Fahrenheit 451

Fahrenheit 451 este una dintre cele mai percutante distopii imaginate vreodată. Într-o societate de consum golită de orice repere valorice, oamenii sunt supuși unei neîntrerupte spălări pe creier, iar arderea cărților devine metafora supremă a pierderii identității. În romanul său, Ray Bradbury imaginează o nouă față a totalitarismului, completând universurile create de George Orwell sau Aldous Huxley.

Acțiunea din Fahrenheit 451 se petrece într-un viitor nedeslușit, în care principala grijă a guvernului este arderea cărților, considerate vinovate pentru posibilele anomalii ale oamenilor: inteligența, personalitatea sau capacitatea de a gândi. Ele au fost eradicate, dar câteva dintre ele încă mai poposesc în casele oamenilor, ocazie cu care se dă alarma și sunt trimiși la fața locului pompierii, însoțiți câteodată de un Câine mecanic, capabil să ia urma cărților  sau a oamenilor care le păstrează. Nu întotdeauna sunt incendiate, ci acestea sunt puse pe foc împreună cu casa unde sunt ascunse, ci chiar cu oamenii care au curajul să ignore noile reguli.

Într-o lume în care oamenii nu mai discută, nu mai gândesc și în care pereții sunt înlocuiți cu televizoare de ultimă generație ce funcționează și inoculează propriile gânduri, eroul nostru, pompierul Montag, nu face excepție, fiind unul dintre cei care ard cărțile cu plăcere, fără remușcare. Asta până când o întâlnește pe Clarisse, fata din vecini, „nebuna” după cum se categorisește singură, și care are timp să se joace, să gândească, să admire natura și să-și pună întrebările specifice vârstei: „De ce?”. Nici întrebarea pentru Montag nu este complicată, pare simplă, dar am ajuns și noi în era tehnologizării, să o privim ca pe o bagatelă și să nu știm să oferim răspunsuri: „Ești fericit?”. O simplă întrebare îl zguduie: „Simți cum surâsul îi lunecă de pe buze, se mistuie și se chircește ca o fantastică lumânare de ceară care a ars prea mult și apoi s-a stins deodată, lăsându-l în întuneric. Nu, nu era fericit! Nu era fericit! Vorbind cu sine însuși, recunoscu deschis că acesta era adevărul. Își purta fericirea ca o mască, iar fata aceea fugise cu masca prin curtea casei ei și nu era chip să se ducă să i-o ceară înapoi.”

Era nevoie doar de un declick pentru că, așa cum recunoaște Montag mai târziu, așa cum i-o spun ceilalți care sunt împotriva acestei cenzuri oficiale, împotriva dorinței de culturalizare, el este dezgustat de mai mult timp de ceea ce făcea, astfel încât începuse, de ceva vreme, să ascundă cărțile pe care le captura în raziile pompierești, într-un loc în care soția sa ⎯ persoana perfectă a noilor timpuri, subjugată total de mania spectacolelor de televiziune ⎯ nu bănuia că s-ar fi putut afla tocmai obiectele interzise de regim. Despre locul total neașteptat în care Montag își ascundea cărțile, despre cartea fundamentală pe care acesta o fură și care va avea un rol esențial asupra vieții protagonistului, și despre cum reușește această operă să modifice radical percepția sa despre lumea în care trăiește, veți afla citind romanul.

Doamna Bowles, una dintre femeile digitalizate și adepte ale concepției de tip Big Brother, ce domină lumea din roman, într-o discuție despre necesitatea sau dorința de a naște copii, povestește în ce ipostază se află legătura sufletească dintre părinți și copii: „Nouă zile din zece îmi țin copiii la școală. Mă descurc eu cu ei în cele trei zile pe lună cât îi am acasă; nu-i rău deloc. Îi închid în „salon” și dau drumul la televizor. E ca și cum ai spăla rufe; bagi rufele în mașină și închizi capacul.” Înfricoșătoare comparație!! E una din scenele definitorii pentru această societate decăzută, care reduce condiția unui copil, ce ar trebui să reprezinte inocența în stare pură,o binecuvântare pentru fiecare dintre noi, la una de simplu obiect care este aruncat în mod conștient în fața torturii tehnologice. Și ne mai plângem că societatea contemporană este așa cum este. Păi dacă nu știm sau poate nu vrem să ne educăm copii în spiritul moralei și al dragostei de neam,  de credință și de oamenii care ne înconjoară, preferând să-i plasăm în fața televizorului, creând astfel niște monștri, cum vrem ca această lume să fie normală? Cum?

Cartea asta mi-a plăcut enorm, o voi ține minte probabil toată viața, și consider că, așa precum Biblia n-ar trebui să lipsească din casa creștinului, așa și acest roman ar trebui să fie prezent în  bibliotecile  tuturor oamenilor ce sunt conștienți de pericolele revoluției mediatice. Această operă mi-a plăcut din mai multe motive:

În primul rând, această carte reprezintă cu fidelitate realitatea sumbră ce ne înconjoară. Aceasta nu are doar un rol anticipativ, el profețește ceea ce, în urmă cu mai bine de jumătate de veac era practic imposibil. Observăm că, în societatea contemporană, dimpotrivă, este încurajată literatura. Din nefericire, majoritatea covârșitoare a cărților sunt de foarte slabă calitate. Dacă mergem într-o librărie vom vedea că pe primele rafturi se găsesc doar cărți slabe, pline de povești cu vampiri, vârcolaci, gen „Harry Potter” și alte mizerii. În schimb, operele de valoare sunt ascunse prin spatele rafturilor, sunt  băgate „la dos”, operele lui Dostoievski, Tolstoi sau Shakespeare, fiind considerate demodate, eclipsate fiind de „fabuloasele” Cronici ale vampirilor serie care, nu e așa?, are 10 cărți! Și așa poți să vezi nivelul culturii tinerilor noștri. Oare noi, cei ce trăim aceste vremuri vom avea forța, asemenea lui Montag, să deschidem ochii și să vedem că suntem sclavii tehnologiei, ai unei societăți consumatoriste depravate? Suntem oare capabili să ducem un astfel de război de dezrobire? Putem să redescoperim frumusețea reîntoarcerii și redescoperirii de sine, în această lume care neagă orice morală și orice sentiment al unei iubiri adevărate? Rămâne de văzut.

În al doilea rând, într-o lume utopică, este evident că lucrurile par a fi neobișnuite, dar, în același timp, Bradbury, face o radiografie exactă a lumii prezentului, chiar dacă Fahrenheit 451 este o carte scrisă acum 70 de ani: din ce în ce mai mult, intelectualii sunt trimiși la colț pentru vina de a gândi, din ce în ce mai mult renunțăm să ne gândim la detalii și trăim viața cât mai rapid și cât mai puțin implicat, din ce în ce mai mult copiii noștri sunt reduși din punct de vedere social, interacțiunea umană fiind înlocuită cu lumea digitală, fie că e vorba de televiziune sau internet. Ray Bradbury a văzut toate acestea, le-a descris într-o carte care pe atunci părea un simplu SF, iar acum mare parte din opera sa este desprinsă din realitatea ce ne înconjoară.

În al treilea rând, mia plăcut finalul. Există însă și speranță, epoca de conservare a valorilor va începe imediat ce oamenii care încă mai speră se vor reuni în mici colectivități, purtând asupra lor întreaga cunoaștere a omenirii. Într-o astfel de comunitate speră să ajungă și Montag, care își ia soarta în propriile mâini, și deși este urmărit de tot orașul și nimeni nu pare a fi de partea sa, câteva fărâme de speranță îl duc pe drumul cel bun: „Undeva, trebuia să înceapă din nou epoca de conservare a valorilor, cineva trebuia să înceapă să pună deoparte și să tezaurizeze aceste valori, într-un fel sau altul, în cărți, în tot felul de înregistrări, în mințile oamenilor, indiferent cum, numai să se păstreze bine, la adăpost de molii, de carii, de mucegai, de rugină și de oamenii cu chibrituri. Lumea era plină de focuri de toate soiurile și mărimile. Era momentul să se pună pe lucru breasla țesătorilor firelor de azbest”. Un pasaj foarte frumos ce încheie un roman superb.

Așadar, Ray Bradbury realizează un roman perfect, el constituind un oracol prevestitor al dezastrului în care lumea contemporană se afundă tot mai mult. Pentru mulți citirea (și recitirea) romanului va fi o surpriză. Iar înțelesul pe care elementele din viața noastră de zi cu zi îl vor da unor secvențe considerate până în urmă cu câțiva ani elemente de recuzită este adevărata revelație a acestei capodopere a secolului XX.