Hristos sau Big Brother?

„După cum bine ne aducem aminte, la noi, una dintre dezamăgirile telespectatorilor a fost că în casa Big Brother nu a existat sex. Rămâne de văzut dacă cei care vor intra în joc de primăvara viitoare își vor juca mai bine rolul de alergător în cursa pentru cei 75.000 de euro” (nr 52, „TV MANIA”) Oare cum ne-am lupta noi împotriva iadului? Cum am putea rezista urâciunii și putreziciunii care cuprind, asemenea ciumei, o lume întreagă? O lume întreagă se comportă ca și cum ar fi fost îmbătată de un vin dulce la prima gustare, dar mult prea amar după aceea: vinul desfrâului, al sexualității.

O lume întreagă a „doborât” pe Dumnezeu conștiințele și din inimile oamenilor, dar nu și din ceruri. Și au căutat înlocuitori, pentru că ei oricum doresc să fie fericiți. Atunci au înțeles că cea mai mare „fericire” le este extrem de aproape, o au oricând la dispoziție, stă exact în trupul lor. Au înțeles că nu mai are rost să scormonească ceruri mult prea tăcute, nu merită efortul de a aștepta o răsplată de la un Dumnezeu pe care oricum nu L-au văzut și nu L-au auzit. Au văzut că animalele sunt mult mai fericite decât bigoții creștini, care țin din tot sufletul să iubească pe Cel ce a zis: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. Dar de ce să ne închinăm Dumnezeului iubirii, când Eros ne promite „libertatea” deplină, în care putem să facem ce vrem, fără ca nimeni să ne amenințe cu iadul? 

Deja e prea mult! Nu contează ce facem sau cu ce preț, dar trebuie să fim fericiți! Și cum știm sigur că totul se termină la mormânt, ne vom folosi trupurile la maxim și vom trăi într-o animalitate perversă, începând din copilărie și până la adânci bătrâneți. Nu mai există proporții, nu mai există limite, poate că nici vinovați nu mai există.

Noi, generația tânără, suntem victime care nu au fost pregătite pentru această demonică jertfă. Toți și toate, în jurul nostru, au lucrat să ucidă iubirea îngerească ce ar trebui să se degajeze din interiorul nostru. Tinerii sunt înregimentați în această armată a plăcerii înainte de a cunoaște și perspectivă, varianta, oferta lui Hristos. El a fost redus la tăcere și, în rest, ni s-a vorbit peste tot de dragoste, de „iubirea” pe care neapărat trebuie să o trăiești. Nimic nu ne-a ajutat să înțelegem că am fost mințiți, că am fost împinși spre o viață anormal de fericită, incredibil de plăcută și de optimistă. E de ajuns să privim chipul unui adolescent, al unui tânăr ce, ascultător, a aflat ce este deja „dragostea”, „a făcut-o”, a învățat să „iubească” mult și bine, a aflat că iubirea se poate obține într-o singură oră și că nu este necesar să dureze prea mult. Această iubire nu are nevoie de garanții sau obligații, ci doar de carne. Concepte precum „castitate”, „fidelitate” sau „jertfă de sine” sunt deja anacronice. De unde putem deduce gradul dezumanizării acestei societăți.

Peste tot există numai „dragoste”, o iubire enormă, de ai putea jura că Hristos chiar Și-a atins scopul pe acest pământ. Televiziunea, școala, muzica, amicii, toți și toate ne vorbesc despre dragoste și ne îndeamnă să ne iubim. O revistă pentru fete ne învață simplu și ieftin toate secretele dragostei ce trebuie să o dăruiești celuilalt în primul pat pe care îl ai la îndemână. A rezista acestei iubiri generalizate a devenit un adevărat martiriu, un efort supraomenesc. Și interesant este faptul că tinerii află tainele iubirii de oriunde, de aiurea, de la băieții de cartier, până la profesorii de la școală, numai de la Hristos, de prin bisericile Lui nu. Oare să-Și fi schimbat el planurile? Oare să fi venit ziua în çare „a iubi” să nu însemne „a îmbrățișa și sufletul celuilalt", ci doar ceva epidermic, trupesc, ceva care se oprește la o transpirație păcătoasă? Dacă așa ar fi înțeles iubirea și Maica Domnului, atunci Hristos nu S-ar fi întrupat din ea! Ne place sau nu, Domnul are o altă Iubire, care azi a fost anihilată, desfigurată în niște trupuri mult prea bolnave.

Dar tânărul, adolescentul din România de astăzi? Cum termină cu școala, la care oricum nu a avut chef să stea la toate orele, el mănâncă în grabă ceva într-o casă în care părinții, fie îl slujesc ca niște robi, fie, de fapt, nici nu mai există, căci sunt plecați să câștige un ban pentru fiul lor, aici sau peste hotare. Urmează apoi întâlnirea cu gașca de cartier, unde va pierde ore în șir fără niciun scop. Își va termina seara printr-un bar, mai mult sau mai puțin select, unde și-a adus și ultima „achiziție” cu care să închidă gura dușmanului. Iar finalul, dăruirea reciprocă a „dragostei”, poate fi ușor de imaginat. Dar totul se termină mult prea repede! Tinerețea nu ne mai mulțumește, rămânem mereu singuri și tot mai nemulțumiți. Ne lipsește ceva esențial și nu știm ce. Pe tinerii din Occident desfrâul i-a desfigurat, i-a rătăcit, i-a apropiat de pragul disperării. Cu nimic mai bună este situația generației noastre, aici, în trădata Românie.

Cei care au făcut „greșeala” sau sunt obligați din felurite motive să rămână în țară nu se dezmint și imită întru totul „fericirea” care ne vine cu nemiluita din Occident. Dintr-o Europă care în mod declarat nu mai are nevoie de Dumnezeu și pe Care luptă din răsputeri să-L înlocuiască, să-L elimine de pe scena acestei lumi. Adică să facă din om o fiară. Totul se petrece lent și sigur. Răul a învățat să aibă răbdare. Ca un cancer care se întinde, dezlănțuindu-se doar în ultimele momente de viață. Tot felul de patimi, de abjecte păcate ne sufocă și nu vrem să admitem că greșim. „Furăm” din Biserică numele virtuților și le dăm păcatelor în care trăim. Astfel, curvia poartă numele de „dragoste”; yoga se numește „unire cu divinitatea”; a fuma și a bea se numesc „drepturi ale vieții” etc. Am ajuns niște caricaturi ale vieții, dar nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu poate fi caricaturizat. Ori vom ajunge icoane într-o biserică ce nu mai are șanse să existe peste ani, fie o maimuțăreală a diavolului, care ne va dărui doar ce i-a rămas: ură, invidie, lăcomie. Nu este păcat să fii fericit, este păcat să elimini pe Dumnezeu din ecuația vieții tale. Repet, El există, chiar dacă acceptăm asta sau nu. Simplul fapt că încearcă unii să „demonstreze” inexistența Lui este o dovadă e existenței Sale. Pe câți ați auzit că se luptă o viață întreagă să arate lumii că Zeus sau Afrodita nu au existență istorică și că sunt doar plăsmuiți de mintea omenească? Se zice, și atât. Nu e nevoie ca vreme de două mii de ani să tot apară câte un Emil Cioran care să moară blestemând pe Hristos și pe Sfântul Apostol Pavel.

Dumnezeu nu este dușmanul nimănui, dar deranjează, incomodează, nu lasă ca oamenii să fie „dresați” în simple animale care mănâncă, beau, se înmulțesc (fără să aibă copii!) și mor într-o lume care nu i-a cunoscut și nici nu i-a dorit!

Poate că am uitat mult prea repede că, înainte de toate, noi suntem creștini și abia apoi români; întâi suntem oameni și după aceea animale. Dar pe nimeni nu mai interesează dacă păcatul, nerușinarea și lipsa de măsură ies din viața particulară în cea publică. El nu a a mai suportat să rămână ascuns, tăinuit, ci a vrut să iasă la suprafață, în lume. A vrut să fie făcut în public, astfel încât să devină normă, mod de viață. Astfel, demonizații morali ai României au forțat conștiința deja adormită a publicului român cu un nou show: Big Brother. Să o luăm logic!

Un grup de tineri: doisprezece noi „apostoli” ai unui nou mod de viață. Un număr de tineri ce ne propun o nouă perspectivă asupra existenței. Oare să vă spun că acești tineri nu mai pot fi considerați creștini, deoarece s-au lepădat, de bună voie și nesiliți de nimeni, la Hristos? Îmi veți aminti că, în ediția din 2003 (prima difuzare având loc în Olanda, în 1999, iar în țara noastră s-a difuzat de către Prima TV în 2003 și 2004), cineva citea din Noul Testament sau poate că dorea să postească. Eu vă spun că trebuie să ne pregătim și pentru mai mari minciuni, mai grozave fărădelegi îmbrăcate în hainele adevărului. Diavolul nu mănâncă niciodată, deci postește; iar Scriptura o știe perfect...

Este anulată orice limită și orice urmă de pudoare; tinerii sunt hrăniți și „educați” ( a se citi „dresați”), spre un anumit final, cu un anumit scop: eliminarea voinței, a liberului arbitru. Cu multă finețe sunt ajutați să joace un teatru pervers, semănând ură, invidie și o prefăcătorie de joasă speță. Cineva, nu se știe cine, le dictează și le coordonează fiecare pas. Dacă ar fi fost Dumnezeu, omul s-ar fi răsculat, dar El nu dictează, nu impune, ci doar propune. Și ne invită la libertate, la demnitate și la adevăr. Însă „Marele Frate” le conduce acțiunile spre un final mult prea murdar. Nu-i deranjează să-și piardă și ultima urmă a demnității, și ultima fărâmă de castitate și de cinste, ci sunt pregătiți doar pentru a se împerechea ca o turmă de necuvântătoare.

Pentru a doua ediție, (2004), sunau zilnic sute, mii de români pentru a concura, pentru a intra nu în Împărăția Cerurilor, ci în casa Big Brother. Păi de ce nu, dacă totul este gratis? Sunau soți sau soții, care știau bine că li se va cere să-și înșele partenerul de viață sau să uite că au un copil acasă. Sunau tineri dornici de aventură care nu s-au gândit că ar fi ceva de pierdut, ci doar de câștigat: distracție, „iubire” și poate și bogatul os cu care au fost momiți: acea căruță de bani. Oare câte astfel de adultere s-au făcut în România cu prima ediție „Big Brother”? Nu cumva am devenit o națiune mai meschină, mai obsedată de niște patimi mizere, mai suspicioasă între noi și mai pregătită a ne lăsa conduși, a ni se dicta?

Îmi permit să scriu că trăim vremurile în care casa Big Brother este, de fapt, un experiment la scară națională. Omul trebuie să fie doborât la stadiul de instinct, de o animalitate perversă; trebuie să fie făcut foarte ascultător, să învețe a fi supus, docil.. Și ce nu face românul pentru bani astăzi? Stă într-o cușcă modernă, spațioasă și confortabilă. Poate să i se ceară absolut orice, numai să i se promită bani. Și o țară întreagă își ucide trupul dăruit de Dumnezeu, ucigând în același timp un suflet care se umple de dorințe, patimi, de idei nebănuite până atunci. O țară care aruncă în uitare și ultima picătură de sfințenie, demnitate și pudoare. Curvia a ieșit de mult din casa Big Brother și a intrat în viața tineretului de azi. Nimic nu ne mai miră, nimic nu ne mai doare, nimic nu ne mai poate ajuta. Dacă a rămas Cineva care ne mai poate învia din morți, care ne mai poate salva din prăpastia iadului, Acela este Hristos Iisus.

Ceea ce au ezitat sau nu au vrut să spună cei de la Big Brother a fost și va rămâne ceea ce Hristos a rezumat în aceste cuvinte: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul și-l va pierde?” Da, știu că nu se mai crede în existența sufletului! În nicio scenă din Big Brother nu s-a amintit de suflet. Dacă Hristos există (nu mă îndoiesc!), atunci cu siguranță am un suflet. Cine și-a uitat, cine și-a negat sufletul a făcut aceasta mai întâi de toate cu Hristos. Și este logic să se întâmple asta, pentru că El va cere până la sfârșitul veacurilor lepădarea și fuga de păcat și de moarte. Păcatul și moartea se intercondiționează; păcătuiesc pentru că vreau să fiu fericit, pentru că nu vreau să mor. Dar totuși voi muri, deși poate că voi fi făcut mii de păcate înainte. Ca și cum aș bea apă din mare: beau și-mi este sete, o sete tot mai chinuitoare, mai devastatoare, care mă ucide lent.

Sufletul nu trebuie condamnat la moarte printr-o viață decăzută, plină de „fericire” și totuși mult prea nefericită. Diavolul propune exact ceea ce avem acum, ne propune să ne folosim acum de ceea ce ne-a dat tot Dumnezeu, dar viitorul nu ni-l poate asigura. De aceea, trebuie să ne reînnoim prezentul, să păcătuim mereu și mereu, că să evităm ciocnirea de goliciunea unui viitor prea trist, prea dezarmant, fără sens, fără fericire continuă, reală. Diavolul ne oferă o lume a fantasmelor, a ideilor cu care nu te poți „hrăni” în veșnicie pentru că pentru toți cei căzuți există o lege: cea a morții. O lege pe care o va plăti și Mugur Mihăescu (Vacanța Mare), toți cei care ne vând și ne mint fără nicio remușcare, toți cei care au lucrat la proiectul Big Brother, toți cei care construiesc o Românie fără Dumnezeu, un neam fără virtuți, fără putere de a rămâne într-o istorie pe care de tare mult timp nu mai știe să o scrie.

Concluzionând, șanse de îndreptare există până în ultima clipă a vieții fiecăruia dintre noi, dar Big Brother este asemena unei caracatițe, care te prinde cu mult prea multe tentacule, paralizându-ți voința, sufletul, dragostea. Ce se poate face? Ar trebui să știm! Să nu ne facem frați cu dracul până trecem puntea, căci Hristos nu are nevoie de frații altcuiva. El ne respectă alegerea, decizia, iluzia ca și deziluzia noastră. Așadar, ce facem? Cum procedăm? Care este calea pe care vom merge?

Aș aprecia un răspuns sincer!

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

O carte pe care o recomand cu maximă căldură: foarte folositoare pentru cei ale căror suflete s-au rătăcit. Și nu sunt puțini!