Un om sfârșit

Un om sfârșit (1912) este romanul descriptiv al unui peisaj mental. Prin această operă, autorul său, Giovanni Papini, se încadrează, fără îndoială, în ciclul marilor romancieri și filosofi ai literaturii universale contemporane.

Acest roman poate fi integrat, fără ezitare, în sfera operelor care dezvoltă anumite idei, deși el este, deopotrivă, un text autobiografic. Acesta se dezvoltă ca un eseu despre întruparea, dezvoltarea, înălțarea și ratarea unui spirit. M-am întrebat: prin ce ține acest roman curiozitatea trează în cititorul neobișnuit cu străfulgerări ori căutări filosofice. Căci nu există inserții de amor. Este specificat, la un moment dat, faptul că „Aici nu se vorbește despre iubire și nici nu se va vorbi deloc. Dacă ați început să citiți această viață a unui om cu dorința indiscretă de a da peste vreo femeie, aruncați cartea și nu vă mai gândiți la ea. Nu voi scrie despre iubire și n-am să înfățișez niciun fel de femei.” Nu există mici vreun suspans al intrigii, ci doar o căutare interioară necontenită. 

Mărturisesc că și mie mi s-a părut o carte plictisitoare la început, care includea confesiunile unui personaj care a renunțat în mod voit la copilărie, marginalizat și disprețuit de toată lumea din pricina neajunsurilor sale fizice. Dar înaintând în poveste mi-am dat seama că opera realizează un portret al unei personalități măcinate de convingeri contradictorii și de o profundă dezamăgire în fața mediocrității lumii din jur, căreia îi opune o atitudine critică, lucidă și plină de onestitate, dar sfâșiată de temeri și angoase.

Cartea pare să înceapă ca un bildungsroman cu prezentarea unui copil ce și-a refuzat bucuria de a copilări, deși nu pare să resimtă vreo traumă care să fi indus atâta tristețe într-un copil ce nu putea zâmbi. Adolescența sa nu reprezintă un timp mai puțin frustrant, însă este diferită de etapa copilăriei pe care eroul o traversează cu multă greutate, fiind însoțită de un puternic zbucium lăuntric. Ulterior, descoperă accesul la bibliotecă și începe să fie pasionat de lectură, acest lucru fiind stimulat și de faptul că protagonistul se simte din ce în ce mai îndepărtat de viața cotidiană, cărțile fiind pentru el un refugiu foarte mult râvnit. Citește orice îi cade în mână dorind astfel să-și potolească setea de cunoaștere. Pe baza informațiilor acumulate, își propune să devină un enciclopedist, dar în scurt timp realizează ca e imposibil să conceapă o enciclopedie exhaustivă.

Ajuns la vârsta de 30 de ani, eroul papinian constată că a parcurs mai multe sisteme filosofice, dar niciunul nu i-a servit descoperirii sensului vieții și al spiritului. Începe să experimenteze diverse stări polarizate negativ: de la profundă dezamăgire, la disperare, ulterior alegând resemnarea. La un moment dat, se izolează complet și se retrage din societate. Protagonistul se întoarce în Toscana natală unde își redescoperă rădăcinile, pasiunea pentru lectură și chiar iubirea pentru semeni. Legătura cu pământul este descrisă în câteva pagini pline de lirism spre sfârșitul cărții și uimește prin șocul sensibilizării pe care-l provoacă cititorului. „La început toată lumea era în mine. Mai târziu, m-am regăsit singur și aproape fără viață. Pentru a-mi recăpăta forțele a trebuit să pun din nou mâna pe bucata mea de lume care-mi era mai apropiată și mai înrudită. Acum, după ce am supt din nou la sânul primei mele mame și i-am auzit sin nou graiul, acum, când îmi simt trupul înviorat de sânge și limba mai dezlegată pot să pornesc spre adevăratul meu destin.”

Finalul cărții este, de fapt, un început, o prefață, o proclamație, după cum el însuși spune: „Ca să spun totul în două cuvinte, sunt un poet și un dramator, un fantezist și un sceptic, un liric și un cinic (...) Nu numai că nu sunt sfârșit, sunt inepuizabil.”

Cartea aceasta mi-a plăcut destul de mult și o consider o operă foarte influentă în lumea contemporană.

În primul rând, deși protagonistul este un  inadaptat al societății, reușește să-și găsească refugiul în bibliotecă, să-și potolească setea de cunoaștere și să-și formeze anumite idealuri, irealizabile ce e drept, dar sunt idealuri. Câți dintre noi, adolescenții lumii de azi, am fi capabili de o asemenea transformare interioară? Am fi capabili să pornim în căutarea păcii sufletului? Am fi capabili să depășim meschinăriile existenței, să ne regăsim sensul vieții, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu care ne cheamă mereu să ne depășim condiția umilă și să ne desăvârșim sufletește? Ei bine, în  asta constă frumusețea acestei opere.

În al doilea rând, am găsit anumite similitudini între acest roman și Romanul adolescentului miop al lui Eliade (de fapt Eliade m-a condus spre cartea lui Papini). Doi adolescenți miopi, în căutarea sinelui și încercând să dea un sens vieții, ambii taciturni și cu dorința de a urca pe cele mai înalte culmi. De asemenea, mi-a plăcut și curajul eroului de a-și asuma propriile sale fapte și infinita disponibilitate existențială pentru experiențele limită ale eului.

În concluzie, romanul ar putea reprezenta o pledoarie pentru cei care caută salvarea și sfârșesc exact ca Papini, găsind-o în interior, o pledoarie pentru cei ce nu se pot integra în tiparele societății, în acele Paturi ale lui Procust, dar care sunt perfect conștienți de propriul geniu. 

Nu există înălțimi de neatins, ci doar aripi prea scurte.

1 DECEMBRIE, ziua glorioasă a POPORULUI român

Fiecare neam, popor sau națiune își are în istorie clipa de glorie, efemeră ca orice clipă, dar statornică în timp prin urmările ei. Pentru români, cel mai important moment al istoriei sale multiseculare a sosit pe 1 Decembrie 1918. Nu eram nici primul, nici ultimul popor care-și desăvârșea unitatea națională mai târziu decât alte popoare. Germanii și italienii o făcuseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, consecutiv războiului franco-prusac din 1870-71. Polonezii, slavii de sud, cehii și slovacii o vor face concomitent cu noi. Turcii își vor regăsi identitatea națională la începutul anilor 1920 sub conducerea lui Mustafa Kemal.

Mai întâi a fost amintirea Daciei. apoi, conștiința apartenenței la două popoare nobile ale Antichității: dacii și romanii. O conștiință accentuată de faptul că locuitorii din spațiul carpato-danubiano-pontic realizează că vorbesc aceeași limbă, au aceeași credință, aceleași tradiții, același port. Transhumanța și schimburile comerciale au făcut ca locuitorii de pe ambii versanți ai Carpaților să-și dea seama că aparțin aceleiași comunități ca origine și limbă. Faptul acesta este remarcat de către toți călătorii și umaniștii care în secolele XV-XVI au intrat în contact cu locuitorii celor trei țări românești: Moldova, Transilvania și Țara Românească. Toți aceștia pleacă de la înseși mărturiile românilor în relevarea caracterului de popor romanic, al descendenților foștilor coloniști romani, precum și recunoașterea faptului că acest popor era prezent, cum a fost de-a lungul atâtor veacuri, pe întreg teritoriul vechii Dacii, cele trei țări românești nefiind nimic altceva decât părți ale acesteia. „Prin această constatare ei anticipează astfel însăși recunoașterea unității poporului român, pe baza limbii și a spațiului său unitar” (V. Netea)

Această unitate etnică era aproape în mod firesc dată de unitatea geografică. Apoi, unitatea economică a celor trei țări era de necontestat. Produsele cerealiere și animaliere ale Moldovei și Țării Românești își găseau un debușeu perfect pe piața transilvană, care în schimb puteau oferi celor două țări românești extracarpatice produsele manufacturate de care acestea aveau nevoie.

Apoi a venit fapta Viteazului, o fulgerare de o clipă într-un mileniu, destul însă cât să înflăcăreze gândul contemporanilor și să devină imbold pentru posteritate. Imbold sublimat într-o formă literară de Nicolae Bălcescu în a sa Românii supt Mihai Voevod Viteazul, devenită după 1863 o adevărată Biblie a românismului. De altfel, aceasta a fost dorința de căpătâi a marelui patriot, mort la doar 33 de ani, sfâșiat de dorul de țară.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului XX apar o constelație de organizații, ligi și asociații care militau pentru unirea tuturor românilor, cele mai reprezentative fiind ASTRA, înființată în 1861 la Sibiu, și Liga Culturală înființată la București în 1890. Toate aceste asociații formau nodurile unei plase care se întindea pe tot teritoriul locuit de români și care, cu gândurile spre trecut și cu „Istoria lui Mihai” scrisă de Bălcescu sub ochii lor visau solar la o Românie Mare. De fapt, la o Românie firească, în care granițele etnice să se suprapună natural peste granițele  statale. Mai ales că politica deșănțată de maghiarizare a guvernului de la Budapesta a alimentat masiv curentul de simpatie din cadrul opiniei publice din Regat, tot mai atentă la suferințele conaționalilor de peste munți. În conștiința colectivă, Transilvania a căpătat preponderență în raport cu celelalte teritorii românești aflate în frontiere străine, și a sfârșit prin a deveni o obsesie națională. Refrenul cel mai popular în România era cel al marșului care clama: „Ardealul, Ardealul ne trebuie Ardealul!”

Unirea. În contextul prăbușirii economico-militare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării provocate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu Habsburgic, rebotezat, după 1867, Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naționale. Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat au fondat, la Arad, Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), „ca unicul for care reprezintă viața poporului român.” Totodată, pe întreg teritoriul Transilvaniei se formează consilii naționale regionale și gărzi naționale, care se subordonează CNRC. La 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod este împuternicit de PNR să declare în Parlamentul din Budapesta celebrele cuvinte ce semnificau declarația de independență a Transilvaniei față de Ungaria și să declanșez furia deputaților maghiari, gata să-l linșeze: „Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională.” Guvernul maghiar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea lui Oszkar Jaszi, ministrul naționalităților, la Arad, pentru tratative cu fruntașii transilvăneni. Jaszi dorea o formulă provizorie federativă, pe model elvețian, care să permită într-o formă oarecare Ungariei să păstreze Transilvania. delegația CNRC, compusă din Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș și Iosif Jumanca, înclina spre găsirea unui modus vivendi cu guvernul din Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, mai ales că, în estul Transilvaniei, secuii se înarmau masiv. În aceste momente de cumpănă, Iuliu Maniu, aflat la Viena, dându-și seama de dilema în care se aflau colegii săi, vine intempestiv la Arad, declarându-i în față lui Jaszi: „Națiunea română pretinde independența de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluții provizorii”, iar la întrebarea ministrului maghiar: „În definitiv, ce vor românii?”, Maniu îi răspunde tranșant și definitiv: „Despărțirea totală!”

În aceeași zi în care tratativele româno-maghiare eșuează, 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român decide convocarea, la Alba Iulia, a unei Mari Adunări Naționale care să decidă soarta Transilvaniei. Convocarea a fost redactată de Vasile Goldiș, directorul ziarului „Românul”, publicație interzisă de guvernul de la Budapesta în 1916, dar care a reînceput să apară în noiembrie 1918. Cuvintele chemării lui Goldiș cutremură și azi orice suflet românesc: „În numele dreptății eterne, națiunea română să-și spună cuvântul asupra sorții sale. În scopul acesta convocăm Adunarea Națională a națiunii române la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului, pe ziua de duminică, 1 decembrie 1918, la orele 10.”

Alegerea Alba Iuliei ca loc pentru convocarea Marii Adunări Naționale se impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în „Ziua tuturor sfinților”, pe 1 noiembrie 1599, fusese, de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfârtecați pe roată în februarie 1785. Era deci locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferința, uralele de entuziasm și strigătele de durere ale unui întreg popor.

Mobilizarea maselor s-a făcut, evident, în primul rând prin viu grai, dar și prin presa românească a vremii: „Veniți cu toții la Marea Adunare Națională  ce se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc!” Și, într-adevăr, zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile erau pline de însuflețiții români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor. Trenurile erau împodobite cu mlădițe de brad și cu drapele naționale. Pe lângă cei 1228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei, învestiți cu așa-numitele credenționale, împuterniciri ce le permiteau să participe direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze, peste o sută de mii de români, mai ales din zonele limitrofe, au umplut Platoul Romanilor, de lângă Alba Iulia, locul unde avea să se desfășoare conclavul românității transilvănene.

Goldiș, Maniu și transilvănenii. După slujbele celor două biserici române ale orașului, delegații s-au întrunit în plen, ședința fiind deschisă de Ștefan Cicio-Pop, președintele Marelui Sfat Național. Cuvântul lui Cicio-Pop a însemnat o patetică rememorare a drumului de jertfe și lupte parcurs de poporul român până în acea extraordinară zi: „Locul cel mai potrivit pentru această Adunare Națională este Alba Iulia, această Golgotă a românismului, unde zac moaștele celor mai mari martiri ai noștri: Horea, Cloșca și Crișan, loc sfânt pentru întreaga suflare românească.”

Venerabilul Gheorghe Pop de Băsești deschide lucrările Marelui Sfat Național cu memorabilele cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc!” După acest moment emoționant i s-a dat cuvântul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică de motive” precum și „Rezoluția de unire a Ardealului cu România” În continuare, hotărârea formula și prevederi destinate să asigure individualitatea acestor teritorii în faza de tranziție spre desăvârșirea instituțională. Chiar și azi, prevederile rezoluției surprind prin profundul lor democratism și perspectiva lor modernă, acum acceptată pretutindeni în lumea civilizată și care se vor regăsi și în Constituția din 1923. Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul național și social precum și o sinteză între unirea necondiționată și unirea condiționată. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuții cu Al. Vaida Voevod, partizan ferm al unirii necondiționate. Ea exprimă o anumită rezervă critică față de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie față de orientalismul moravurilor, mizeria țărănimii și imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României.

Afară, hotărârile Adunării Naționale sunt aduse la cunoștința zecilor de mii de oameni de alte înalte fețe bisericești, episcopul Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și episcopul Iuliu Hossu, viitor martir în închisorile comuniste și cardinal al bisericii catolice. cei doi se îmbrățișează în fața mulțimii în timp ce Miron Cristea profețește: „Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații României”. Toți participanții la manifestare simt că trăiesc o clipă unică, un moment istoric, poate unul la o mie de ani.

Astăzi, în ziua celebrării Centenarului Unirii, nu ne putem reține, văzând nimicnicia vremurilor pe care le trăim, să ne întrebăm: cum de a fost posibil? Iar dacă istoricii știu răspunsul, ar fi dătător de speranță să-l știe și toți cetățenii României, pentru aducere și luare-aminte a ceea ce am fost și am mai putea fi odată. Marea Unire din 1918 a fost, și rămâne, cea mai frumoasă pagină a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera unui partid politic, a niciunui guvern, a niciunui partid; este fapta istorică a întregului popor român, realizata într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței neamului,  un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu o inteligență remarcabilă spre țelul dorit.   

O mie nouă sute optzeci și patru

Romanul „O mie nouă sute optzeci și patru” (1949), de George Orwell este o distopie care prezintă societatea extrem de evoluată a Oceaniei. Romanul prezintă o Mare Britanie din era post atomică în ajunul unui presupus război care ar fi avut loc în anii '50 între Est și Vest, în care s-a instaurat un regim totalitar, inspirat din ceea ce a fost stalinismul și cu anumite elemente ale nazismului. Prin temea propusă și prin stilul inconfundabil de redactare și de expunere a principiilor pe care este structurat romanul, acesta se înscrie în ciclul marilor opere ale literaturii universale.

Cartea începe cu portretul Fratelui cel Mare „care stă cu ochii pe tine”, expresie a cărei dublu sens e ușor de sesizat: Big Brother te protejează, se interesează mereu de soarta ta, dat tu nu poți să faci nimic fără ca el să știe, te controlează clipă  de clipă. Este principiul cheie al societății descrise. Controlul gândirii, abolirea sentimentelor de orice fel, rescrierea continuă a trecutului spre a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „nouvorbă” o limbă robotizată, care completează imaginea de lume ordonată „științific” după voința Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”, legi tipic comuniste de răsturnare a valorilor firești ce pot guverna o societate normală. 

Protagonistul operei, Winston Smith este un personaj oarecare: el urăște, iubește și muncește ca orice alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăiește într-o lume infernală, în care a urî, a iubi sau a munci sunt venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Încă de la începutul romanului, se relevă caracterul deosebit al personajului care, deși este membru al Partidului, începe să țină un jurnal (deși știe că acest lucru e interzis, chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul si este (într-o oarecare măsură ) conștient de ororile comise de acesta, dar se comportă precum toți ceilalți ⎯ indiferent dacă aceștia îmbrățișează sau nu doctrinele, ideologia general impusă ⎯ nelăsând să se vadă nicio urmă de nemulțumire în comportamentul său. Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își lasă amprenta și asupra personalității sale. Scrie, „cu greu”, în jurnal frânturi din seara precedentă, când a fost la un film „foarte bun”, film de război cu femei terifiate. Publicul este încântat și aplaudă. S-au auzit însă câteva proteste, care veneau din partea prolilor (cei care nu erau membri ai partidului). Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului, aceștia ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți. Oare noi, oameni normali, dacă am fi fost puși în situația lui Smith am fi putut rezista acestei terori intelectuale, morale și fizice? Am fi reușit să ne ridicăm deasupra lucrurilor, să privim obiectiv și să ne dăm seama de mecanica acestei societăți monstruoase, de-a dreptul diavolești? Sau ne-am fi complăcut în situația populației infestate de acest virus, renunțând la etică și sentimente?

Relevant, în acest sens, este și pasajul în care apar pentru prima dată copiii familiei Parsons, vecini ai lui Winston, de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu să-și denunțe chiar tatăl, ca fiind „criminal al gândirii”). În capitolul următor al cărții, întâlnim una din frazele cheie ale cărții ⎯ una din ideile care fundamentează teoria autorului cu privire la puterea absolută a regimurilor totalitare: „Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul.”

Opera se continuă cu prefigurarea unei povești de dragoste înte Winston și Julia, membră neînsemnată a Partidului Exterior, pe care el o suspecta de spionaj din partea Poliției Gândirii ⎯ care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel și cu care chiar reușește să stabilească o întâlnire undeva unde nu erau supravegheați. La scurt timp după aceea, însă, O' Brien îi invită p Winston şio Julia la el acasă, pretextând că intenționează să-i ofere ultima ediție a Dicționarului de nouvorbă. Mai mult, O' Brien îi dă asigurări protagonistului că Frăția contra Partidului chiar există, promițându-i și o carte pe această temă. Despre ce operă este vorba, care este importanța ei, dar mai ales a autorului, veți afla citind cartea. Dar, după această discuție, situația ia o întorsătură neașteptată. Ce credeți că se va întâmpla? Cum se va termina totul?

Personal, consider că acest roman este una dintre cele mai bune opere beletristice scrise în secolul anterior, dacă nu chiar cea mai bună și care pe mine m-a fascinat.

În primul rând, conceptul de „Big Brother” care este enunțat și nuanțat într-un mod absolut magistral, neegalat până acum de nicio distopie. „Fratele cel Mare este masca sub care partidul se prezintă lumii întregi.” (pg 258) Este mai ușor să concentrezi sentimentele asupra unei singure persoane (fie ea și imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; nici măcar nu e vreun pseudonim al unui membru fondator ai revoluției, însă luase naștere odată cu Partidul, si nu va muri niciodată (cel puțin atât cât partidul va exista). De aceste aspecte se leagă și instrumentele de propagare a ideologiei „Big Brother”: tele-ecranele care sunt prezente peste tot și prin intermediul celor două minute de ură, difuzate zilnic la ora 11:00.

În al doilea rând, principiul nouvorbei, o erodare josnică a limbii engleze și, de asemenea, un alt mijloc de propagandă. „Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepției despre lume și a obiceiurilor mentale ale membrilor devotați SOCENG-lui, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenția este ca, atunci când nouvorba va fi adoptată, iar Vechivorba va fi uitată orice concepție neortodoxă ⎯ adică o idee de neconformă cu principiile SOCENG-lui ⎯ să fie literalmente de neconceput, în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte” (pg 368).

Nu în ultimul rând, Dublagândire. Cuvântul din nouvorbă care corespunde cl mai bine conceptului de dublugândit, este negrulalb, și „reprezintă capacitatea de a stoca în minte concomitent, două condiții care se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al partidului știe în ce direcție să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este conștient că joacă feste realității, dar, cu ajutorul dublugânditului, el se și asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar desfășura cu precizia necesară, și inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăție.”

Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!

Cum s-a construit imaginea de legendă a Reginei Maria

Marele Război a născut în spaţiul românesc, aşa cum se întâmplă în fiecare război, mituri şi legende, dar şi câteva imagini puternice, cu valoare de simbol pentru români. De la eroii care cad în lupte ⎯ între aceştia, Ecaterina Teodoroiu, Grigore Ignat, grenadierul Constantin Muşat ⎯ la personalitățile care, la vremea aceea, au fost privite cu un aer aproape mistic datorită credinţei că ele puteau salva ţara de la dezastru: generalul Alexandru Averescu (ulterior mareşal), Regina Maria sau Ionel Brătianu. Ne oprim în cele ce urmează, cu numeroase detalii, asupra Reginei Maria şi a modului în care s-a ţesut în jurul său, în cei doi ani de război, o adevărată legendă. "Regina-soldat", "Mama răniţilor" ⎯ aşa a intrat în istorie suverana.

În intervalul 1881-1947, România a avut trei regine: Elisabeta, Maria şi Elena, niciuna născută pe pământ românesc, dar toate ataşate profund acestei ţări, fapt ce a contribuit, fără îndoială, la admiraţia generală a românilor pentru aceste trei feţe regale. Istoria noastră a reţinut figura discretă a Reginei Elisabeta, care s-a mulţumit să patroneze din umbră acte de cultură, dar şi pe cea a Reginei-mamă Elena, care a fost mai tot timpul în spatele fiului său, Mihai, sprijinindu-l discret şi încurajându-l în deciziile sale.

Cât despre Regina Maria, ea a avut un parcurs diferit. Acest fapt s-a datorat atât unui context istoric radical modificat comparativ cu cel al înaintaşei sale, şi apoi faţă de cel al succesoarei, dar şi unui complex de factori care au permis construirea unui adevărat mit în jurul persoanei sale. În mod evident, ne referim la cadrul istoric excepţional al Marelui Război, dar şi la faptul că Regele Ferdinand n-a avut personalitatea şi carisma unchiului său, Carol I, Ferdinand fiind descris de mai toţi contemporanii săi drept un om timid şi lipsit de autoritatea şi fermitatea pe care s-ar fi cuvenit să le manifeste în raport cu ceilalţi. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată puternica personalitate a Reginei Maria, în raport cu celelalte regine, acestea fiind într-o mai mare măsură aplecate spre o conformare a normelor Casei Regale. Pentru Regina Maria a contat însă numai impulsul simţit în interiorul său şi nu ceea ce alţii îi cereau sau aşteptau să facă.

Primii paşi spre câştigarea adulaţiei societăţii româneşti. Izbucnirea războiului european şi perioada de neutralitate îi oferă Reginei ocazia de a se impune ca un real pol de putere în locul lăsat gol de moartea Regelui Carol I. După intrarea României în război, Maria se impune astfel din ce în ce mai mult în culisele vieţii politice, dar face şi un gest curajos, pe care nicio regină şi niciun rege nu-l mai făcuseră până atunci: ea coboară din lumea Palatului Regal în lumea oamenilor de rând. Aceasta a fost, de fapt, una dintre cheile care au contribuit la crearea unui adevărat mit al reginei, dar şi la atingerea unor cote de popularitate pe care monarhia nu le mai avusese până atunci.

Perioada de neutralitate a fost punctul de pornire a afirmării Reginei Maria. A contat, în foarte mare măsură, şi apetența societăţii româneşti de a avea lideri cu personalitate puternică şi care, uneori, să facă gesturi fireşti, profund umane. Lunga domnie a lui Carol I, precum şi stilul prusac, rece, al acestuia îi aduseseră regelui respectul poporului, dar nu neapărat şi iubirea. Acest fapt fusese valabil şi în cazul Reginei Elisabeta, care a preferat o viaţă retrasă în reşedinţele regale şi nu băile de mulţime. Nonconformistă, scăpată de rigorile şi constrângerile bătrânului rege, Maria a dat frâu liber exprimării personalităţii sale şi asta s-a văzut imediat. A devenit, în scurtă vreme, cea mai populară figură a regalităţii.

Liderul rezistenţei româneşti şi cel mai bun ministru de Externe al epocii. Marele Război a reprezentat cea mai importantă ocazie a vieţii Mariei de a se afirma public ca un lider al poporului său şi chiar ca un lider internaţional, într-o vreme în care, desigur, femeile nu erau bine văzute în politica mare. Acest fapt a însemnat o febrilă activitate pe care, de altfel, o vedem reieşind din jurnalul său ⎯ regina a notat cu ceva umor că programul său era format din "zile regale de muncă", denumind prin aceasta uriaşul efort al numeroaselor vizite, audienţe şi al purtării unei vaste corespondenţe pentru a solicita sprijin în străinătate pentru cauza ţării sale. Mai trebuie spus şi faptul că dacă Regele Ferdinand nu a ratificat Pacea de la Bucureşti, acest lucru s-a datorat puterii de persuasiune a soţiei sale. În mai toate cancelariile europene, Maria a fost percepută drept lider şi vocea care a pledat pentru susţinerea intrării şi rămânerii ţării în război. Am putea spune că, neoficial, regina a fost cel mai bun ministru de Externe al României în perioada 1916-1919.

Casa reginei e "Inima Iaşiului". Intrarea României în război de partea Antantei a fost punctul în care în ţară s-a format un curent favorabil reginei. Şi a mai fost ceva: drama personală a Mariei, provocată de moartea fiului său Mircea, în noiembrie 1916, a reprezentat momentul care i-a produs o sensibilizare aparte la tot ceea ce înseamnă suferință și durere. Acest fapt se observă cu ușurință parcurgând memoriile scrise de regină. Implicarea sa totală în activități de îngrijire a soldaților, în ajutorarea populației a fost cumva și un refugiu, un loc care să facă uitată pierderea unui copil.

Retragerea haotică în Moldova și refugiul la Iași al autorităților au generat, se știe, o adevărată dramă umanitară în rândul populației și soldaților. Amplificată de lipsa alimentelor, a spațiilor de locuit și de igiena precară, tragedia românească a cunoscut apogeul odată cu izbucnirea epidemiei de tifos exantematic. Și aici a intervenit Regina Maria, iar lungile audiențe acordate la Iași celor ce aveau nevoie de sprijin, precum și oferirea unor mici ajutoare, vizitele zilnice la spitalele de răniți, toate i-au adus o largă apreciere. Pentru foarte mulți, ajutorul a venit de la regină ⎯ nu întâmplător, casa în care a locuit Maria în timpul refugiului a fost numită "Inima Iașiului". O denumire cu dublu simbol: pe de o parte, semnifică deschiderea față de problemele oamenilor și oferirea de ajutor, pe de alta, faptul că regina era o speranță, dar și centrul vital al rezistenței în fața inamicului. "Eu sunt englezoaică, iar englezii nu sunt obișnuiți să piardă", avea să exclame Regina Maria în fața generalului Averescu, exprimând prin aceasta tenacitatea și dârzenia în a mobiliza societatea românească. Și acesta era încă un pas spre aura mitologică țesută în jurul său.

Legenda "Reginei-Soldat creşte şi se răspândeşte. Şi în timp ce Regele Ferdinand se mărgineşte să participe la parade, regina este omniprezentă pe front, dar şi în spaţiul public, căci ea cutreieră mai toate aşezările Moldovei, iar acest fapt n-are cum să nu impresioneze. Întro zi, ea vizitează 14 regimente caantonate în 8 sate diferite, apoi un spital, iar seara se întoarce la Iaşi pentru a-şi scrie corespondenţa cu străinătatea, de unde cere ajutoare pentru ţara sa. Imaginea reginei se construieşte prin contactul direct cu populaţia, cu soldaţii ⎯ iar această poziţionare a ei are un impact uriaş asupra omului de rând. Acela care, de regulă, nu prea are ocazia să-şi vadă suverana. De aceea, vizitele reginei sunt un privilegiu, o recompensă, iar cei care o întâlnesc nu vor uita niciodată clipele petrecute în compania ei.

Un puternic aparat de propagandă al statului ⎯ Serviciul Fotografic şi Cinematografic al Armatei ⎯ contribuie şi el la crearea imaginii eroice a reginei în Marele Război, dar şi în primii ani de după conflict, mediatizând puternic înregistrările cu regina pe front au în mijlocul răniţilor. De asemenea, la fel de importante pentru crearea legendei s-au dovedit a fi şi ziarele apărute la Iaşi: "Neamul românesc", "Mişcarea", care, zi de zi, pe parcursul războiului, au publicat ample articole dedicate suveranei. De fapt, aceste publicaţii sunt cele care îi atribuie epitetele de "Regină-soldat", "Mamă a răniţilor", preluându-le din vorbele oamenilor simpli care interacţionează cu Maria. Semnificativ este momentul în care N. Iorga îi propune reginei ca lucrarea sa, De la inima mea la a lor, să fie publicată în 15.000 de exemplare şi distribuită soldaţilor. "Cărticica reginei" devine, astfel, un adevărat bestseller, iar difuzarea mesajului său e amplificată şi de publicarea în foileton în ziarele epocii. Cartea reprezintă un alt vector puternic al construcţiei imaginii sale legendare în vreme de război.

Anii de glorie ai Reginei Maria. În primii ani de după război, imaginea mitică a reginei este la apogeu. Întorşi în satele lor, soldaţii duc cu ei trei poveşti: istoria personală a participării la război, legenda Reginei şi cultul pentru generalul Averescu. Încoronarea de la Alba Iulia, dar şi interesantul exerciţiu de credinţă şi dragoste faţă de poporul său, exprimat prin trecerea sa la Ortodoxie, în 1926, au făcut-o să fie şi mai iubită de către popor. În fond, a ffost prima regină încoronată a României care a îmbrăţişat religia poporului român. Turneele diplomatice întreprinse în 1919 şi 1926 în Franţa, Anglia şi SUA au lăsat şi ele o puternică amprentă asupra societăţii româneşti căzută în admiraţie faţă de forţa şi puterea de persuasiune a Reginei. Rezultatele, cel puţin cele ale vizitelor de la Paris şi Londra, au contribuit în mod clar la făurirea şi recunoaşterea în plan internaţional a Marii Uniri.

În concluzie, din toate aceste motive, Regina Maria îşi merită locul privilegiat în istorie, dar şi în sufletul şi conştiinţa românească ⎯ fără eforturile sale atotcuprinzătoare, România ar fi arătat probabil altfel.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Surse:

De la inima mea la a lor, de Regina Maria

Jurnal de război, Regina Maria vol I, II, III

Revista Historia Special, Iunie 2018

Notiţe zilnice din războiu, de Alexandru Averescu

Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Contele de Saint-Aulaire

Numele trandafirului

Numele trandafirului este un roman scris de italianul Umberto Eco,  publicat în 1980 şi devenit, în scurt timp, unul dintre marile capodopere ale literaturii, atât prin tematica sa istorico-filosofică, cât şi prin valoarea sa literară.

Acţiunea este plasată în anul 1327, într-o vestită mănăstire izolată de lume, unde călugării sunt pe cale de a fi învinuiţi pentru erezie. Singura lor speranţă este ajutorul dat de un faimos franciscan, fratele Guglielmo (William) din Baskerville, ajutat de novicele său, Adso. Acesta este un personaj-narator. Romanul începe cu descrierea celebrei abaţii. Adso este impresionat de impozanţa Edificiului, principala clădire a abaţiei, în jurul căreia este centrată întreaga acţiune a operei: "... m-a uimit construcţia masivă, despre care apoi am aflat că era Edificiul. Era aceasta o construcţie octogonală ale cărui laturi dinspre miazăzi se ridicau pe platoul abaţiei, în timp ce laturile dinspre miazănoapte păreau să crească din înseşi poalele muntelui, pe care se înălţau drept în sus." Din această descriere ni se relevă importanţa  sacră a acestei clădiri, în care se află o bibliotecă labirintică.

Fratele Guglielmo, protagonistul romanului, este chemat de abatele Abbone pentru a rezolva cazul unei crime. Incă de la sosirea sa în mănăstire îşi dovedeşte măiestria intelectuală, găsind calul abatelui ghidându-se după semnele din natură. pentru a găsi asasinul lui Adelmo, ajutorul de bibliotecar. Când lucrurile par a se limpei, fratele Guglielmo găsind o pistă posibilă pentru aflarea făptaşului, între zidurile misterioasei mănăstiri mai are loc o crimă. Astfel, lucrurile se complică şi mai mult, protagonistul fiind obligat să găsească doi asasini. Totuşi, acesta nu renunţă, continuându-şi cu meticulozitate căutările. Iar şirul morţii nu se va sfârşi aici... Oare noi, dacă eram în situaţia celebrului călugăr, am fi reuşit să ne păstrăm tăria de caracter şi sângele rece, sau am fi  renunţat la anchetă?

Chinuit de bănuiala că în bibliotecă se ascund anumite mistere care ar putea avea legătură directă cu şirul crimelor ce s-au desfăşurat, Guglielmo reuşeşte să pătrundă în labirint (singurul loc în care abatele îi interzisese cercetarea, ceea c îi întărise supoziţiile) şi s-o exploreze. Astfel, ajunge în misterioasa încăpere Finis Afrcae. Dar acolo se petrece un lucru neprevăzut... Ce s-a întâmplat acolo? Care credeţi că va fi deznodământul?

Mi-a plăcut extre3m de mult această operă. Este, fără îndoială, una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit. Şi asta din mai multe motive.

În primul rând, tematica este inedită. Numele trandafirului reprezintă o anchetă a găsirii criminalului, dar este şi un roman istoric cu valenţe filosofice în care elemente de analiză biblică, studii medievale şi teorie literară se împletesc armonios spre a crea un cadru plin de mister şi o naraţiune captivantă.

În al doilea rând, protagonistul este un personaj extrem de interesant şi extrem de bine construit, având o personalitate foarte complexă. Acesta reprezintă tipul filosofului scolastic, care refuză să creadă că motivul crimelor care s-au petrecut este simpla posedare demonică (se ştie faptul că, în epocă, demonologia era extrem de răspândită, motiv pentru care ceilaţi călugări credeau că, în urma evenimentelor consumate, trăiesc zile apocaliptice, iar sosirea lui Antihrist este privită ca fiind iminentă). El încearcă şi reuşeşte să demonstreze că asasinii sunt oameni în carne şi oase. Ceea ce reprezintă încă un lucru inedit este faptul că, deşi depistează scenariul omorurilor, totuşi nu identifică făptaşul. În plus, mai este un alt personaj care, în aparenţă e inofensiv prin faptul că e orb, dar care, în evoluţia acţiunii, capătă o importanţă sporită, deoarece deţine secretele misterioasei biblioteci. Despre cine este vorba, cand apare şi care este rolul  său veţi afla citind opera.

În al treilea rând, imi place romanul pentru că se fac numeroase referiri la scrieri din domenii variate şi în care se face risipă de erudiţie. Un exemplu îl reprezintă povestirea Miracolul Secret, în care protagonistul este un bibliotecar orb. De asemenea, se amintesc şi domenii precum cel al geografiei, ştiinţei sau filosofiei.

Pe de altă parte, există şi un minus în această carte atât de frumoasă. Episodul în care este prezentată vizita tribunalului Inchiziţiei, care este dezvoltat excesiv după părerea mea, iar rememorările prilejuite de această întâlnire sunt extrem de plastice, acestea descriind faptele săvârşite de ereticul fra Dolcino împreună cu adepţii săi, spre deliciul ascultătorilor. Episodul putea fi doar amintit, el neavând legătură cu cercetările pe care este axată acţiunea romanului.

Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!

GUERLAIN, notele de vârf ale luxului,

Povestea Casei Guerlain s-a scris în familie: patru generaţii de bărbaţi au creat şi dezvoltat una din cele mai vechi case de parfumuri din lume, care păstrează şi astăzi o reputaţie pentru calitate lux şi eleganţă. Anul acesta, Guerlain sărbătoreşte 190 de ani de ani pe piaaţă. Au fost 190 de ani în slujba luxului, fără nicio deviere de la motto-ul companiei: "Niciodată să nu faci compromisuri la calitate". Aşadar, vă propun să facem o incursiune în istoria parfumului care a revoluţionat piaţa de cosmetice.

Pierre-François-Pascal Guerlain a crecut printre arome ⎯ de scorţişoară, nucşoară, piper sau vanilie. Tatăl său era negustor de condimente, astfel că tânărul a fost iniţiat de mic în tainele înmiresmate ale mirodeniilor. În 1828 şi-a deschis primul butic Guerlain, la parterul unui hotel de pe Rue de Rivoli. Aici, Guerlain a debutat ca parfumer vinaigrier. Vindea atât parfumuri importate din Anglia, cât şi oţeturi şi diverse produse cosmetice pe care le producea singur din ingrediente de cea mai înaltă calitate.

Până la parfumurile proprii n-a mai fost decât un pas. Guerlain a început să vândă apă de colonie cum se numea pe atunci, folosind diverse ingrediente pentru a acrea miresme inspirate din natură. Succesul a venit repede, cu toate că Europa era încă o lume a mirosurilor mai puţin plăcute. Apa de colonie apăruse de câteva decenii, dar încă nu făcea parte din igiena curentă a oamenilor. Lucrurile aveau să se schimbe însă, iar Guerlain s-a numărat printre pionierii care au contribuit la modificarea percepţiei despre parfumuri şi despre importanţa lor.

Pascal Guerlain interacţiona direct cu clienţii săi. A învăţat astfel ce-şi doreau aceştia şi crea pentru mulţi parfumuri personale (pentru scriitorul Balzac, de exemplu). Până în 1839, faima l-a împins să se mute pe mult mai căutata Rue de la Paix, vizitată de toţi turiştii veniţi la Paris. Astfel, buticul său a devenit cel mai cunoscut şi mai scump din tot Parisul. Şi încă nu ajunsese la apogeul succesului său! 

Acesta a venit în 1853, odată cu parfumul creat special pentru împărăteasa Eugénie, soţia lui Napoleon al III-lea, drept cadou de nuntă. Easu de Cologne Impériale, un parfum cu note de cedru, rozmarin, bergamotă şi citrice, i-a câştigat lui Guerlain titlul de parfumier oficial al familiei imperiale. Şi alte capete încoronate ale Europei aveau să poarte creaţii ieşite din atelierul lui Guerlain. În 1864, anul morţii lui Pascal, Casa Guerlain era deja inima industriei parfumurilor. Afacerea a fost moştenită de Aimé şi Gabriel, fiii acestuia.

Nasul lui Aimé Guerlain a creat câteva dintre parfumurile-vedetă ale Belle Époque. Din eprubetele sale au ieşit Fleur d'Italie (1884), Skiné (1885), Rococo (1887) etc. În 1889, anul Expoziţiri Universale de la Paris, Guerlain a lansat Jicky (porecla nepotului său, Jacques), parfumul care a schimbat totul. Jicky a fost o adevărată revoluţie în industrie. Parfumurile de până atunci erau inspirate din mirosuri din natură. Însă cu Jicky, Aimé Guerlain a creat o aromă cu totul nouă, care nu exista în natură, folosind ingrediente sintetice precum vanilină, curmarină sau linalol-

Artistul. Jacques, zis Jicky în familie, a fost cel care i-a succedat lui Aimé în calitate de creator de parfumuri, continuând astfel tradiţia de a transmite în familie această poziţie. Dintre toţi creatorii Guerlain, Jacques a fost cu adevărat un artist al parfumurilor. S-a lăsat inspirat de călătorii, de impresioniştii pe care îi iubea şi de tot ceea ce avea de oferit noul secol. A creat, în 60 de ani, peste 400 de parfumuri ⎯ bineînţeles, majoritatea nu au părăsit atelierul său. Însă cele care au fost lansate pe piaţă sunt şi astăzi considerate parfumuri-etalon în istoria industriei. Printre creaţiile notabile de început ale lui Jacques se numără astfel Jardin de mon curé (1895), Voila pourquoi j'amais Rosine (1900) sau Champs-Elysées (1904).

Şi în domeniul ambalajului, Jacques a instituit un trend nou: ffiecare parfum trebuia să aibă sticla sa proprie, o creaţie unică care să distingă fiecare mireasmă în parte şi din punct de vedere vizual.

Mirajul Orientului. În 1914, Casa Guerlain şi-a mutat sediul princial pe Champs-Elysées, la numărul 48 (astăzi un adevărat templu al parfumurilor) unde se pregătea de un nou avânt. Dar a venit războiul, iar planurile au fost date peste cap. Avântul a fost reluat în 1919, iar perioada care a urmat Marelui Război a stat sub semnul a două parfumuri-vedetă: Mitsuko (1919) şi Shalimar (1925). Al doilea (ţi cel mai cunoscut) parfum oriental din istoria parfumurilor, Shalimar rămâne şi în prezent creaţia de referinţă pentru Casa Guerlain. Un parfum clasic, după standardele noastre, Shalimar a fost considerat la vremea aceea inovativ, puternic, agresiv chiar, prin notele puternic condimentate, îndrăzneţ. N-a fost parfumul unei singure generaţii, ci al tuturor generaţiilor care i-au urmat. Am putea compara influenţa sa, poate, cu cea pe care a avut-o Chanel N°5.

Luxul în epoca vitezei şi sfârşitul dinastiei Guerlain. În 1956, Jean-Paul Guerlain, moştenitorul secretelor Guerlain a deebutat pe piaţă cu Vétyvier. A fost primul dintr-o nouă serie de parfumuri de succes. I-au urmat Chant d'Arômes (1962), Habit Rouge (1965) şi marile vedete Chamade (1969) şi Samsara (1989). Dar tradiţia transmiterii pe linie masculină, în cadrul familiei, a poziţiei de parfumier s-a sfârşit odată cu Jean-Paul Guerlain, ai cărui urmaşi nu au mai vrut să-i calce pe urme. În 1994, datorită concurenţei unor giganţi în materie precum LVMH sau L'Oréal, membrii familiei Guerlain au acceptat să vândă compania către LVMH. Jean-Paul Guerlain şi-a mai păstrat câţiva ani poziţia de parfumier, apoi, în 2008, i-a cedat-o ucenicului său Thierry Wasser. Este primul parfumier al Casei Guerlain care nu poartă numele familiei. Cu toate acestea, Wasser s-a dovedit a fi succesorul potrivit pentru imperiul Guerlain. Trăim însă într-o epocă în care lansarea unui nou parfum are în spate mai degrabă studii de marketing, şi nu momente de inspiraţie ale unui parfumier talentat.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Suse: revista Historia nr 200, septembrie 2018
https://www.elle.ro/beauty/istoria-fascinanta-casei-guerlain-523618/
https://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/guerlain-mirosul-traditiei-familie-1_50ae28c17c42d5a6639a2940/index.html

http://www.bucurestifm.ro/2018/02/03/guerlain-parfumul-istoriei-si-o-carte-buna/
https://a1.ro/news/inedit/poveste-cu-parfum-de-istorie-de-la-incantatii-si-arme-letale-la-cel-mai-de-succes-produs-cosmetic-id484933.html

Minunata lume nouă

Bine v-am regăsit! După o lungă pauză mă reapuc de treabă. Zilele trecute m-a fulgerat o idee. Pe lângă subiectele pe care obişnuiam să le scriu şi pe care voi continua să le scriu, am venit cu ideea scrierii unor recenzii ale unor cărţi mai mult sau mai puţin cunoscute, ştiut fiind faptul că adolescenţii lumii noastre nu prea mai ştiu cum este sa citeşti o carte, preferând,  în schimb, să citească rezumatul pe net sau să urmărească un film inspirat de tematica operei.

Minunata lume nouă, (1932) de Aldous Huxley, descrie o societate distopică bazată pe supremaţia tehnologică în defavoarea valorii umane, iar deviza Statelor Unite ale Lumii: COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE este relevantă pentru societatea pe care autorul îşi propune să o expună. Acţiunea este plasată în anul 632 al epocii Ford. Din câte putem observa, conceptele de morală, etică sau religie au fost complet abolite, fiind înlocuite cu "teologia" lui Henry Ford, Marele Frate, care veghează la păstrarea "stabilităţii" din societate.

Povestea începe direct cu intriga, tipică distopiilor, de aceea nu mi se pare atrăgătoare şi care relevă gradul extrem de înalt al dezvoltării tehnologice, dar în aceeaşi măsură nivelul degradării identităţii umane:"O clădire cenuşie, scundă, de numai treizeci şi patru de etaje. Deasupra intrării, firma CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, iar pe stemă, în formă de scut, deviza Statelor Unite ale Lumii..."

Această "instituţie" este creierul societăţii totalitare în care dezumanizarea este arma cu care conducătorii pot controla societatea după bunul plac. Aceştia recurg la orice subterfugiu: de la transformarea rasei umane şi manipularea ei genetică la mascarea minciunii în adevăr absolut. Acum oamenii nu se mai nasc pe cale naturală, ci sunt produşi în laboratoarele Centrului de Incubaţie şi Condiţionare, iar diferenţierea speciilor se face prin neajunsuri fizice şi "intelectuale" (aici termenul este utilizat puţin forţat). Alfa plus este considerată specia superioară, faţă de celelalte două care îi sunt inferioare. Ceea ce conferă originalitate, şi ceea ce nu am mai găsit în celelalte distopii citite, şi care m-a impresionat, este modul de reeducare a copiilor. Acestora li se introduc în creier (dacă poate fi numit aşa), prin "lecţii" generoase, ideile "sfântului Ford". Această "educaţie" se face prin somn prin procedeul repetării obsesive a anumitor idei şi concepte. De asemenea, modalitatea prin care prin care este menţinută starea de inconştienţă a oamenilor este reprezentată de Soma, pastile care au efectul unui drog şi care induc consumatorului stări de euforie şi delir şi prin care cei care-l consumă se "eliberează de oboseala" zilei.

Dar mai există oare o cale de salvare? Da, există, şi aceasta este reprezentată de oamenii încă neatinşi de morbul acestei "civilizaţii" şi care sunt izolaţi în rezervaţii. Apariţia unei ediţii de Opere complete de Shakespeare poate contribui decisiv la răsturnarea unui regim absurd şi care poate trezi memoria, memoria unui trecut acum hulit şi îngropat. Apariţia Sălbaticului are darul de a bulversa societatea, ca şi comportamentul şi preocupările sale "neobişnuite" care mută atenţia oamenilor spre el.

Un alt lucru interesant este readucerea în această operă este readucerea stilului orwellian inspirat din cel mai pur SF şi care mie mi-a plăcut extrem de mult. Acesta a fost unul din principalele motive pentru care am citit această carte, asemănarea cu un roman extrem de drag mie, 1984.

În încheiere, cartea asta o recomand doar acelui tip de cititor care este capabil să înteleagă mesajul extrem de profund ce se desprinde din această operă şi care poate să se transpună în datele realităţii expuse de autor fără a fi influenţat. Aşadar, lectură plăcută!