Or, ceea ce spunea generalul chinez antic Sun Tzu în „Arta războiului” ⎯ „Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, tulbură-le tradițiile, dezbină-i, fă-i să se rușineze de ceea ce sunt. Așa nu vei avea nevoie de luptă, căci, speriați de ceea ce au devenit, te vor implora să vii să-i salvezi de ei înșiși” ⎯ este o strategie aplicată în vremurile noastre, și parcă în nici o altă epocă nu a avut atât de mult succes. Totodată, sloganul „Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere.” (George Orwell, „1984”) este, din păcate, atât de actual.
Ni se pare că trăim vremuri de pace, se vorbește atât de mult despre importanța păcii, „toleranță” și alte principii corecte politic, și totuși popoarele par a se pregăti de război. Se vorbește despre pace, dar neliniștea, frica, stresul, depresiile pun tot mai mult stăpânire pe omul contemporan, paradoxal chiar în țările cele mai bogate și mai dezvoltate. Pacea pe care vor să o instituie propovăduitorii corectitudinii politice e o pace din care lipsește Hristos,o pace falsă, fără Dumnezeu, din moment c chiar Biblia ajunge să fie interzisă din cauza valorilor ei tot mai „incongruente” cu spiritul vremii. Ce pace poate fi în „paradisul terestru” pe care-l visează noii făuritori de utopii (continuatori ai celor de ieri), când pentru acea „pace” ideală se duce un crunt război împotriva firescului și a ceea ce ne definește pe noi ca oameni, împotriva familiei, a valorilor creștine, a creștinismului, care este, prin excelență, religia iubirii și a păcii, a ideii de națiune, de tradiție, de identitate, care trebuie deconstruite?
Ni se pare că suntem liberi să facem ce vrem, beneficiem de „libertatea de mișcare” oriunde în UE, însă, în loc să ne protejăm și să ne valorificăm capitalul uman care poate ridica această țară, am ajuns un furnizor de mână de lucru ieftină, ușor de înrobit, de „forță de muncă” pentru bordelurile din UE și o piață de desfacere pentru produse ce ne îmbolnăvesc încet, dar sigur. Puterea nu ne poate veni din ignoranță, din uitarea rădăcinilor sau din ura care se dorește să fim inhibați, transformând țara într-un imens „maidan”, iar societatea într-un haos total a maselor mânuite prin campanii ale dezbinării. Puterea de a rămâne demni vine din conștiința a ceea ce suntem, a valorilor care ne definesc și din unitatea dintre noi.
România, a cărei elite nu a vrut să „asculte” de Eminescu
Puterea unui neam nu vine în urma introducerii, orbește, de legi, forme și instituții străine, în ambiția de a avea, cât mai grabnic, o „țară ca afară”, ci din posibilitatea „dezvoltării naturale, organice a propriilor puteri și a propriilor sale facultăți” (Eminescu, Timpul, 25 octombrie 1881), din punerea în mișcare a „tuturor resorturilor intelectuale și morale” ale poporului”, pentru dezvoltarea de aptitudini, talente și activități noi, „a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului”, spunea Eminescu în analizele sale. Potrivit lui, „legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuși; condițiunea de viață a unei legi, garanția legitimității sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a acelui popor” (Eminescu, 1870). Dar cum mai poate avea loc o astfel de dezvoltare în acord cu „natura oporului”, cu realitățile românești, cu trebuințele acestui neam și cu ființa lui, din moment ce nu le mai cunoaștem și nu mai știm cine suntem, nici ce avem și de ce suntem capabili ca țară?
Avertismentele marelui poet, care deplângea faptul că românii „părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde, și (...) emigrează”, sunt acoperite astăzi cu ignoranță și uitare. Durerea profundă a lui Eminescu este retrăită astăzi de neamul românesc, de românii nevoiți să ia cale pribegiei, deoarece cred că nu-și pot dezvolta firesc propriile aptitudini, pe care să le pună în slujba țării și care să le permită un trai demn și decent acasă. Însă această cale a pribegiei înseamnă, pentru mulți români, pe care nu-i apără nimeni, trăirea unor adevărate drame, consumate în tăcere.
Grava criză demografică, depopularea României, exodul medicilor și a altor specialiști români de care țara are atât de multă nevoie, drama sfâșietoare a copiilor rămași fără părinți, părăsirea satelor, distrugerea țăranilor, pe care Eminescu îi numea „clasa productivă a țării”, „temelia casei” („slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească) ⎯ prin sărăcirea, spolierea și „proletarizarea” lor, prin alungarea de pe propriile pământuri și din propria țară,m coșmarul româncelor ajunse sclave sexuale în țările dezvoltate din UE, drama femeilor care-și părăsesc casele și copiii, sacrificând statutul lor demn de mamă și soție pentru cel de „badantă” sau de muncitoare tratate ca sclave în fermele agricole din Italia și din alte țări, fiind, nu de puține ori, abuzate sexual, psihologic sau fizic, toate acestea reflectă drama unui neam întreg, părăsit de elite ⎯ „elite false cum le numește profesorul Ilie Bădulesscu în tratatele sale.
O zdrențuire a propriei ființe
Cum a ajuns țara noastră în această situație jalnică, nedemnă, de neimaginat pentru strămoșii noștri? Strămoși care, și în vremuri de război, nu dezertau, nu-și părăseau fruntariile neamului, le apărau chiar cu prețul vieții, ocroteau familia ⎯ valoare sfântă, pe care o considerau „purtătoare a sufletului românesc”, a valorilor morale și a demnității, și „albie de transmitere a iubirii și sfințeniei la români”. Astăzi am fost aduși într-o situație mai rea chiar decât cea din vremurile de război. Și asta fiindcă pustiirea României a început cu pustiirea ei sufletească.
Prin urmare, e vremea să ne „venim în fire”, precum fiul risipitor, să ne amintim cine suntem și de unde am plecat, să ne aducem aminte de neamul acesta unit și fortificat sufletește prin credință, a cărui lepădare sau risipire înseamnă o zdrențuire a propriei ființe și o decădere în starea de sclavie, în starea anarhică și haotică de masă.
Această tragedie este însă sistematic trecută cu vederea de către deținătorii de putere (fiindcă nu știu dacă îi mai putem numi „oameni de stat” sau „elite”). Atenția și energiile, imboldul legitim de indignare sunt canalizate în alte direcții, false, în special menite să cultive dezbinarea și deriva, atrofierea discernământului și a conștiinței identității. Un economist român, expert în dezvoltare durabilă, Călin Georgescu, spunea că războiul perfect „este cel despre care nici nu știm că există și că ești implicat în el chiar tu”. Nu putem fi conștienți că există dacă nu mai știm cine suntem. Și atunci ajungem doar o masă de manevră, iar un neam care nu mai știe cine este devine o populație fără identitate, fără demnitate și fără conștiință.
„Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul...”
Un om (sau un neam) conștient de propria identitate, de propria realitate, de adevărul ființei sale și de faptul că demnitatea îi este dată doar de rămânerea pe verticală ⎯ pe verticalitatea Crucii, care-l menține în legătură cu cerul ⎯, va fi un om (sau un neam) treaz, vigilent, curajos, capabil de luptă, greu de subjugat sau de manipulat și cu simțul discernerii. Or, ceea ce spunea generalul chinez antic Sun Tzu în „Arta războiului” ⎯ „Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, tulbură-le tradițiile, dezbină-i, fă-i să se rușineze de ceea ce sunt. Așa nu vei avea nevoie de luptă, căci, speriați de ceea ce au devenit, te vor implora să vii să-i salvezi de ei înșiși” ⎯ este o strategie aplicată în vremurile noastre, și parcă în nici o altă epocă nu a avut atât de mult succes. Totodată, sloganul „Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere.” (George Orwell, „1984”) este, din păcate, atât de actual.
Ni se pare că trăim vremuri de pace, se vorbește atât de mult despre importanța păcii, „toleranță” și alte principii corecte politic, și totuși popoarele par a se pregăti de război. Se vorbește despre pace, dar neliniștea, frica, stresul, depresiile pun tot mai mult stăpânire pe omul contemporan, paradoxal chiar în țările cele mai bogate și mai dezvoltate. Pacea pe care vor să o instituie propovăduitorii corectitudinii politice e o pace din care lipsește Hristos,o pace falsă, fără Dumnezeu, din moment c chiar Biblia ajunge să fie interzisă din cauza valorilor ei tot mai „incongruente” cu spiritul vremii. Ce pace poate fi în „paradisul terestru” pe care-l visează noii făuritori de utopii (continuatori ai celor de ieri), când pentru acea „pace” ideală se duce un crunt război împotriva firescului și a ceea ce ne definește pe noi ca oameni, împotriva familiei, a valorilor creștine, a creștinismului, care este, prin excelență, religia iubirii și a păcii, a ideii de națiune, de tradiție, de identitate, care trebuie deconstruite?
Ni se pare că suntem liberi să facem ce vrem, beneficiem de „libertatea de mișcare” oriunde în UE, însă, în loc să ne protejăm și să ne valorificăm capitalul uman care poate ridica această țară, am ajuns un furnizor de mână de lucru ieftină, ușor de înrobit, de „forță de muncă” pentru bordelurile din UE și o piață de desfacere pentru produse ce ne îmbolnăvesc încet, dar sigur. Puterea nu ne poate veni din ignoranță, din uitarea rădăcinilor sau din ura care se dorește să fim inhibați, transformând țara într-un imens „maidan”, iar societatea într-un haos total a maselor mânuite prin campanii ale dezbinării. Puterea de a rămâne demni vine din conștiința a ceea ce suntem, a valorilor care ne definesc și din unitatea dintre noi.
România, a cărei elite nu a vrut să „asculte” de Eminescu
Puterea unui neam nu vine în urma introducerii, orbește, de legi, forme și instituții străine, în ambiția de a avea, cât mai grabnic, o „țară ca afară”, ci din posibilitatea „dezvoltării naturale, organice a propriilor puteri și a propriilor sale facultăți” (Eminescu, Timpul, 25 octombrie 1881), din punerea în mișcare a „tuturor resorturilor intelectuale și morale” ale poporului”, pentru dezvoltarea de aptitudini, talente și activități noi, „a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului”, spunea Eminescu în analizele sale. Potrivit lui, „legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuși; condițiunea de viață a unei legi, garanția legitimității sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a acelui popor” (Eminescu, 1870). Dar cum mai poate avea loc o astfel de dezvoltare în acord cu „natura oporului”, cu realitățile românești, cu trebuințele acestui neam și cu ființa lui, din moment ce nu le mai cunoaștem și nu mai știm cine suntem, nici ce avem și de ce suntem capabili ca țară?
Avertismentele marelui poet, care deplângea faptul că românii „părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde, și (...) emigrează”, sunt acoperite astăzi cu ignoranță și uitare. Durerea profundă a lui Eminescu este retrăită astăzi de neamul românesc, de românii nevoiți să ia cale pribegiei, deoarece cred că nu-și pot dezvolta firesc propriile aptitudini, pe care să le pună în slujba țării și care să le permită un trai demn și decent acasă. Însă această cale a pribegiei înseamnă, pentru mulți români, pe care nu-i apără nimeni, trăirea unor adevărate drame, consumate în tăcere.
Grava criză demografică, depopularea României, exodul medicilor și a altor specialiști români de care țara are atât de multă nevoie, drama sfâșietoare a copiilor rămași fără părinți, părăsirea satelor, distrugerea țăranilor, pe care Eminescu îi numea „clasa productivă a țării”, „temelia casei” („slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească) ⎯ prin sărăcirea, spolierea și „proletarizarea” lor, prin alungarea de pe propriile pământuri și din propria țară,m coșmarul româncelor ajunse sclave sexuale în țările dezvoltate din UE, drama femeilor care-și părăsesc casele și copiii, sacrificând statutul lor demn de mamă și soție pentru cel de „badantă” sau de muncitoare tratate ca sclave în fermele agricole din Italia și din alte țări, fiind, nu de puține ori, abuzate sexual, psihologic sau fizic, toate acestea reflectă drama unui neam întreg, părăsit de elite ⎯ „elite false cum le numește profesorul Ilie Bădulesscu în tratatele sale.
O zdrențuire a propriei ființe
Cum a ajuns țara noastră în această situație jalnică, nedemnă, de neimaginat pentru strămoșii noștri? Strămoși care, și în vremuri de război, nu dezertau, nu-și părăseau fruntariile neamului, le apărau chiar cu prețul vieții, ocroteau familia ⎯ valoare sfântă, pe care o considerau „purtătoare a sufletului românesc”, a valorilor morale și a demnității, și „albie de transmitere a iubirii și sfințeniei la români”. Astăzi am fost aduși într-o situație mai rea chiar decât cea din vremurile de război. Și asta fiindcă pustiirea României a început cu pustiirea ei sufletească.
Prin urmare, e vremea să ne „venim în fire”, precum fiul risipitor, să ne amintim cine suntem și de unde am plecat, să ne aducem aminte de neamul acesta unit și fortificat sufletește prin credință, a cărui lepădare sau risipire înseamnă o zdrențuire a propriei ființe și o decădere în starea de sclavie, în starea anarhică și haotică de masă.
(va urma)
Sursa
Rev. Familia Ortodoxă, nr 6 (125), iunie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu