Geometria (300 î.Hr.)

Geometria este o disciplină investigativă, care cercetează proprietăţile şi relaţiile reciproce dintre linii, suprafeţe şi volume. Pentru ca geometria să se poată dezvolta, era nevoie de un concept al măsurării şi, implicit, de un concept al numerelor. judecând după dispunerea monumentelor antice, se pare că oamenii care le-au construit aveau un sistem de numărare. Nu întâmplător cercul de pietre vechi de 5000 de ani de la Stennes, din Orkney, constă dintr-un inel de douăsprezece pietre şi fiecare piatră se găseşte la douăsprezece paşi de cea vecină. Vreme de mii de ani înainte de aceasta, oamenii au ţinut răbojuri cioplind în os. Vă propun astăzi să descoperim istoria geometriei.

Cu patru mii de ani înainte de Hristos existau calendare în Babilon şi Egipt, iar în jurul anului 3400 î.Hr., egiptenii foloseau simboluri de tip răboj pentru numere, care în câteva sute de ani s-au transformat într-un sistem hieroglific de numerale. În jurul anului 30000 î.Hr., în Orientul Mijlociu şi în regiunea orientală a Mediteranei se utilizau atât un sistem zecimal de numărare, cât şi abacul, deşi, dintr-un motiv oarecare, babilonienii foloseau pentru tranzacţiile financiare un sistem de numărare în baza 60. Era, probabil, un echivalent antic al situaţiei anormale din Marea Britanie a primei jumătăţi a secolului al XX-lea, când sistemul zecimal era utilizat pentru numărarea majorităţii lucrurilor, dar banii făceau excepţie: erau 12 peni într-un şiling şi 20 de şilingi într-o liră. În jurul anului 2000 î.Hr., civilizaţia Harappa din valea Indusului adoptă un sistem zecimal de greutăţi şi măsuri.

La scurtă vreme după aceasta, în Orientul Apropiat şi Mijlociu se puneau bazele matematicii. Cu 1800 de ani înainte de Hristos, babilonienii rezolvau ecuaţii de gradul al doilea utilizând tabele de înmulţiri, cunoşteau teorema "lui Pitagora" şi compilau tabele de rădăcini pătrate şi cubice. De asemenea, începeau să-şi aplice cunoştinţele matematice şi în astronomie. Egiptenii explorau, la rândul lor matematica şipau conceput scheme de înmulţire, bazate pe dublarea repetată, şi de împărţire, bazate pe înjumătăţirea repetată.

În anul 575 î.Hr., Tales din Milet a adus în Grecia, din Egipt, cunoştinţele matematice ale babilonienilor, dând startul unei noi etape de dezvoltare a geometriei. Tales a utilizat geometria pentru a rezolva probleme curente precum calcularea înălţimii piramidelor sau a depărtării corăbiilor faţă de ţărm. Se crede că Tales a descoperit empiric că orice unghi format într-un semicerc este un unghi drept, deşi unii îi atribuie această descoperire lui Pitagora.

Pitagora găsea că numerele se află la baza spaţiului însuşi: "unu" era un punct, "doi" era o linie, "trei" era o suprafaţă, "patru" un volum. A descoperit că suma unghiurilor unui triunghi este întotdeauna 180 grade. Tot el a fost cel care a enunţat proprietăţile triunghiului dreptunghic, cunoscute deja în Egipt, dar incluse acum formal în teorema lui Pitagora. Destul de ciudat, nu triunghiul dreptunghic avea să devină obiect de veneraţie în rândul pitagoreicilor, aşa cum ar fi fost firesc, ci triunghiul echilateral alcătuit din zece puncte, aranjate 4+3+2+1.

Pitagora a iniţiat o abordare analitică a numerelor şi a trigonometriei care a inspirat, alimentat şi stimulat nenumăraţi savanţi, punând bazele dezvoltării tuturor celorlalte ramuri ale matematicii. Şcoala lui este considerată a fi prima sursă cunoscută de gândire logică, deductivă: locul de naştere al raţiunii înseşi.

Hipocrat din Chios (470-410 î.Hr.) a fost autorul primelor Elemente de geometrie. Foarte probabil, Euclid a folosit această lucrare drept punct de plecare pentru propriile sale Elemente, Cartea I şi II, cu peste 100 de ani mai târziu. Hipocrat a dat soluţii geometrice ecuaţiilor de gradul doi. A studiat problema clasica a cvadraturii cercului. S-a ocupat de problema dublării volumului unui cub, demonstrând că era echivalentă cu construirea a două medii proporţionale între un număr şi dublul lui. Hipocrat a fost primul matematician care a demonstrat că raportul dintre ariile a două cercuri este egal cu raportul pătratelor razelor lor.

Studenţii lui Platon au influenţat profund dezvoltarea geometriei. Unul dintre ei Theaitetos din Atena (417-369 î.Hr.), a creat geometria în spaţiu. Tot el a fost primul matematician care a studiat icosaedrul şi octaedrul. Lucrarea s a fost inclusă în  Cartea a XIII-a  a Elementelor lui Euclid. Eudoxos din Cnidus (408-355 î.Hr) a găsit modalităţi de a calcula volumele piramidelor şi conurilor. Menechmus (380-320 î.Hr.) a fost un discipol al lui Eudoxos. El a descoperit secţiunile conice. A fost primul care a arătat că eclipsele, parabolele şi hiperbolele se obţin prin secţionarea unui con într-un plan care nu este paralel cu baza conului.

Euclid (325-265 î.Hr.) a pus la un loc diferite teoreme ale lui Pitagora, Hipocrat, Eudoxos şi ale altor matematicieni, integrându-le într-un sistem logic ⎯ Elementele lui Euclid. Lucrarea pentru care Euclid a rămas faimos este împărţită în 13 cărţi, constituie cel mai substanţial tratat de matematică ce a supravieţuit din Grecia antică, ba chiar din întreaga civilizaţie antică. Regele Ptolemeu l-a întrebat pe Euclid dacă exista o cale mai scurtă în geometrie decât cea descrisă în cartea lui. Răspunsul lui Euclid a fost: "Nu există un drum regal în geometrie." Cartea lui Euclid a fost primul tratat de matematică tipărit şi a avut o mare importanţă în dezvoltarea civilizaţiei medievale. De asemenea, de-a lungul a sute de ani,  reprezentat un model de argumentare matematică riguroasă.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!     

Moneda (640 î.Hr.)

Inventarea monedei a constituit un pas înainte în evoluţia schimburilor de bunuri. După cum am văzut anterior, în perioada târzie a Epocii bronzului, neguţătorii foloseau drept mijloc de schimb plăci mari de bronz. Acestea erau grele, dificil de manipulat şi, de bună seamă, cu colţurile lor ascuţite perforau adesea calele corăbiilor în care erau transportate. Vă propun astăzi să analizăm povestea monedei.

Monedele ofereau o mult mai mare flexibilitate. Succesul lor a fost atât de mare, încât au fost folosite fără întrerupere din 640 î.Hr., când au fost inventate.

În China, în jurul anului 1000 î.Hr., a existat o încercare de utilizare a monedelor din aramă. Tracia antică pare, de asemenea, să fi folosit monede, după cum arată descoperirea izolată pe teritoriul Turciei a 400 de monede, datând probabil încă din anul 3000 î.Hr.

În Occident, se consideră că monedele au fost introduse în anul 640 î.Hr., în Lidia, pe vremea regelui Cresus. Herodot afirmă că erau din aur pur şi argint pur, dar arheologia ne spune ceva uşor diferit; primele monede erau făcute din electrum, un aliaj din aur şi argint.

Unele monede erau turnate, precum cele găsite în Chona, dar cele mai multe erau bătute cu ciocanul. Monedele vechilor greci erau împodobite cu frumoase modele sofisticate, adeseori în relief. Unele înfăţişau portrete ale zeilor şi zeiţelor, calul înaripat Pegas, Bufniţa, simbolul Atenei sau alte imagini mitologice. Altele purtau efigiile în profil ale cârmuitorilor şi numele acestora. Monedele au o valoare suplimentară pentru noi, întrucât ne povestesc câte ceva din cultura epocii

Monedele romane, imitându-le pe cele greceşti, purtau invariabil portretul împăratului. Acest lucru făcea parte din promovarea imaginii asociată cu cultul personalităţii dezvoltat în jurul împăraţilor. Astăzi portretele împăraţilor sunt extrem de utile arheologilor care vor să dateze siturile.

Popoarele care trăiau dincolo de graniţele Imperiului Roman au văzut şi au înţeles monedele şi şi-au creat unele proprii. În Britania, în Epoca târzie a fierului, monedele erau gravate cu imagini rudimentare, una dintre ele aducând foarte mult cu cea a calului alb de la Uffington.

Pe vremea Imperiului Roman, monedele deveniseră baza întregului comerţ. Încă de la început, monedele erau făcute din metale diferite, aur, argint şi bronz, reflectând valori diferite. Acest sistem monetar pe trei niveluri era o parte integrantă a economiei romane. Libra din aur, solidusul din argint şi dinarul din bronz au supravieţuit pe teritoriul britanic până în secolul al X-lea, acronimul LSD fiind asociat cu lirele, şilingii şi penii. Tradiţia (romană) de a pune efigii pe monede s-a păstrat în Anglia vreme de mai bine de 1000 de ani.

Aceasta a fost istoria de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste! 

Valuta (2200 î.Hr.)

Valuta  este o unitate de schimb convenită pentru a înlesni transferul de bunuri şi servicii. Poate lua forma banilor, ca monede şi bancnote, sau a unei resurse la îndemână, cum este grâul. În cazul din urmă, valuta este undeva la jumătate între troc şi bani. Vă propun astăzi şă vedem istoria valutei.

În mod tradiţional fiecare ţară are propria valută, dar există o tendinţă de armonizare, cu scopul facilitării comerţului internaţional. Multe ţări s-au opus ideii unei valute comune, dar una după alta au acceptat euro ca unitate monetară comună. Panama şi El Salvador au declarat dolarul american valută legală pe teritoriul lor. În secolele trecute, valuta comună era aurul.

Valuta s-a născut, în parte, din folosirea jetoanelor pentru a asigura că marfa descărcată la destinaţie era aceeaşi cu cea încărcată la bord la începutul călătoriei. De aici n-a mai fost decât un pas până la folosirea jetoanelor în sine drept contravaloare a mărfurilor pe care le măsurau. Aceasta trebuie să fi simplificat mult tranzacţiile de cumpărare, vânzare şi schimb de la debarcader. Practica a fost introdusă în jurul anului 2200 î.Hr. Se obişnuia, de asemenea, să se echivaleze lingourile de argint cu valoarea unei anumite cantităţi de cereale însilozate. Lingourile de argint au devenit astfel o formă de bani ce putea fi folosită drept chitanţă pentru cerealele depozitate în grânarele templelor din Mesopotamia şi Egipt.

Folosirea metalului pentru a reprezenta valoarea bunurilor depozitate a constituit baza negoţului în Orientul Mijlociu timp de 1500 de ani. Prăbuşirea acestui sistem comercial a scos la iveală o problemă legată de această abordare a valutei. Dacă valorile nu puteau fi ţinute la loc sigur, atunci atât valoarea lingourilor de argint, cât şi cea a cerealelor puteau fluctua, destabilizând sistemul comercial. către sfârşitul Epocii de Bronz, în jurul anului 1400 î.Hr., s-au negociat tratate internaţionale care permiteau navelor negustorilor să navigheze în siguranţă în estul Mediteranei şi în jurul Mării Roşii, de la Micene până în Bahrein. Descoperirile arheologice, şi mai ales unele epave găsite, sugerează că valuta obişnuită, un euro al vremurilor, a fost lingoul de cupru făcut în Cipru. Acesta avea o formă particulară, aşa-numita formă de piele de bou, un paralelipiped cu proeminenţe la capete. Probabil că marginile concave fuseseră concepute pentru a înlesni manipularea lingourilor. Lingourile de bronz erau folosite pentru a vinde şi a cumpăra tot felul de produse, de la alimente până la obiecte de lux.

Acest vechi, dar bine dezvoltat sistem comercial a luat sfârşit la scurt timp după anul 1200 î.Hr. Civilizaţia miceniană pare să fi fost foarte slăbită de Războiul Troian. Alte culturi din regiune au fost prădate sau invadate de către misterioasele popoare ale mării, pomenite în arhivele egiptene, dar neidentificate în mod satisfăcător.

Se pare că a urmat un colaps general al sistemelor. Reţeaua de schimb a fost revigorată după două secole de fenicieni, ceea ce a marcat începutul unei dezvoltări continue a comerţului în Europa şi Orientul Mijlociu şi a condus treptat la dezvoltarea sistemului monetar.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu ui8taţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

  

Plugul (4500 î.Hr).

Plugul este una dintre cele mai simple si mai importante invenţii ale tuturor timpurilor. Vă propun astăzi să facem o scurtă incursiune în timp şi să descoperim istoria plugului.

A avut începuturi modeste, sub forma jugului. Acesta consta din două prăjini de lemn prinse în cruce. Capătul inferior al celeilalte prăjini avea un vârf ascuţit care brăzda pământul; capătul superior era mânuit de un om. Capătul superior al celeilalte prăjini, dar, probabil, la început, de alt om.

În Mesopotamia, jugul era în uz încă din anul 4500 î.Hr. Acolo solul era uşor şi nisipos şi vârful de lemn al prăjinii era numai bun pentru a face brazde. La latitudinile mai înalte, în regiunile mai umede din Europa sau China, solurile erau mai grele şi mai lipicioase, iar vârful trebuia întărit. Următoarea mare îmbunătăţire a fost adusă de chinezi în jurul anului 3.000 î.Hr.. Aceştia i-au legat pietre ascuţite de extremitatea inferioară, obţinând un brăzdar primitiv. În acest fel puteau trage brazde în solul umed şi greu. Se pare că această invenţie a fost făcută în mod independent şi simultan în nord-vestul Europei. în Britania, în micile aşezări din Shetland, s-au găsit brăzdare cu pietre ascuţite intenţionat.

Jugul nu făcea decât o brazdă superficială în care se puteau pune seminţele pentru culturile de cereale. Pentru a semăna un câmp întreg era nevoie de multe brazde paralele. Dar brazdele nu puteau fi săpate mai aproape una de alta, deoarece jugul aluneca în brazda vecină. Pentru a rezolva problema spaţiilor dintre brazde s-a găsit soluţia trasării altor brazde, perpendiculare pe primele. Acest model încrucişat de urme de jug a fost găsit, păstrat timp de 5.000 de ani, sub gorganele neolitice din Britania.

Terenul arat dădea mai multă hrană, şi se pare că procesul aratului a dobândit un statut mistic. Erau construite talismane care aveau drept model o astfel de încrucişare.

Totuşi, jugul cu greu putea face mai mult decât să desţelenească pământul. Pentru a săpa mai adânc şi a întoarce pământul era nevoie de un brăzdar curb, care nu putea fi făcut decât din metal. Această dezvoltare a trebuit să aştepte până în Epoca Fierului. În 600 î.Hr. chinezii au făcut primele brăzdare din fier. În Europa aveau să fie fabricate abia după 500 de ani. Brăzdarele din fier aveau un vârf ascuţit care săpa adânc şi o cormană curbă, menită să întoarcă pământul pe partea cealaltă. Plugurile din Epoca Fierului au fost atât de bine făcute încât au rămas neschimbate până în ziua de astăzi. Numai sursa de putere s-a modificat.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Hărţile (6.200 î.Hr.)

Harta este reprezentarea bidimensională a unei părţi sau a întregii suprafeţe terestre. Poate varia ca scară, de la reprezentarea unui singur aşezământ la cea a unei regiuni sau a unui continent, chiar până la reprezentarea întregii lumi. Drept pentru care, vă propun astăzi să analizăm povestea hărţii.

Cea mai veche hartă a fost desenată pe pereţii unei case din  Çatal Hüyük, în 6.200 î.Hr. Aceasta înfăţişează neîndoielnic o aşezare şi vârfurile gemene ale vulcanului Hasan Dag, aflai la 150 km de Çatal Hüyük. O vreme, arheologii au presupus că aşezarea de pe hartă era Çatal Hüyük, dar acum se pare că era de fapt o altă aşezare neolitică aflată mai aproape de vulcan. Dacă este aşa, desenul demonstrează o putere imaginativă remarcabilă; este harta unui alt loc, poate a locului din care veniseră oamenii din Çatal Hüyük.

Astăzi avem tendinţa de a vedea în hărţi descrieri ştiinţifice şi obiective ale locurilor. În practică, ele sunt extrem de subiective. cartograful şi editorul său decid ce să includă, ce să excludă şi ce să scoată în evidenţă. harta publicată reflectă aproape întotdeauna valorile şi interesele celui care a realizat-o şi a celui care a comandat-o. În trecut obiectivismul era mai evident. Viziunea oamenilor era puternic influenţată de credinţa religioasă, la fel cum era afectată şi viziunea asupra structurii şi funcţionării sistemului solar; nu trebuie să ne gândim decât la conflictul dintre Galileo Galilei şi catolici declanşat în momentul în care a sugerat că Soarele ⎯ şi nu Pământul ⎯ este în centrul sistemului solar. Hărţile medievale "T-O", precum harta de la Hereford, realizată pe la 1.300, plasau Ierusalimul în centrul lumii, care era considerată (cel puţin de către unii) un disc plat şi desenată aşadar ca un cerc. Continentele erau înfăţişate ca figuri geometrice. Desenul era nu doar o hartă, ci şi o declaraţie de credinţă. Astăzi avem în mod normal nordul în partea de sus a unei hărţi. Europa creştină medievală punea sus estul, direcţia Ierusalimului.

În aceeaşi perioadă s-au făcut şi hărţi care semănau cu cele moderne prin faptul că respectau în mod fidel forma coastelor. Erau hărţile de navigaţie ale ţinuturilor mediteraneene. Pe ele erau reprezentate în detaliu liniile de coastă cu capurile uşor accentuate şi denumite cu grijă, astfel încât navigatorii să poată "sări" cu uşurinţă golfurile Mediteranei. Iată că încă din Evul Mediu hărţile demonstrau că oameni diferiţi văd lumea în feluri diferite.

Hărţile moderne, după cum e de aşteptat, sunt foarte diverse. Sunt realizate în scopuri foarte diferite şi îşi arată în mod făţiş subiectivitatea. Atlasele conţin adeseori o secţiune cu hărţi specializate ale lumii, fiecare prezentând o altă caracteristică sau variabilă. Una este harta fizică, ce înfăţişează înălţimile terenului în diverse nuanţe de verde sau cafeniu şi adâncimile mării în nuanţe de albastru, indicând denumirile mărilor, munţilor şi râurilor. Alta este harta densităţii populaţiei, care prezintă zonele aglomerate ale lumii în nuanţe de roşu, iar pe cele slab populate în galben şi alb.

Grupurile cu interese speciale îşi produc adesea propriile hărţi. Arheologii interesaţi de megaliţi publică hărţi care indică poziţia cercurilor de piatră şi a camerelor mortuare, cicliştii au hărţi cu pistele pentru biciclete, iubitorii drumeţiilor au la dispoziţie cărţi întregi cu trasee recomandate.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!        

Vopseaua (38.000 î.Hr.)

 Vopseaua este compusă, în general, din trei ingrediente: un pigment, un liant care leagă totul şi un solvent care are rolul de a face aplicarea mai uşoară. Folosim vopsea în atâtea situaţii, încât e greu să ne imaginăm lumea fără ea. Ne zugrăvim casele cu vopsea, pe înăuntru şi uneori pe dinafară; multe piese de mobilier sunt vopsite; maşinile, autobuzele, trenurile, avioanele şi vapoarele sunt, toate, acoperite de vopsea. Uneori vopsim un obiect mai ales pentru a-l face mai durabil, mai rezistent la intemperii, dar, de obicei, culoarea vopselei contează. De aceea, vă propun să vedem atăzi istoria vopselei.

Fiecare cultură a lumii are o tradiţie proprie în arta vizuală, şi vopseaua joacă un rol principal. La un capăt al spectrului se află Mona Lisa şi plafonul Capelei Sixtine. La celălalt capăt se află picturile rupestre din Paleolitic.

Picturi pe stânci sau pe pereţii grotelor au fost realizate de acum aproximativ 40.000 de ani. Printre cele mai faimoase se numără picturile din grota Lascaux, considerate a reprezenta apogeul culturii picturii rupestre din Europa. Când europenii au văzut pentru prima dată în Calabria, în anul 1879, picturile rupestre de la Altamira, au presupus că trebuie să fie o înşelătorie, dar testele recente de datare arată că sunt într-adevăr antice. Picturile demonstrează un nivel înalt de măiestrie artistică. Înfăţişează animale, şi se presupune că au legătură cu un gen sau altul de magie vânătorească. Este la fel de posibil să fi fost realizate de un şaman sau de un vraci. Şamanul se retrăgea în întunericul grotelor, intra în transă şi apoi picta ceea ce i se arăta în viziuni, pentru a se încărca, poate, cu putere de la pământul din jurul peşterilor. Aceasta ar explica izolarea şi inaccesibilitatea grotelor.

N-avem cum să fim siguri, dar picturile ne dau indicii valoroase despre firea oamenilor, credinţele şi interesele lor. În Europa, cele mai vechi picturi rupestre au fost găsite la Chauvet şi datează de acum 32.000 de ani. Pigmentul utilizat în cele mai vechi picturi găsite în Europa era făcut din hematit, limonit roşu şi galben, oxid de mangan şi cărbune. Imaginile erau schiţate şi apoi pictate la lumina lămpii.

În Epoca Bronzului, vopseaua a fost folosită cu măiestrie şi fineţe la decorarea pereţilor mormintelor egiptene şi templelor minoice. Odată cu scurgerea timpului, vopseaua a fost produsă în mai multe culori. Cafeniul, roşul, cenuşiul, negrul şi ocrul roşu-gălbui se găseau de foarte timpuriu. Elitele bogate ale civilizaţiilor mediteraneene din Epoca Bronzului, faraonii Egiptului şi preotesele Cretei minoice îşi permiteau să folosească lapislazuli pentru a obţine un pigment albastru strălucitor. Mai târziu, pictorilor care au lucrat pentru regii şi prinţii micenieni li s-a pus la dispoziţie malahit, o piatră semipreţioasă de un verde scânteietor. Galbenul de Neapole a fost inventat în jurul anului 500 d.Hr. În secolul al XVI-lea, coaja şi fructele unor arbori din nou descoperitele Americi au devenit materie primă pentru o altă culoare: carminul. Roşul de coşenila a fost preluat de la amerindieni. Albastrul cel mai intens şi profund, albastrul de Prusia, a apărut pe la începutul secolului al XVIII-lea.

