Vopseaua este compusă, în general, din trei ingrediente: un pigment, un liant care leagă totul şi un solvent care are rolul de a face aplicarea mai uşoară. Folosim vopsea în atâtea situaţii, încât e greu să ne imaginăm lumea fără ea. Ne zugrăvim casele cu vopsea, pe înăuntru şi uneori pe dinafară; multe piese de mobilier sunt vopsite; maşinile, autobuzele, trenurile, avioanele şi vapoarele sunt, toate, acoperite de vopsea. Uneori vopsim un obiect mai ales pentru a-l face mai durabil, mai rezistent la intemperii, dar, de obicei, culoarea vopselei contează. De aceea, vă propun să vedem atăzi istoria vopselei.
Fiecare cultură a lumii are o tradiţie proprie în arta vizuală, şi vopseaua joacă un rol principal. La un capăt al spectrului se află Mona Lisa şi plafonul Capelei Sixtine. La celălalt capăt se află picturile rupestre din Paleolitic.
Picturi pe stânci sau pe pereţii grotelor au fost realizate de acum aproximativ 40.000 de ani. Printre cele mai faimoase se numără picturile din grota Lascaux, considerate a reprezenta apogeul culturii picturii rupestre din Europa. Când europenii au văzut pentru prima dată în Calabria, în anul 1879, picturile rupestre de la Altamira, au presupus că trebuie să fie o înşelătorie, dar testele recente de datare arată că sunt într-adevăr antice. Picturile demonstrează un nivel înalt de măiestrie artistică. Înfăţişează animale, şi se presupune că au legătură cu un gen sau altul de magie vânătorească. Este la fel de posibil să fi fost realizate de un şaman sau de un vraci. Şamanul se retrăgea în întunericul grotelor, intra în transă şi apoi picta ceea ce i se arăta în viziuni, pentru a se încărca, poate, cu putere de la pământul din jurul peşterilor. Aceasta ar explica izolarea şi inaccesibilitatea grotelor.
N-avem cum să fim siguri, dar picturile ne dau indicii valoroase despre firea oamenilor, credinţele şi interesele lor. În Europa, cele mai vechi picturi rupestre au fost găsite la Chauvet şi datează de acum 32.000 de ani. Pigmentul utilizat în cele mai vechi picturi găsite în Europa era făcut din hematit, limonit roşu şi galben, oxid de mangan şi cărbune. Imaginile erau schiţate şi apoi pictate la lumina lămpii.
În Epoca Bronzului, vopseaua a fost folosită cu măiestrie şi fineţe la decorarea pereţilor mormintelor egiptene şi templelor minoice. Odată cu scurgerea timpului, vopseaua a fost produsă în mai multe culori. Cafeniul, roşul, cenuşiul, negrul şi ocrul roşu-gălbui se găseau de foarte timpuriu. Elitele bogate ale civilizaţiilor mediteraneene din Epoca Bronzului, faraonii Egiptului şi preotesele Cretei minoice îşi permiteau să folosească lapislazuli pentru a obţine un pigment albastru strălucitor. Mai târziu, pictorilor care au lucrat pentru regii şi prinţii micenieni li s-a pus la dispoziţie malahit, o piatră semipreţioasă de un verde scânteietor. Galbenul de Neapole a fost inventat în jurul anului 500 d.Hr. În secolul al XVI-lea, coaja şi fructele unor arbori din nou descoperitele Americi au devenit materie primă pentru o altă culoare: carminul. Roşul de coşenila a fost preluat de la amerindieni. Albastrul cel mai intens şi profund, albastrul de Prusia, a apărut pe la începutul secolului al XVIII-lea.
Nu exista încă un galben intens care să nu pălească sub acţiunea luminii directe. Acesta avea să fie inventat abia după 1818, sub denumirea de galben de crom. Prin amestecarea vechilor culori cu cele noi s-au obţinut alte şi alte nuanţe. Combinându-se albastrul de Prusia cu galbenul de crom s-a creat verdele de Braunschweig. Între 1820 şi 1840 s-a reuşit obţinerea sintetică a alizarinei şi a albastrului ultramarin. În 1870 a ieşit pe piaţă prima vopsea lavabilă, sub denumirea Charlton White. Aceasta a fost urmată de vopselele emulsionate pentru zugrăvit, care au marcat o îmbunătăţire semnificativă a metodelor tradiţionale de decorare a pereţilor.
Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!
Fiecare cultură a lumii are o tradiţie proprie în arta vizuală, şi vopseaua joacă un rol principal. La un capăt al spectrului se află Mona Lisa şi plafonul Capelei Sixtine. La celălalt capăt se află picturile rupestre din Paleolitic.
Picturi pe stânci sau pe pereţii grotelor au fost realizate de acum aproximativ 40.000 de ani. Printre cele mai faimoase se numără picturile din grota Lascaux, considerate a reprezenta apogeul culturii picturii rupestre din Europa. Când europenii au văzut pentru prima dată în Calabria, în anul 1879, picturile rupestre de la Altamira, au presupus că trebuie să fie o înşelătorie, dar testele recente de datare arată că sunt într-adevăr antice. Picturile demonstrează un nivel înalt de măiestrie artistică. Înfăţişează animale, şi se presupune că au legătură cu un gen sau altul de magie vânătorească. Este la fel de posibil să fi fost realizate de un şaman sau de un vraci. Şamanul se retrăgea în întunericul grotelor, intra în transă şi apoi picta ceea ce i se arăta în viziuni, pentru a se încărca, poate, cu putere de la pământul din jurul peşterilor. Aceasta ar explica izolarea şi inaccesibilitatea grotelor.
N-avem cum să fim siguri, dar picturile ne dau indicii valoroase despre firea oamenilor, credinţele şi interesele lor. În Europa, cele mai vechi picturi rupestre au fost găsite la Chauvet şi datează de acum 32.000 de ani. Pigmentul utilizat în cele mai vechi picturi găsite în Europa era făcut din hematit, limonit roşu şi galben, oxid de mangan şi cărbune. Imaginile erau schiţate şi apoi pictate la lumina lămpii.
În Epoca Bronzului, vopseaua a fost folosită cu măiestrie şi fineţe la decorarea pereţilor mormintelor egiptene şi templelor minoice. Odată cu scurgerea timpului, vopseaua a fost produsă în mai multe culori. Cafeniul, roşul, cenuşiul, negrul şi ocrul roşu-gălbui se găseau de foarte timpuriu. Elitele bogate ale civilizaţiilor mediteraneene din Epoca Bronzului, faraonii Egiptului şi preotesele Cretei minoice îşi permiteau să folosească lapislazuli pentru a obţine un pigment albastru strălucitor. Mai târziu, pictorilor care au lucrat pentru regii şi prinţii micenieni li s-a pus la dispoziţie malahit, o piatră semipreţioasă de un verde scânteietor. Galbenul de Neapole a fost inventat în jurul anului 500 d.Hr. În secolul al XVI-lea, coaja şi fructele unor arbori din nou descoperitele Americi au devenit materie primă pentru o altă culoare: carminul. Roşul de coşenila a fost preluat de la amerindieni. Albastrul cel mai intens şi profund, albastrul de Prusia, a apărut pe la începutul secolului al XVIII-lea.
Nu exista încă un galben intens care să nu pălească sub acţiunea luminii directe. Acesta avea să fie inventat abia după 1818, sub denumirea de galben de crom. Prin amestecarea vechilor culori cu cele noi s-au obţinut alte şi alte nuanţe. Combinându-se albastrul de Prusia cu galbenul de crom s-a creat verdele de Braunschweig. Între 1820 şi 1840 s-a reuşit obţinerea sintetică a alizarinei şi a albastrului ultramarin. În 1870 a ieşit pe piaţă prima vopsea lavabilă, sub denumirea Charlton White. Aceasta a fost urmată de vopselele emulsionate pentru zugrăvit, care au marcat o îmbunătăţire semnificativă a metodelor tradiţionale de decorare a pereţilor.
Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu