Lucrarea „Sacrul și profanul” a fost publicată, în limba germană, în anul 1957. Tema tratată de Mircea Eliade se regăsește în majoritatea lucrărilor de specialitate; este vorba despre cum omul religios își împarte universul de cunoaștere în două dimensiuni diferite: sacrul și profanul. Lucrarea de față abordează, după cum arată și capitolele sale, modalitățile de manifestare a sacrului.
Teoria care stă la baza acestei lucrări se referă la faptul că nicăieri în lume nu există un om în totalitate areligios. Oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii se păstrează totuși urmele unei valorizări religioase. Spațiul profan păstrează locuri „privilegiate” calitativ deosebite de celelalte, cum ar fi ținutul natal, strada natală, locul primei iubiri. Aceste spații devin Locuri Sfinte pentru că determină o schimbare în universul de cunoaștere al celui direct implicat. Ele oferă revelația unei alte realități decât cea la care participă zilnic. În aceasta constă sacrul.
Omul își dă seama de existența sacrului pentru că acesta se manifestă, se înfățișează cu totul diferit față de profan. Pentru a reda actul acestei manifestări a sacrului, vă propun termenul de hierofanie, care e la îndemână, cu atât mai mult cu cât termenul nu mai are nevoie de vreo lămurire suplimentară. S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările realităților sacre.
De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră, ori un copac, până la hierofania supremă care este, pentru un creștin, întruparea Mântuitorului Hristos, nu există ruptură. Este mereu aceeași taină: revelarea a ceva care este „altfel”, a unei realități care nu aparține lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea profană. Occidentalul modern se simte oarecum stânjenit de anumite forme de activitate sacră, neputând crede că aceasta s-ar putea înfăptui, pentru unii oameni, în pietre sau în arbori. Or, așa cum vom vedea în cele ce urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a pietrei sau a pomului în ele însele. Piatra sacră, arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru că sunt niște hierofanii pentru că arată ceva ce depășește sfera fizică, palpabilă a pietrei sau copacului, o metarealitate deci sacralitate
S-a arătat în numeroase rânduri și se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie reprezintă un paradox. Revelând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a înceta să fie el însuși, deoarece continuă sa facă parte din cosmosul său. O piatră sacră rămâne tot piatră; în aparență nimic n-o deosebește de celelalte pietre. Pentru cei cărora piatra li s-a arătat sacră, realitatea sa imediată se preschimbă în realitate supranaturală. Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experiență religioasă întreaga natură se poate înfățișa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni hierofanie. Omul societăților arhaice tinde să trăiască în sacru în preajma obiectelor consacrate de mai mult timp. Tendința este ușor de înțeles: pentru „primitivi”, ca și pentru omul societăților premoderne, sacrul înseamnă putere și, în cele din urmă, realitate. Sacrul este saturat ca ființă. Puterea sacră înseamnă, deopotrivă, realitate, perenitate și eficiență. Opoziția sacru-profan este adesea înțeleasă ca opoziția dintre real și ireal sau pseudoreal. Dorința omului religios de a fi, de a face parte din realitate, de a se simți saturat de putere este cât se poate de firească. Cum încearcă omul religios să rămână cât mai mult într-un univers sacru; cum se înfățișează experiența sa totală de viață în raport cu experiența omului lipsit de sentimentul religios, a omului care trăiește sau dorește să trăiască într-o societate desacralizată. Trebuie să constatăm că desacralizarea este proprie experienței totale a omului nereligios al societăților moderne, căruia îi este din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existențiale ale omului religios din societățile arhaice. Omul societăților tradiționale este, desigur, un om religios, dar comportamentul său se înscrie în comportamentul general al omului, prezentând interes pentru diverse ramuri ale filosofiei.
Ajunge să comparăm situațiile sale existențiale cu aceea a unui om al societăților moderne, care trăiește într-un cosmos desacralizat, ca să ne dăm seama cât de mare este deosebirea. Înțelegem, în același timp, temeinicia comparațiilor între fapte religioase aparținând unor culturi diferite, pentru că toate aceste fapte țin de același comportament, cel al omului religios. Pentru acesta spațiul nu este omogen, ci prezintă rupturi și spărturi; unele porțiuni de spațiu sunt calitativ diferite de celelalte. „Nu te apropia aici”, îi spune Dumnezeu lui Moise „ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieșire 3,5). Există, așadar, un spațiu sacru, deci „puternic”, semnificativ, și alte spații neconsacrate, lipsite de structură și de consistență, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spațială se reflectă în experiența unei opoziții între spațiul sacru, singurul care este real și restul spațiului, adică întinderea informă care-l înconjoară. Trebuie spus că experiența religioasă a spațiului neomogen este primordială și poate fi omologată ca o „întemeiere a lumii”. Nu este nicidecum vorba de o speculație teoretică, ci de o experiență religioasă primară, anterioară oricărei reflecții asupra lumii.
Când sacrul se manifestă ca o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în spațiul omogen, ci și revelația unei realități absolute, care se opune non-realității imensei întinderi ce ne înconjoară. Acțiunea sacrului întemeiază ontologic Lumea. În întinderea omogenă și nemărginită, unde nu există niciun reper și nicio posibilitate de orientare, hierofania dezvăluie un „punct fix”, absolut, un „Centru”. Se poate vedea cum anume descoperirea, adică revelația spațiului sacru, are pentru omul religios o valoare existențială; nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, și orice orientare presupune dobândirea unui punct fix. Iată de ce omul religios s-a străduit să se așeze în „Centrul lumii”. Ca să trăiești în Lume trebuie să o întemeiezi, și nicio lume nu se poate naște în „haosul” spațiului profan, care este omogen și relativ.
Dezvăluirea unui spațiu sacru permite obținerea unui „punct fix”, orientarea în haosul omogen, „întemeierea lumii” și trăirea reală. Dimpotrivă, experiența profană menține omogenitatea lumii și deci relativitatea spațiului. Orientarea adevărată dispare, deoarece „punctul fix” nu mai are un statut ontologic unic, apărând și dispărând în funcție de nevoile zilnice. De fapt, nu mai există nici un fel de „Lume”, ci doar niște fragmente ale unui univers sfărâmat, o masă inertă alcătuită dintr-un număr infinit de „locuri” mai mult sau mai puțin „neutre”, în care omul se mișcă, mânat de obligațiile unei existențe integrate într-o societate industrială.
Pentru a evidenția lipsa de omogenitate a spațiului, așa cum este trăită de omul religios, putem recurge la un exemplu cât se poate de banal, și anume o biserică dintr-un oraș modern. Pentru credincios, biserica face parte dintr-o spațialitate diferită de strada pe care se găsește. Ușa care se deschide spre interiorul bisericii marchează o ruptură. Pragul care desparte cele două entități spațiale arată, în același timp, distanța dintre două moduri de existență, cel profan și cel religios. Pragul este, totodată, granița care deosebește și desparte două lumi și este locul paradoxal de comunicare dintre ele, punctul în care se face trecerea de la lumea profană la cea sacră. Pragul din locuințele omenești îndeplinește aceeași funcție ritualică; așa se explică și considerația de care se bucură.
Pragul are „paznici”: zei, spirite care apără casa atât de răutatea oamenilor, cât și de puterile diavolești ori de boli. Jertfele către paznici sunt făcute de prag. și tot aici se făceau și judecățile, în unele culturi paleo-orientale (Babilon, Egipt, Israel). Pragul, ușa arată în chip nemijlocit și concret continuitatea spațiului; de aici decurge marea lor importanță religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri și vehicule ale trecerii. Putem înțelege, așadar, de ce biserica face dintr-un spațiu deosebit de aglomerările urbane ce o înconjoară. În interiorul incintei sacre, lumea profană este depășită. Această posibilitate de transcendență este exprimată, la nivelul culturilor arhaice prin diferitele imagini ale unei „deschideri”: aici, în incinta sacră comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecință trebuie să existe o „poartă” către înalt, pe unde zeii pot coborî pe pământ și pe unde omul poate urca simbolic în cer.
În toate aceste cazuri, revelația locului nu este arătată de către oameni, deoarece ei nu au libertatea de a alege locul sacru. În culturile și religiile ancestrale, locurile sfinte au fost semnalate de animale prin jertfa acestora pentru anumiți zei sau spirite. În fiecare din aceste cazuri, hierofaniile au anulat omogenitatea spațiului, dezvăluind acel „punct fix”. De vreme ce omul religios nu poate trăi decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spațiul va fi consacrat printr-o mulțime de tehnici.
În concluzie, sacrul înseamnă, după cum am văzut, realul prin excelență, adică putere, eficiență, izvorul vieții și al fecundității. Dorința omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorința lui de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârșit a experiențelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală și eficientă, și nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe toate planurile existenței sale, fiind evident mai ales în dorința omului religios de a se mișca într-o lume sanctificată. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decât tehnici de construcție a spațiului sacru.
Ajunge să comparăm situațiile sale existențiale cu aceea a unui om al societăților moderne, care trăiește într-un cosmos desacralizat, ca să ne dăm seama cât de mare este deosebirea. Înțelegem, în același timp, temeinicia comparațiilor între fapte religioase aparținând unor culturi diferite, pentru că toate aceste fapte țin de același comportament, cel al omului religios. Pentru acesta spațiul nu este omogen, ci prezintă rupturi și spărturi; unele porțiuni de spațiu sunt calitativ diferite de celelalte. „Nu te apropia aici”, îi spune Dumnezeu lui Moise „ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieșire 3,5). Există, așadar, un spațiu sacru, deci „puternic”, semnificativ, și alte spații neconsacrate, lipsite de structură și de consistență, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spațială se reflectă în experiența unei opoziții între spațiul sacru, singurul care este real și restul spațiului, adică întinderea informă care-l înconjoară. Trebuie spus că experiența religioasă a spațiului neomogen este primordială și poate fi omologată ca o „întemeiere a lumii”. Nu este nicidecum vorba de o speculație teoretică, ci de o experiență religioasă primară, anterioară oricărei reflecții asupra lumii.
Când sacrul se manifestă ca o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în spațiul omogen, ci și revelația unei realități absolute, care se opune non-realității imensei întinderi ce ne înconjoară. Acțiunea sacrului întemeiază ontologic Lumea. În întinderea omogenă și nemărginită, unde nu există niciun reper și nicio posibilitate de orientare, hierofania dezvăluie un „punct fix”, absolut, un „Centru”. Se poate vedea cum anume descoperirea, adică revelația spațiului sacru, are pentru omul religios o valoare existențială; nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, și orice orientare presupune dobândirea unui punct fix. Iată de ce omul religios s-a străduit să se așeze în „Centrul lumii”. Ca să trăiești în Lume trebuie să o întemeiezi, și nicio lume nu se poate naște în „haosul” spațiului profan, care este omogen și relativ.
Dezvăluirea unui spațiu sacru permite obținerea unui „punct fix”, orientarea în haosul omogen, „întemeierea lumii” și trăirea reală. Dimpotrivă, experiența profană menține omogenitatea lumii și deci relativitatea spațiului. Orientarea adevărată dispare, deoarece „punctul fix” nu mai are un statut ontologic unic, apărând și dispărând în funcție de nevoile zilnice. De fapt, nu mai există nici un fel de „Lume”, ci doar niște fragmente ale unui univers sfărâmat, o masă inertă alcătuită dintr-un număr infinit de „locuri” mai mult sau mai puțin „neutre”, în care omul se mișcă, mânat de obligațiile unei existențe integrate într-o societate industrială.
Pentru a evidenția lipsa de omogenitate a spațiului, așa cum este trăită de omul religios, putem recurge la un exemplu cât se poate de banal, și anume o biserică dintr-un oraș modern. Pentru credincios, biserica face parte dintr-o spațialitate diferită de strada pe care se găsește. Ușa care se deschide spre interiorul bisericii marchează o ruptură. Pragul care desparte cele două entități spațiale arată, în același timp, distanța dintre două moduri de existență, cel profan și cel religios. Pragul este, totodată, granița care deosebește și desparte două lumi și este locul paradoxal de comunicare dintre ele, punctul în care se face trecerea de la lumea profană la cea sacră. Pragul din locuințele omenești îndeplinește aceeași funcție ritualică; așa se explică și considerația de care se bucură.
Pragul are „paznici”: zei, spirite care apără casa atât de răutatea oamenilor, cât și de puterile diavolești ori de boli. Jertfele către paznici sunt făcute de prag. și tot aici se făceau și judecățile, în unele culturi paleo-orientale (Babilon, Egipt, Israel). Pragul, ușa arată în chip nemijlocit și concret continuitatea spațiului; de aici decurge marea lor importanță religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri și vehicule ale trecerii. Putem înțelege, așadar, de ce biserica face dintr-un spațiu deosebit de aglomerările urbane ce o înconjoară. În interiorul incintei sacre, lumea profană este depășită. Această posibilitate de transcendență este exprimată, la nivelul culturilor arhaice prin diferitele imagini ale unei „deschideri”: aici, în incinta sacră comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecință trebuie să existe o „poartă” către înalt, pe unde zeii pot coborî pe pământ și pe unde omul poate urca simbolic în cer.
În toate aceste cazuri, revelația locului nu este arătată de către oameni, deoarece ei nu au libertatea de a alege locul sacru. În culturile și religiile ancestrale, locurile sfinte au fost semnalate de animale prin jertfa acestora pentru anumiți zei sau spirite. În fiecare din aceste cazuri, hierofaniile au anulat omogenitatea spațiului, dezvăluind acel „punct fix”. De vreme ce omul religios nu poate trăi decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spațiul va fi consacrat printr-o mulțime de tehnici.
În concluzie, sacrul înseamnă, după cum am văzut, realul prin excelență, adică putere, eficiență, izvorul vieții și al fecundității. Dorința omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorința lui de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârșit a experiențelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală și eficientă, și nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe toate planurile existenței sale, fiind evident mai ales în dorința omului religios de a se mișca într-o lume sanctificată. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decât tehnici de construcție a spațiului sacru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu