Oala sub presiune (1679)

Oala sub presiune este un vas închis ermetic, o oală cu un capac etanș, care produce aburi pentru a găti hrana rapid, păstrându-i valoarea nutritivă. Astăzi vă propun să descoperim povestea acestei invenții destul de importantă în istoria modernă.

Oala sub presiune a fost inventată de fizicianul francez Denis Papin în 1679. Generarea de aburi în interiorul vasului ridică presiunea. temperatura în interiorul oalei creşte la 130०C, cu destul de mult peste punctul normal de fierbere a apei, 100०C.

Papin şi-a prezentat așa numita "cameră cu aburi" la Societatea Regală din Londra. Oala sub presiune a fost comercializată sub numele de oala lui Papin. Capacul era prevăzut cu o valvă de siguranță. Aceasta permitea ieșirea vaporilor atunci când se atingea un nivel superior al presiunii, prevenind o explozie.

Sir Cristopher Wren, membru al Societății Regale, l-a încurajat pe Papin să scrie o broșură despre invenția sa. Denis Papin îşi vedea dispozitivul utilizat în bucătărie, dar oala lui Papin, cunoscută şi sub denumirea de autoclavă, şi-a găsit prima întrebuințare comercială în lumea industriei, pentru sterilizare.

Oala sub presiune a ajuns să fie folosită în scopul căruia i-o destinase inventatorul ei de-abia în secolul al XX-lea. a devenit o ustensilă de bucătărie populară în America şi Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când oamenii au înțeles că, folosind-o, pot economisi combustibil. Un ghiveci putea fi gătit, la același foc, în jumătate din timp. Oamenii au mai observat că, deoarece timpul de gătit era mai scurt, alimentele îşi păstrau gustul mai bine.

În secolul XXI, cu campania împotriva emisiilor de dioxid de carbon şi îngrijorarea crescândă legată de consumarea combustibilului fosil, o a doua revenire a oalei sub presiune pare iminentă.

Analiza matematică (1666)

Analiza matematică este obiectul uneia dintre cele mai faimoase dispute din toate timpurile asupra unei invenții. Newton sau Leibniz a fost cel care a inventat analiza matematică? La această întrebare vom încerca să  răspundem în expunerea de azi.

Newton şi-a început munca în această direcție în 1666, în timp ce Leibniz s-a apucat de versiunea sa opt ani mai târziu şi a publicat prima lucrare în care utiliza analiza matematică în 1684. Asemenea lui Oughtred înaintea lui, Newton a amânat. Nu şi-a publicat versiunea sa decât în 1693 (parțial) sau în 1704 (complet). Aceste date sugerează că Leibniz a luat un start mai bun decât Newton, dar apele sunt tulburate de faptul că în 1676 Leibniz a vizitat Londra, unde a avut ocazia să vadă cel puțin unul dintre manuscrisele nepublicate ale lui Newton. Nu este sigur, dar există posibilitatea ca Leibniz să fi extras din aceste însemnări informații prețioase care i-au permis să-şi dezvolte opera.

Acesta a fost debutul nebulos al unei dezbateri academice de proporții privind originea analizei matematice. Controversa era mocnită în jurul anului 1700, dar în 1711 a izbucnit în toată forța.

Este posibil, așa cum am văzut şi în cazul altor invenții, ca savanții să fi ajuns la analiza matematică în același timp, printr-o coincidență. faptul că Leibniz a avut o metodă diferită sugerează cu putere că nu era doar un plagiator al lui Newton. Situația a fost complicată de faptul că, pe lângă publicațiile formale, circulau scrisori, existau întâmplări ⎯ tot soiul de informații. Prin aceste căi informale, atât Leibniz, cât şi Newton s-au lămurit că celălalt era avansat în elaborarea analizei matematice. Leibniz a şi pomenit aceasta, dar numai Leibniz a fost împins de situație spre publicare.

Dacă lumea științei ar fi funcționat în 1700 în stilul actual, data publicării ar fi fost hotărâtoare şi Leibniz ar fi fost privit ca unicul inventator al analizei matematice. Dar la acea vreme prezumția generală că Newton trebuie să fi fost inventatorul analizei matematice a împiedicat orice dezbatere reală. Societatea Regală a înființat o comisie pentru analizarea cazului, dar comisia nu l-a invitat niciodată pe Leibniz să-şi prezinte propriul punct de vedere. Aceasta a fost comisia care a publicat Commercium Epistolicum în 1713. Rezultatul a fost în favoarea lui Newton. Nu e de mirare ⎯ documentul a fost scris de Newton însuși!

Newton n-a fost stâlpul de onestitate pe care Societatea Regală şi l-ar fi dorit. John Flamsteed l-a ajutat pe Newton la ale sale Principia, dar ulterior a ținut pentru sine unele informații. Newton a confiscat atunci toată opera lui Flamsteed şi a încercat să o publice cu ajutorul inamicului lui Flamsteed, Edmond Halley. Flamsteed a fost nevoit să recurgă la un ordin judecătoresc pentru a împiedica publicarea propriei sale opere şi doar în acest fel a reușit. Drept represalii, Newton a pus să se retragă recunoașterea contribuției lui Flamsteed din următoarele ediții ale lucrării sale, Principia.

Acest episod trist şi destul de urât din istoria invențiilor arată latura lor negativă. Adesea egoul inventatorului sau a celui care dorește să fie recunoscut ca atare este predominant, iar adevărul contează mai puțin.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Pendula (1656)

Ceasul este unul dintre dispozitivele care nu au avut un singur inventator inspirat. A evoluat treptat de-a lungul unei mari perioade de timp, diferiți inventatori îmbunătățindu-l din când în când. Acum 5000 de ani, monumentele din Britania și Irlanda conțineau marcatoare. Poziția Soarelui la răsărit se mută înainte și înapoi de-a lungul orizontului estic în timpul anului, iar oamenii au observat că ajung în poziția cea mai sudică în toiul iernii și poziția cea mai nordică în toiul verii. Aceste momente fixe erau repere naturale ale anului, esențiale în calendar. Drept pentru care vă propun astăzi să analizăm povestea inventării ceasului cu pendulă.  

Primul ceas mecanic cu balansier a fost inventat în 1280. Balansierul este mecanismul care produce ticăitul ceasului, drept care acesta a fost primul ceas care semăna cu cel modern. O perfecționare care i-a fost adusă la scurtă vreme a fost gongul. primul ceas care bătea orele a fost instalat la Milano, în 1355, dar nu era foarte precis.

În 1520, Peter Henlien a construit un ceas acționat de un arc. Acesta dădea mai multă uniformitate vitezei de funcționare, mărind precizia ceasului, dar ceasul mergea mai încet totuși, pe măsură ce arcul se destindea. Ceasurile din această perioadă aveau doar limbi orare, nefiind posibilă obținerea unei precizii mai mari.

Observațiile lui Galilei din anii 1580 privind reglarea oscilațiilor pendulului aveau să conducă la construirea unui ceas mai precis. Galilei a văzut această posibilitate și a făcut desene și modele ale unui ceas cu pendul împreună cu fiul lui, Vincenzo.  Galilei nu a trăit destul pentru a vedea punerea în practică a ideilor sale, dar fiul i-a continuat munca şi a produs o pendulă funcțională în 1649.

Ceasul lui Galilei a fost perfecționat de Christian Huygens în 1656. Huygens a inventat primul ceas cu pendul acționat de greutate. Acest dispozitiv făcea posibilă, pentru prima oară, măsurarea exactă a timpului. Ceasul Huygens avea însă doar limba orară. În 1680, fabricanții de ceasuri au început să pună în mod obișnuit minutare și, la scurtă vreme după aceea, au încercat cu optimism să pună și secundare, dar multe dintre pendulele cu greutăți construite în primul sfert a secolului al XVIII-lea au avut doar limbi pentru ore.

Timpul putea fi urmărit acum mai precis. Puteau fi respectate angajamentele comerciale, vapoarele erau descărcate mai organizat, iar activitatea diligențelor putea fi coordonată corespunzător.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Pompa pneumatică (1650)

În 1650, fizicianul şi inginerul german Otto von Guericke a inventat prima pompă pneumatică. Făcând experienţe cu scopul de a îmbunătăţi compresoarele de aer, Guericke a descoperit că-şi putea utiliza pompa pneumatică pentru a crea un vid parţial. Aceasta se petrecea înainte de experienţele vizând rolul aerului în respiraţie şi combustie. Vă propun să descoperim povestea pompei pneumatice

Primul compresor de aer a fost brevetat în 1828. Acesta realiza compresia în trepte într-o succesiune de cilindri.

În 1872, eficienţa compresoarelor de aer a fost sporită prin răcirea cilindrilor cu jeturi de apă. Aceasta a dus la inventarea cilindrilor cu cămaşa de apă. cel mai cunoscut sistem cu aer comprimat este, probabil, pneul.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, tubul pneumatic a fost un dispozitiv popular pentru transportarea mesajelor şi a obiectelor mici dintr-un birou într-altul, în clădirile mari. transportul de bancnote pe acelaşi principiu trimitea bani în tuburi mici dintr-un loc într-altul în magazinele universale. Primul dintre aceste dispozitive a fost inventat de D. Brown în 1875. Un alt dispozitiv inventat de Samuel Clegg şi Jacob Selvan în 1940, a fost un vehicul cu roţi care se deplasa pe o pistă în interiorul unui tub; vehiculul era propulsat de aerul comprimat.

În 1865 a fost inventat şi metrou pneumatic de către Alfred Beach. metroul a circulat puţină vreme în 1870 la New York, şi doar între două staţii, dar a fost primul tren subteran al New York-lui.

  Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Micrometrul (1636)

Știința secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea este descrisă uneori drept perioada newtoniană, fiind dominată de Newton. Dar au existat multe invenții ale altor savanți care au făcut posibile noile descoperiri. Multe dintre erorile din calculul științific dinaintea secolului al XVII-lea pot fi puse pe seama rudimentarismului și impreciziei instrumentelor utilizate. La drept vorbind, unii oameni de știință nici măcar nu erau conștienți de importanța exactității, drept care nu existase prea mare interes pentru perfecționarea instrumentelor. de aceea vă propun astăzi să descoperim povestea micrometrului.

Mai mult decât orice ramură a ştiinţei, astronomia avea nevoie de precizie. Marile inexactităţi ale instrumentelor puteau da erori considerabile din cauza distanţelor enorme implicate în observaţii. Tycho Brahe, care a trăit şi a muncit în secolul al XVI-lea, pare a fi fost primul astronom care a folosit instrumente construite cu o deosebită grijă. după ce a fost inventat telescopul în primul deceniu al secolului al XVII-lea şi astronomii au putut vedea cu o oarecare claritate la distanţe îndepărtate, observaţiile precise au devenit din ce în ce mai importante. Telescopul a fost perfecţionat semnificativ de către Galilei şi mai târziu de către fraţii Huygens, care au construit un model cu o distanţă focală de 3,5 metri.

Fraţii Huygens şi colaboratorii lor au fost cei care au aplicat pentru prima dată micrometrul telescopului.

Micrometrul a fost inventat de William Gascoigne din Yorkshire în 1636. În forma utilizată la telescoape, micrometrul permite observatorilor să măsoare cu precizie distanţe unghiulare foarte mici. Înainte de inventarea telescopului, singurele unghiuri care puteau fi măsurate erau cele ce puteau fi distinse cu ochiul liber, iar măsurarea era aproximativă. chiar şi Tycho Brahe, care era preocupat de exactitate, a putut face măsurători doar cu o precizie relativă. după ce invenţia lui Gascoigne a fost aplicată telescopului, precizia aproape perfectă a devenit aproape imediat posibilă. A fost unul dintre acei paşi din ştiinţă care trec, în general, neobservaţi în afara cercurilor de specialişti.

Micrometrul avea două repere aşezate iniţial unul în prelungirea altuia. prin rotirea unui şurub, ele puteau fi separate după plac. Unghiul astfel format putea fi format cu o precizie absolută.