Nu exista încă un galben intens care să nu pălească sub acţiunea luminii directe. Acesta avea să fie inventat abia după 1818, sub denumirea de galben  de crom. Prin amestecarea vechilor culori cu cele noi s-au obţinut alte şi alte nuanţe. Combinându-se albastrul de Prusia cu galbenul de crom s-a creat verdele de Braunschweig. Între 1820 şi 1840 s-a reuşit obţinerea sintetică a alizarinei şi a albastrului ultramarin. În 1870 a ieşit pe piaţă prima vopsea lavabilă, sub denumirea Charlton White. Aceasta a fost urmată de vopselele emulsionate pentru zugrăvit, care au marcat o îmbunătăţire semnificativă a metodelor tradiţionale de decorare a pereţilor.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!   

Uneltele din piatră (circa 500.000 î.Hr.)

  Cu toţii ştim că piatra este o resursă foarte importantă, chiar fundamentală pentru noi, oamenii. Acum, în epoca contemporană, piatra este folosită în construcţiile de drumuri şi poduri, sub formă de beton. Dar în decursul timpului piatra a avut întrebuinţări foarte variate. De la unelte până la adevărate capodopere arhitectonice. De aceea, vă propun astăzi să descoperim povestea primelor obiecte din piatră.

În timpul erei glaciare din pleistocen, cu jumătate de milion până la un milion de ani în urmă, Homo erectus, strămoşul omului modern, a început să confecţioneze primele unelte standard. cea mai evidentă şi mai uşor de recunoscut pentru noi este toporul din piatră. Era o unealtă grea, multifuncţională, echivalentul preistoric al briceagului elveţian. Toporul avea o formă triunghiulară sau de pară şi era ceva mai mare decât mâna unui om. 

Nu se ştie unde anume a fost inventat toporul şi sigur nu se ştie cine l-a inventat. Nu cunoaştem numele niciunui om care a trăit înainte de 3.000 î.Hr. La vremea la care toporul era perfecţionat sau ajunsese, cel puţin, la această formă standard, pe la jumătatea erei glaciare, era utilizat pe cuprinsul unei zone extrem de vaste.

Cu aproximativ 250.000 de ani în urmă, descendenţii lui Homo erectus produceau încă topoare din diverse tipuri de piatră dură. Omul de Swanscombe , care a trăit în acea vreme pe valea inferioară a Tamisei utiliza topoare din silex. Silexul putea fi găsit în stâncile de calcar de felul celor Şapte Surori din Sussex. Este un material excelent pentru executatea topoarelor şi a altor unelte cărora trebuie să li se dea muchii tăietoare. De obicei, uneltelor li se cresta în mai multe locuri muchii tăietoare, ceea ce le făcea mai zimţate şi mai bune pentru tăiat.

Acum 35.000 de ani, popoarele culturilor avansate de vânătoari confecţionau încă topoare, dar şi o varietate de alte unelte, printre care dălţi fine şi unelte pentru gravat, utilizate pentru lucrul în fildeş, os şi corn. Acesta a fost momentul în care au fost produse primele opere de artă, precum frumosul suliţaş din corn de ren, găsit la Mas d'Azil, care are un animal ╴un cerb tânăr, se pare ╴cioplit cu măiestrie la un capăt.

Meşteşugul făuririi uneltelor din piatră a culminat cu topoarele foarte fin şlefuite din Neolitic. Acestea nu mai aveau decât capul din piatră, cioplit astfel încât să i se poată ataşa un mâner de lemn, asemenea topoarelor moderne din fier. Tooarele din Neolitic erau foarte mari şi foarte fragile, mai ales cele făcute din jadeit. se făcea negoţ cu ele la distanţe mari, ceea ce le confirmă valoarea foarte mare.

Acestea aveau să fie înlocuite curând, la începutul Epocii bronzului, de magnificele obiecte din aur pe care le recunoaştem mai uşor drept prestigioase. Această schimbare a marcat începutul Epocii Metalelor, care a înlocuit treptat uneltele din piatră cu unelte şi arme din metal. Dar pentru o perioadă inimaginabil de lungă a preistoriei vieţile oamenilor de pretutindeni au fost dominate de uneltele din piatră.

Aceasta a fost povestea uneltelor din piatră. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitaţi că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!