Micrometrul utilizat de Huygens în telescopul său consta dintr-un fir metalic introdus în focarul telescopului. Observând în ce punct acesta acoperea exact obiectul examinat, de pildă Luna, şi cunoscând distanţa focală a telescopului, se putea deduce lăţimea unghiulară a obiectului. Huygens  observat că un obiect plasat în focarul comun a două lentile ale unui telescop Kepler apare foarte clar definit, pe această descoperire s-au bazat micrometrele inventate de Malvasia, Anzout şi Picard. Micrometrul lui Malvasia, descris de acesta în 1662, era alcăîtuit din sârme subţiri de argint plasate în unghiuri drepte în focarul telescopului.

Când telescoapele s-au perfecţionat şi au ajuns să aibă o putere mai mare, chiar şi cele mai subţiri fie metalice au devenit prea groase pentru a permite o observare precisă. în plus, ele acopereau obiectele pe care astronomii încercau să le măsoare. astfel s-a ajuns la inventarea reculului care se foloseşte şi azi la micrometre. La acea vreme însă, sârmele cu care erau dotate micrometrele revoluţionaseră deja observarea astronomică.

Şocul inovării a fost prea mare pentru unii astronomi din vechea generaţie. Johannes Havelius (1611-1687), "fondatorul topografiei selenare", a refuzat să utilizeze micrometrul şi alte mecanissme noi, întrucât acestea aveau să dezmintă observaţiile anterioare. Îşi dedicase întreaga existenţă strângerii datelor îăn stilul vechi şi nu suporta gândul că tot acest timp şi efort a fost în van.

 Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!   

Telescopul (1608)

Astăzi vă propun sa descoperim împreună istoria telescopului. Invenţia a devenit posibilă în urma apariţiei ochelarilor în secolul al XIII-lea, care, la rândul ei, a depins de producerea sticlei de înaltă calitate în centrele importante de fabricaţie din Florenţa şi Veneţia. Prin jurul anului 1450 exista tehnologia necesară fabricării telescopului ⎯ se produceau atât lentile, cât şi oglinzi de sticlă de înaltă calitate ⎯, darse pare că nimeni nu s-a gândit vreodată să construiască unul. Existau mijloacele, dar nu şi ideea ⎯ încă.

Se crede că în anii 1570 Leonard şi Thomas Digges au construit un telescop utilizând o lentilă şi o oglindă convexă, dar dispozitivul nu a depăşit stadiul unui experiment.

Istoria telescopului începe cu adevărat în 1608, când potrivit dovezilor documentare a fost inventat în Olanda. De fapt au existat două cereri de brevet, una aparţinând lui Hans Lippershey din Middleburg şi alta a lui Jacob Metius din Alkmaar. Guvernul olandez a analizat solicitările de patentare a unui dispozitiv "care face ca lucrurile îndepărtate să se vadă ca şi cum ar fi aproape", dar a ezitat, pentru că dispozitivul în cauză părea prea simplu pentru a i se acorda un brevet de invenţie. În schimb a acordat finanţare ambilor inventatori pentru proiectarea unui instrument binocular, considerat mult mai util.

Între timp, vestea despre inventarea telescopului monocular s-a răspândit cu iuţeală de-a lungul şi de-a latul Europei. după numai câteva luni, în magazinele pariziene de ochelari se puteau cumpăra ocheane care măreau de trei ori.

Prima aplicaţie semnificativă pentru telescop i-a aparţinut englezului Thomas Harriot, care, în august 1609, a observat Luna printr-un instrument care mărea de şase ori. În aceeaşi lună, Galilei construia un telescop propriu, cu o putere de mărire de opt ori, şi îl prezenta senatului veneţian. Galilei şi-a perfecţionat considerabil aparatul, construind model după model, şi după câteva luni privea cerul printr-un telescop care avea puterea de 20 de ori.

A fost un uriaş înainte, şi cu ajutorul acestui instrument superior Galilei a putut vedea peisajul muntos al Lunii şi a identificat sateliţii lui Jupiter. Se năştea ştiinţa modernă a astronomiei.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

    

Ceasul (1280)

Încă din perioada preistorică, oamenii au născocit modalitaţi de indicare aa timpului. Monumentele megalitice clădite în Europa în Neolitic aveau puncte aliniate cu poziţia soarelui la răsărit şi apus în zilele semnificative ale anului, îndeosebi la solstiţiul de iarnă şi la cel de vară. De aceea, vă propun să descoperim astăzi istoria ceasului.

Mai târziu s-au utilizat lumânările pentru marcarea orelor. În aer nemişcat, o lumânare arde cu o viteză constantă, drept pentru care poate fi însemnată cu repere orare. Cam în acelaşi fel se poate folosi clepsidra pentru a observa trecerea unei ore. Ecranul solar a fost, la rândul său larg utilizat în vechime.

Prin secolul al IX-lea se inventase un ceas mecanic care era ceva mai mult decât un mecanism balansier. Odată cu îmbunătăţirile aduse în 1280, a luat fiinţă ceasul modern. Din păcate nu ne-a rămas niciun ceas din Evul Mediu, dar există suficiente referiri la aceste obiecte în scrierile bisericeşti care le confirmă prezenţa în biserici şi ne dau o idee despre mecanismele lor.

Necesitatea a fost mama acestei invenţii. Toate comunităţile religioase din Europa, fie ele mari abaţii sau schituri şi mănăstiri modeste, cereau  membrilor lor să se roage, să muncească şi să mănânce la ore fixe. Aceasta nu se putea realiza decât prin utilizarea unei varietăţi de mijloace de indicare a timpului şi a unor metode de înregistrare. ceasurile cu apă, cadranele solare, clepsidrele şi lumânările marcate erau toate în uz, şi este posibil să fi fost folosite în combinaţie, al doilea dispozitiv de ţinere a evidenţei timpului verificându-l pe primul. Când se ajungea la un moment important al zilei, precum ora slujbei, bătea clopotul, iniţial acţionat manual, ulterior printr-un mecanism conectat la un ceas. de aici a izvorât ideea de orologiu muzical.

În multe documente se foloseşte termenul generic horologia, un cuvânt grecesc, când se vorbeşte despre dispozitivele de indicare a timpului, aşa că adeseori este greu de spus din ce anume constau. Primele ceasuri mecanice nu aveau, probabil,cadrane cu limbi, sau măcar cu o singură limbă, dar erau echipate cu efecte sonore de tipul clopotului pentru a indica timpul la anumite intervale. Când a început să se folosească cuvântul clock, provenit din cuvântul francez cloche, acesta indica, desigur, ceasul mecanic cu clopote. Aceste ceasuri au apărut în secolul al XIII-lea.

Din 1285 încoace, documentele pomenesc mai des despre prezenţa ceasurilor, motiv pentru care este de crezut că în 1280 a început să se folosească un nou tip de mecanism de ceas. Primele ceasuri erau imprecise şi de-abia odată cu inventarea regulatorului oscilant balansier, se poate vorbi despre ceasul mecanic demn de încredere.

Când au fost introduse cadranele, clerul a văzut valoarea simbolică a ceasului. Discul rotund de pe faţa ceasului putea reprezenta Universul, lumea sau roata norocului. Aceste interpretări simbolice erau însoţite de decoraţiuni, şi unele ceasuri bisericeşti au devenit importante elemente de decor. Uneori, la ore fixe, o procesiune elaborată de figurine mecanice îşi făcea apariţia dintr-o parte a feţei ceasului şi dispărea, după o scurtă paradă, prin cealaltă parte. şi aci exista o valoare simbolică şi educativă, spectacolul amintindu-le oamenilor de vremelnicia vieţii lor.

În 1283, la schitul din Dunstable se instala un nou orologiu mare. Era fixat deasupra catapetesmei din interiorul bisericii drept pentru care nu se poate să fi fost un ceas cu apă; probabil că era unul dintre noile orologii mecanice cu balansier. În 1292, s-a instalat la catedrala din Canterbury "un mare orologiu". În 1322, la catedrala din Norwich se monta un ceas nou-nouţ, ceea ce pare o extravaganţă, având în vedere că orologiul vechi data doar din 1273; aceasta sugerează că între timp apăruse o îmbunătăţire tehnică majoră. Luase fiinţă o nouă generaţie de ceasuri.

Până acum, nu s-a descoperit unde s-a construit primul ceas sau cine l-a inventat.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!