De ce se moare în discoteci?

Va intriga pe mulți acest titlu, mai mult ca sigur, pentru că în discoteci nu se moare; probabil că acolo este singurul loc în care nimeni nu se mai poate gândi la moarte. Și, la urma urmelor, de ce ar trebui să ne gândim la moarte? Este un subiect interzis tinerilor sub sau peste optsprezece ani; tinerețea trebuie trăită la maxim, trebuie să o storci ca pe o lămâie de absolut tot ce-și poate oferi ea mai bun. Prea mulți dintre noi au „exilat” problema neajunsului morții undeva după șaptezeci de ani, când deja viața nu-ți va mai oferi mare lucru. Nimeni dintre noi nu este pregătit să moară, nimeni nu vrea să deschidă acest subiect referindu-se strict la persoana și la viața lui. Cu o oarecare teamă mai amintim despre vreun caz „nefericit” de la știrile PRO TV sau despre o simplă cunoștință care a „îndrăznit” să moară. Dar noi? Nu! Despre noi nici nu se poate vorbi!

De fapt, ce este moartea? Sunt prea multe opinii în acest sens, s-au scris prea multe cărți pe marginea subiectului. Nimeni, însă, nu știe ce este cu adevărat moartea, pentru că nimeni n-a înțeles-o decât după ce nu s-a mai putut zice absolut nimic, după ce s-a așternut o tăcere mult prea adâncă. O singură Persoană a fost îndreptățită să vorbească despre moarte: Iisus Hristos. Și a făcut-o în termeni cât se poate de simpli, vorbind, de fapt, despre bucurie, despre Împărăția Cerurilor, în care nici măcar umbra tristeții nu va reuși să intre. El a fost mort pentru trei zile: ce a însemnat acest lucru? Biserica ne spune că Mântuitorul era în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul spre a ridica pe cei care-L așteptaseră și care au crezut în El, în rai cu tâlharul, dar și pe Scaunul Slavei împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Nimic înfricoșător, nimic dintr-un scenariu de film horror!

Moartea lui Iisus Hristos a fost o luptă cu iadul, o luptă cu refuzul omului de a primi Iubirea Sa. Nu a fost o dispariție, o neantizare, o trecere în așa-zisa „neființă”, nu a fost o întoarcere în Marele Tot hindus. El a existat în timpul acestor trei zile fără încetare și nimic nu L-a putut ține închis într-un iad care nu suporta Iubirea si Lumina Lui.

Dar pentru noi, creștinii secolului XXI, ce poate însemna moartea? În ce constă toată grozăvia ei? trebuie să știm un lucru esențial: în Hristos morții nu sunt morți, ci toți trăiesc pentru eternitate. Doar trupul este redus la tăcere, este închis într-un mormânt mult prea adânc și mult prea trist. Însă mai este acel ceva numit „suflet”, care ignoră legile pământești și rămâne în viață după legea lui Dumnezeu, pentru veșnicie. Este acel suflet pe care poate l-am ignorat o viață întreagă și l-am lăsat să intre în veșnicie fără un nume, fără identitate, fără nicio valoare. Poate că o viață întreagă nu am știut (sau poate nu am vrut?!) să Îl dăruim lui Dumnezeu, să îl învățăm ce este veșnicia după niște legi pe care lumea nu vrea să le mai cunoască și să le mai înțeleagă.

Picătura de nebunie a creștinismului îl face să creadă că moartea este, de fapt, începutul adevărat al vieții, este o nouă naștere pe care o primim de la Cel care ne-a creat. Dar aici intervine libertatea noastră. De la Dumnezeu primim viața, dar noi noi hotărâm modul în care primim veșnicia noastră. Avem în dar de la El un număr de ani pe care-i folosim după cum credem de cuviință. Această libertate de care beneficiem se reflectă în alegerile pe care care le face sau în deciziile pe care le luăm: fie alegem să trăim pentru ceea ce avem aici și acum, fie riscăm totul pentru o credință care multora nu le oferă nimic, care pentru prea mulți nu mai are nicio importanță. Viata este sau un dar de la Dumnezeu sau un „dar” de la maimuțele primate; altă alternativă nu poate exista. Așa că fie vom trăi după legea maimuțelor, înzestrate acum cu ceva mai multă rațiune și ceva mai mult sentiment, fie vom trăi după Legea Nazarineanului care a murit acum două mii de ani între doi tâlhari.

Și una din legile „maimuțelor” stipulează că viața omului trebuie să fie „umplută” cu cât mai multă distracție, trebuie să fie garnisită cu cât mai multă „fericire”, obligatorie și cu orice preț. Suferința trebuie sugrumată din fașă, pentru că noi nu avem timp de o tristețe care ne-ar ajuta să ne dăm seama de zădărnicia acestei existențe. Dar suferința nu se supune legilor dictate de „cimpanzeii” care ne înconjoară. Ei nu înțeleg că omul care fuge de suferință, se va izbi și mai tare de ea; cel ce nu o acceptă va avea parte de o suferință îndoită. Iar dacă o viață întreagă a refuzat suferința, atunci va fi lovit de suferința iadului, de care nu se va mai putea ascunde. Una din definițiile omului este și aceasta: este singura ființă care poate accepta liber și conștient suferința, dar, în același timp, poate avea o bucurie sufletească imensă. Această normă a lăsat-o Nazarineanul care a murit înfiorător de chinuit pe Cruce, pentru ca noi să nu știm ce-i suferința și ne-a dăruit cea mai mare bucurie pe care o poate avea un om.

Dar „maimuțele” noastre ticluiesc tot felul de planuri de a se eschiva. Atât timp cât ei nu se bazează pe un rai promis dincolo de pragul morții, încearcă să-și zidească totul aici pe pământ, să facă un „heaven” terestru. Credem doar în ceea ce vedem, acceptăm doar ceea ce ne cade sub simțuri. Nu are importanță că bucuria și fericirea lor sunt de scurtă durată, se încheie mult mai repede, chiar înainte de a începe. Țigara este urmată de o altă țigară, băutura de băutură, desfrâul de desfrâu, minciuna de minciună etc. Totul se petrece cât mai repede, într-un ritm amețitor, ca nu cumva să-și dea seama cât sunt de goi, cât sunt de nemulțumiți, cât sunt de aproape de moarte.

Bucuria, dorința de a fi fericit nu sunt un păcat, nu pot fi condamnate de Hristos. Dar noi aici vorbim despre bucuria din care lipsește tocmai acest Iisus Hristos, Singurul care ne poate oferi bucuria, fericirea veșnică.

După această lungă introducere în temă, cred că pot încerca să răspund la o întrebare aproape imposibilă: „De ce se moare în discoteci?” Trupește nu se moare decât în cazuri extreme, când se adună prea multă „iubire” în aceste locuri și când aceasta izbucnește ca un vulcan. Dar se moare nemăsurat de mult sufletește. Cum judecă, cum se comportă, cum trăiesc cei care frecventează aceste locuri? Într-o proporție zdrobitoare va trebui să acceptăm faptul că nivelul intelectual lasă mult de dorit. dar nu aici am vrut să ajung, ci la situația morală a acestora. Vom vedea că treptat, fără grabă, are loc o retragere delicată a lui Hristos, o tăcere delicată a Acestuia.

Chiar dacă nu vrem să acceptăm, în mode „inexplicabil”, cei care merg nopți în șir în discotecă pierd acel al șaselea simț, pierd simțul eternității. Repet, totul are loc treptat: la început vor frecventa și biserica, dar și discoteca. Dar în biserică vor avea tot mai puțină răbdare, gândurile vor fi aiurea, numai la Hristos nu, vor simți o tot mai puțină sete de Dragoste. Grav este că nici nu vor da atenție acestei goliri sufletești, poate chiar o vor accepta ca pe un rău necesar. Acesta este primul pas al trădării lui Dumnezeu! Orice alegere importantă a noastră va fi plătită și răsplătită în veșnicie. La Liturghie este adevărat că trupul nu poate fi satisfăcut; a sta în picioare 3-4 ore, a sta în genunchi, poate chiar a plânge pentru o săptămână de răutate și păcat, toate nu mai pot fi considerate atractive pentru un tânăr: este exact ca și în povestea lui Ion Creangă cu acea încercare de a duce măcar o parte din lumina soarelui cu obrocul în interiorul casei. Noi nu am înțeles că minunea o face Hristos, că gândurile ne vor tortura până în clipa în care vom avea siguranța Dragostei și a prezenței Mântuitorului lângă noi și în noi. Iar până acolo este mult, este o luptă pe care nu vrem să o mai ducem. Și atunci vom fugi acolo unde fericirea se obține simplu și imediat.

Nu pot explica de ce se întâmplă acest dureros schimb, pentru că ar însemna să vorbesc despre Cel pe care de mult timp nu mai vrem să-L acceptăm. Hristos nu ne scoate din Liturghii, nu ne lasă reci și indiferenți, nu ne rănește sufletele, făcându-ne obtuzi, egoiști, pătimași și nesimțiți. Altcineva, însă, poate acestea, cu acordul nostru, cu tăcerea noastră. Va trebui să înțelegem că avem o nevoie obsedantă de Liturghie, chiar dacă nu înțelegem mai nimic, chiar dacă stăm ca pe jar și chiar dacă ni se pare că am mai „pierdut” încă o dimineață de duminică. Dacă există Hristos, atunci vom primi răspuns la toate căutările noastre, la întrebările și efortul nostru.

Absolut nimic dintr-o discotecă nu ne va ajuta și nici nu ne va lăsa să bănuim că ne aflăm printre creștini, printre tineri botezați în Numele Sfintei Treimi. Nimic nu ne va îndrepta spre Hristos, pentru că ne aflăm în acele locuri în care Hristos nu poate sălășlui. Prin fuga din Biserici, prin calitatea morală și „intelectuală” dubitabilă a muzicii, prin rănile sufletești ale celor prezenți, prin limbaj și obscenitate (uneori voalate), prin toate acestea intrăm într-un loc din care sfințenia s-a retras. Să mai spun că nebunia creștinismului nu se împacă cu bucuria acestei lumi? Vinerea ca zi de post, sâmbăta ca zi de amintire a celor adormiți, dar și a adormirii noastre, duminica ca zi a Învierii lui Hristos, dar și a noastră, ca zi în care ar trebui să ne împărtășim, toate la un loc „opresc” pe tânărul nostru de la o bucurie care nu lasă nimic în urmă. Știu bine că logica profană nu poate accepta logica divină. Nu trebuia să ne căutăm un refugiu al tristeții și neîmplinirilor noastre în discotecă! Nu trebuie să ne vindem prea ușor tristețea și durerea vieții noastre; să nu încercăm a le vindeca aiurea, departe de Hristos, pentru că nu vom gusta veșnicia. Calea lui Hristos este grea, enorm de dificilă, de colțuroasă și de strâmtă; nimic nu poate fi schimbat. Dar este unica rută ce duce spre veșnica fericire!

Deși poate ne este greu să acceptăm, dar a fi un adevărat creștin înseamnă a suferi. S-ar părea că avem un Dumnezeu sadic, Căruia Îi place să chinuiască pe cei pe care Îi iubește. Dar nu El ne chinuie, ci lumea cu toată decăderea ei, cu păcatele ei. Ne chinuie trupul când vrem să postim, ne chinuie conștiința când greșim, ne chinuie lumea când ne lovește cu egoismul, răutatea și nepăsarea ei. Și ne mai lovește și cel ce nu poate să accepte pe cei ce nu vor să rămână singuri în veșnicie, pe cei care, cu orice risc, vor să simtă mângâierea și iertarea lui Hristos. Dar totul, la un moment dat, este exterior, nu ne mai atinge sufletele care au cunoscut pe Cel Bun și Blând. Sufletește nu ne mai pasă de răul ce înconjoară această lume, ci doar ne rugăm pentru ea. Cine a cunoscut bucuria aceasta interioară nu mai are nevoie de ofertele acestei lumi. Și să reiau subiectul muzicii (despre care va fi vorba altădată) care se ascultă acolo în ritmuri violente și la un volum infernal? Nu am dreptul să acuz de răutate absolut tot ce s-a produs pe plan muzical până la ora actuală, dar mai există oare capacitatea de a alege grâul de neghină? Iar jocul intens și chiar arzător de lumini nu vrea să fie cumva o imagine indirectă a iadului? Sau pecetea, adică „ștampila” pe care o primim la intrare, nu trebuie considerată o anulare a personalității și libertății? Și nu ar putea fi o prefigurare a peceții despre care vorbește Apocalipsa și pe care Antihrist o va cere tuturor celor ce i se vor închina? Nu este o pregătire oarecum directă a conștiințelor pentru marea trădare ce nu va întârzia să vină?

Celălalt nu mai are nimic să-mi spună, pentru că în discotecă cuvintele au fost ucise. Celălalt a fost condamnat la tăcere, luându-i-se ce ar putea fi dăruit altcuiva, în bucuria sau singurătatea sa. Devenim animale dansatoare. O muzică ce „vorbește” în locul nostru și pentru noi, o muzică ce nu ne face oameni, ci roboți tăcuți, supuși unor ritmuri impuse de un DJ, de un „preot” al unei liturghii asurzitoare, fără de Cuvânt. „Zgomotul” unei slujbe nu prezintă nicio atracție, căci mult prea greu ne este să ne trezim sufletele și să ne stăpânim trupurile. Însă nu trebuie să uităm că absolut tot ce se obține în această lume facil, mult prea ușor, nu va putea rezista, nu are valoare în fața noastră și nici în Ochii Celui Veșnic. E adevărat că nici la slujbă nu vorbești, dar aici asculți pe singurul Om care are ceva să-ți spună: un Adevăr care să te facă veșnic. Și poate urma un răspuns: de iubire sau indiferență. Cel ce nu S-a bucurat, Cel ce nu a râs niciodată, nu vorbește la boxe asurzitoare, ci în tăcerea unei Evanghelii zilnice, ce nu mai este auzită în infernul acestei lumi...

Apoi, să mai am dreptul să spun că discotecă este și o pierdere a demnității?

Ce altceva poate fi această dezgolire a trupurilor, dansurile care te înfierbântă, acea rănire a limbajului, acest întuneric care acoperă păcate ce nu mai avem curajul să le facem la lumina zilei? O oarecare întrecere a dezgolirii trupurilor nu are rost să le negăm și nici nu voi insista asupra acestui punct. Nu icoane cu Botezătorul sau cu sfinte acoperite mult prea mult pentru gustul acestei lumi este scopul frecventării discotecii. Tot acest scenariu într-un întuneric în care nu te mai poți distinge pe tine și pe cel de lângă tine. te lași antrenat într-un ritm căruia simți că nu-i poți rezista, în fața căruia corpul capătă o voință și o mișcare proprie.  E un dans al singurătății, în care nu se întâmplă nimic veșnic. S-a decăzut prea mult! De la hora românească în care se juca într-un cerc ce preîntâmpina infinitul, mișcarea împreună într-un dans al veșniciei (în care toți vedeau pe toți, fiecare era în legătură cu fiecare prin ținerea de mână) s-a ajuns la dansul de societate, în care această legătură era păstrată doar pentru celălalt, adică două persoane ce se „jucau” cu veșnicia lor. Însă fragmentarea și despiritualizarea lumii a rănit și dansul, care nu mai este decât un preludiu al păcatului. Întunericul din suflete și din trupuri a ieșit într-o sală în care nu ne mai putem simți oameni în adevăratul sens al cuvântului. Un întuneric în care imaginația fiecăruia poate „naște prea multe gânduri păcătoase.

Te pierzi într-o mulțime amorfă, în care, de fapt, nici nu exiști; nimănui nu-i pasă cine ești, care sunt bucuriile și care sunt tristețile tale. De fapt, discoteca este o prăpastie a uitării, un râs forțat, o bucurie inexistentă. Dacă viața noastră ar fi plină de bucurii și împliniri, nimeni nu cred că ar mai veni în discotecă; dar tristețea noastră și a lumii ne alungă în locuri în care știm că am putea găsi fericirea. Suntem prea singuri și fugim în discotecile care ne lasă impresia că suntem înconjurați de prieteni, de oameni în sensul larg al cuvântului. Omul are instinctul divin de a-i căuta pe ceilalți, de a le simți lipsa; însă prea des greșim locul și modul în care să ne apropiem.

Se spune că în iad cei chinuiți nu se vor vedea, nu își vor vedea unii altora chipurile. De ce? Eu am siguranța faptului că există un dublu motiv: ura și desfigurarea. Cei de acolo vor înțelege abia atunci că nu au iubit pe nimeni și că nu au fost iubiți. Se vor vedea trădați în păcatele și patimile lor, se vor vedea singuri și însingurați. Atunci vor urî pe cai pe care oricum nu i-au iubit, dar se vor urî și pe ei înșiși, viața lor care se va vedea fără niciun rost, fără niciun sens. desfigurarea începe încă de aici, prin trădarea luminii pe care Dumnezeu a sădit-o în noi. Păcatul ne face monștri, ne urâțește și ne întunecă. Ne face reci, perfizi și egoiști. Faptele ce se săvârșesc sau se nasc în întunericul discotecilor continuă și se „desăvârșesc” în întunericul de acasă sau de aiurea. După o noapte de „distracție” nu poate urma nimic bun, ci doar așteptăm cu înfrigurare doar o altă astfel de noapte. Ne zbatem o tinerețe întreagă între nopți care nu ne fac mai buni, nu ne pregătesc pentru zilele unei vieți ce nu se anunță prea des în termeni fericiți..

La final, ar fi bine să luăm în discuție și câteva lucruri practice.

De ce ar avea nevoie de paznici, de un bodyguard care să știe ultimele manevre de kung-fu, un loc în care „domnește” fericirea și bucuria?  Sau de ce se plătește intrarea în acest loc al „liniștii” pământenilor? de ce atâtea violuri sau fapte nerușinate după o noapte în discotecă? După ceva bun se poate întâmpla ceva rău?! De ce această curioasă „fericire” are nevoie de întăritoare: de țigară și de băutură? De ce drogurile se „trag” mai ales în astfel de medii? Nu își este suficientă sieși încât să apeleze săracii tineri la surogate care-i ajută să-și închipuie că sunt mult prea împliniți, mult prea desăvârșiți? Și, la urma urmelor, de ce durează atât de puțin? Se încadrează între acele episodice momente de bucurie, pe care cu disperare le dorim mai lungi și de care nu vrem să ne despărțim. dar timpul, viața noastră, ne obligă ca iarăși și iarăși să vedem că totul are un sfârșit și ne aruncă în rutina din care abia am ieșit.

De ce în acest mediu au loc fărădelegi de care lumea nu mai vrea să țină seama? Fete traumatizate pe viață, bucurii pierdute iremediabil, cuvinte murdare care rănesc până și pe cei ce le aud din „întâmplare” (deși n-ar trebui să fie acolo!), certuri ce ajung până la crime, demonizări prin droguri sau alcoolism etc. Oare un loc al fericirii poate să nască o anticameră a iadului? Cum se pot explica fapte ce desfigurează generații întregi, fapte pe care nu simte nevoia să le comită nimeni dintre cei care au fost la o Liturghie în care măcar au încercat să creadă în Hristos? Binele, oricât ar fi de slab și de îndepărtat de Dumnezeu, nu poate naște nici cel mai mic rău. Dar răul atrage după sine un rău și mai mare. Trădarea vine după o trădare ceva mai ușoară, moartea vine după o boală, lepădarea de Dumnezeu vine după greșeli pe care noi îndrăznim să le considerăm „mici” sau chiar să nu le considerăm păcate. La Judecata Finală nu vom fi întrebați dacă am ucis sau dacă am fost în discotecă. dar Hristos va căuta urmele Lui în fiecare dintre noi: milă, pace, iertare, dragoste, răbdare etc. Va căuta în noi „urmele” Trupului Său, urmele Euharistiei. Și la mulți nu le va găsi. Vom fi de o goliciune sufletească incredibilă!

Așadar, când vom înțelege că suntem frunze trecătoare în bătaia vântului,  numit de toți „viață”, atunci vom pune mai mult preț pe acest dar atât de fragil și mult prea efemer. Când vom simți măcar pentru câteva clipe suferința și lacrimile acestei lumi, când ne vom simți responsabili măcar cu o mică parte pentru tristețea și singurătatea acestei existențe, atunci vom cântări mai bine faptele noastre.

 Alegerea este a noastră!!

Sursa: „Rugăciuni către tineri”, monahul Paulin, ed. „Egumenița”, 2008

MIORIȚA. Revelația devenirii spirituale

Balada populară „Miorița” a fost culeasă de Alecu Russo de la niște păstori din munții Vrancei, pe când se afla în exil la Soveja și publicată în prima culegere de „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”, apărută în 1852, al cărei motto a devenit celebru:„Românul e născut poet”

Balada ilustrează mitul popular mioritic (al transhumanței), poetul anonim exprimând aici ideea că omul acceptă moartea ca pe un final firesc al vieții, o concepție filosofică, ceea ce face ca balada populară „Miorița” să fie, totodată, un poem filosofic. 

În multe din exegezele la măreața baladă se uită sau se ignoră a se aprofunda unele înțelesuri maiu adânci, chiar paradoxale, dar indispensabile unei interpretări veridice, sintetizatoare cât mai apropiate de un etalon căutat și chiar idealizat de mulți. Astfel, atât dialogul baciului cu miorița năzdrăvană, cât și transfigurarea spațiului mioritic, dintr-unul carpatin într-o veritabilă comuniune cu cosmosul, plasează balada acolo unde îi este locul: într-un spațiu spiritual, revelator.

Toată balada este un mijloc de exprimare primară venit din timpuri imemoriale a unei comuniuni incipiente a omului cu puterile cosmice. De fapt, fără nicio îndoială, acesta este și mesajul ei, adică o străveche invitație la cunoașterea de sine. Cifra trei o găsim în mai multe locuri: trei turme de miei, trei ciobănei, trei zile, trei fluierași ne transpun într-un spațiu ideal, un timp ideal, o viață ideală.

„Păsărele mii”, „stele făclii” sugerează un spațiu transcendental. Dovada faptului că informația ajunsă prin intermediul mioriței năzdrăvane la ciobănaș ține de domeniul capital al revelației este și prematura consolare a baciului și chiar relativa pasivitate manifestată de acesta la aflarea veștii fatidice prin care este anunțat că va trebui să moară. Astfel, moartea transfigurată în viață cu ajutorul nunții cosmice ne revelează un adevăr care transpare, și anume că decesul așteptat al păstorului este unul ritualic, la fel ca și viața lui. În sprijinul acestei supoziții vine și descoperirea de care are parte și la care nu putea ajunge decât prin instituirea și respectarea tabuurilor și sacramentelor magice, care țineau de ritualuri specifice altor vremuri. Atâta timp cât nu era amenințat cu dispariția fizică, ciobanul și-a asumat condiția de om trăitor în a sa contemporaneitate. Ba chiar era cel mai „ortoman” dintre cei trei. Numai că, dacă „teroarea istoriei” este forma vizibilă a manifestărilor stihiilor, fondul, cheia problematicii, este calitatea răspunsului baciului la agresivitatea acestora. Prin urmare, atâta timp cât finalitatea a fost una materială, ciobănașul a fost și el omul obișnuit al timpurilor sale, un păstor ca toți ceilalți, chiar mai înstărit decât alții. Dar, fără îndoială că aderarea lui la un rit, care impune restricții și norme specifice, implicând o finalitate spirituală, i-a schimbat sensul vieții și al morții și, ca pentru fiecare om ce luptă cu furtunile naturii, venind momentele cruciale ale amenințării cu suprimarea fizică, el a trebuit să găsească un răspuns adecvat, necesar contracarării acelei formidabile terori de care era cuprinsă societatea primordială.

Ciobănașul nostru a răspuns cu o nuntă cosmică, căpătând o altă dimensiune a existenței. Acest alter ego dobândit în timp de o conștiință demnă, această verticalitate îi dă speranța revelației divine. Această comuniune a omului autohton cu puterile Providenței transfigurează realitatea carpatină într-o gură de rai, într-o lume metapământeană. Astfel, plaiul de fiecare zi al tuturor păstorilor devine pentru protagonistul baladei rai. Moartea, cu chipul ei grotesc, devine „mândra crăiasă/A lumii mireasă”, soarele și luna devenind martori în fața acestei cununii inedite.

„Preoți munții mari/Paseri lăutari/ Păsărele mii și stele făclii” arată periplul fericit al omului care, depășindu-și condiția, transcende spațiul, asigurându-și devenirea mult căutată spre o nouă identitate cosmică veșnică. Astfel, acest mesaj, această comoară inestimabilă de viață adevărată, nu numai că nu poate fi pesimist, dar el denotă o evidentă disponibilitate către o existență inedită și căreia, fiind de la un punct transcendentă, baciul îi face acum doar începutul. Într-adevăr, pe omul profan această neobișnuită nuntă îl găsește ancorat în rutina zilnică a lumii materiale. Dar același eveniment dovedește că ciobănașul este pregătit pentru o nouă devenire, așteptată poate toată viața și este răspunsul la un conflict psihologic al omului obișnuit aflat în dispută cu sinele egocentric. Însă la un conflict de o importanță istorică lui, omul comun nu poate da decât răspunsuri pe măsură sau va avea de suportat hiatusuri cel puțin descurajante. În balada noastră, un răspuns de apărare a propriului eu în relația cu agresorii virtuali ar fi tocmai implicarea. O astfel de apărare se poate considera și această dorință de eliberare în neant, deoarece prin  acest demers se năzuiește doar o evadare, o descătușare din tirania cotidianului și din contextul social imediat, acțiune care fatalmente poate fi o încununare a cunoașterii profane și un posibil certificat de naștere spirituală.

Dar trebuie să ținem cont că în intriga operei (sigur precreștine) eroul nostru nu poate să aspire exclusiv prin credință la Dumnezeul Om, venit în lume la „plinirea vremii”. Aceasta este profetică prin nunta cosmică, cu aura ei de mister, indispensabilă, de altfel, creării unei anumite libertăți de a ne cunoaște condiția ingrată de trăitori fără viață, deblocând devenirea prin credință a unui spirit încorsetat în mișcarea egocentrică.

Profetică și pregătitoare este balada și pentru viitoarea încreștinare a unui popor umilit în speranțele lui terestre însă gata pentru a primi viața adevărată, tainică și chiar inaccesibilă spiritelor lineare în aspirații.

Uluitoare este, într-adevăr, aderarea, fără rezerve, la acest inedit mod de integrare metafizică a omului de rând. Minunat este și prilejul de a altoi adevărurile revelatorii evanghelice la un suflet aflat într-o mișcare aproape firească de întâmpinare a vieții duhovnicești sau purtând pecetea arhetipală a trăirii creștine. Lumea contemporană cu toate ispitele ei păgâne  perseverează în încercarea de pervertire a spiritualității românești autentice. Astfel, alăturarea de alte spiritualități care nu sunt românești reprezintă o înstrăinare des întâlnită astăzi. La fel de greșită este și fuga iresponsabilă de sine, de matrița noastră.

În „Miorița” cunoașterea sacră și cea profană coexistă, balada reprezentând un tot unitar care disociat își pierde autenticitatea și, totodată, mesajul.

Cunoașterea realizată prin transfigurarea realității imediate este cunoașterea adevărată, chiar dacă prin caracterul ei ocult depășește înțelegerea noastră, nepotrivindu-se tiparelor gândirii profane. Practicarea ei ne deșteaptă, în cele din urmă, anumite facultăți spirituale prin intermediul cărora, ca prin niște receptacule divine, cătând lumea sacră și transformând-o pe cea profană, recreăm adevăratele valori perene, transcendentale, care-l fac pe omul credincios părtaș anumitor trăiri surprinzătoare, inimaginabile oglinda noii identități la care a aspirat mai mult sau mai puțin conștient. Aceste stări neobișnuite depășesc infinit în intensitate și claritate cele mai optimiste vise ale omului de rând. În atari momente, într-o coerență desăvârșită, trăim momentul sacru al Adevărului...

Cunoașterea clasică, mundană, se alimentează direct din realitatea profană, cea rituală transfigurându-o. Cunoașterea rituală este absolută, fiind mijlocită de cea profană, însă când aceasta din urmă se absolutizează nejustificat, rezultă surogatul de existență în care se complace omul obișnuit. Astfel, neinițiatul adoptă anumite valori prefabricate până într-atât încât deprecierea lor în timp devine inevitabilă. Cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul celui inițiat, ale cărui acțiuni denotă o aparentă implicare, dar adevăratele puncte de inserție în cotidian scapă unei analize superficiale. Acest lucru se datorează faptului că fiecare a lui transcende viața profană, putând spune că inițiatul dispare realmente prezentului prin motivația actelor sale, chiar dacă fizic joacă un rol activ. Această detașare de viața profană se împletește creator cu moartea ritualică, căci dacă inițiatul trăiește murind realității profane, neinițiatul moare trăind pseudorealitatea ei.. Poate de aceea sfinții și martirii au fost dintotdeauna neînțeleși și condamnați pentru închipuite delicte, dar, de fapt, ei nu făceau altceva decât să-și urmeze chemarea, depășind incapacitatea existențială de multe ori agresivă și contagioasă a semenilor sau chiar influențată de tendințe malefice.

„Miorița” este una din operele fundamentale ale poporului român, deoarece este definitorie pentru crezul existențial al locuitorilor acestor minunate plaiuri. Consider că însăși studierea cu bună credință a baladei duce la înscrierea pe o anume traiectorie spirituală, asemănătoare stărilor sufletești ale autorului anonim. Și asta din câteva motive:

În primul rând, ciobănașul cu care, fără îndoială, se identifică autorul anonim se străduiește, cu mijloacele sale, să ne arate drumul spre VIAȚĂ, depășind gândirea înrobită de materialism și de o dialectică tributară veacului în care trăim. Un exeget inițiat nu se pierde în elogii sau caracterizări aservite  istoriei noastre laice, desacralizate, ci ne anunță că viața adevărată există și că este împlinirea libertății spirituale. Ba mai mult, el vine cu propriile mijloace literar-artistice pentru a ne arăta, pe cât posibil, drumul spre ea, devenind, astfel, un călăuzitor demn de autorul „Mioriței” și de mulțimea anonimilor ce au participat la nașterea și la cizelarea ei în timp.

În al doilea rând, balada este într-adevăr complexă, dar scopul acestei complexități stilistice a textului pentru mulți ambiguă, aproape ruptă de realitate, este tocmai blocarea cunoașterii clasice, raționale, pentru a deschide drumul celor cu dispoziția necesară unei înțelegeri de tip superior, paradoxale, mijlocite de divinitate. Și asta pentru că nu tot omul vrea să abdice la o gândire ancorată în material și la aparentul ei confort. Binefacerile existenței duhovnicești, himerice la prima vedere, țin de o „aventură” a cunoașterii, de care spiritele rigide, zise „practice”, se dispensează, uneori, iresponsabil de ușor.

În al treilea rând, conflictul apărut în devenirea terestră unde-și trăiește viața, dezvăluie opțiunea păstorului pentru nunta cosmică. De aceea, existența terestră rămâne, în continuare, identitatea lui de bază chiar dacă aparent tranzitorie. Puterile celeste, contracarând temporar vidarea de sens a vieții omului nu anulează realitatea eului teluric. Rămân amintirile vieții trecute, trăiri reprezentative, legate de viața pastorală, turma de oi ilustrând o preocupare de căpetenie, îndrăgitele fluierașe care i-au mângâiat aleanul, fiind nedespărțite tovarășe la bine și la rău și, nu în ultimul rând, măicuța lui, pentru care dispariția sa fizică ar fi reprezentat o pierdere irecuperabilă. Dar, la rândul lor,  amintirile legate de iminența morții și, aș adăuga, necesitatea ei, fiind vorba de un deces ritualic, copleșesc celelalte trăiri, trădând o viață terestră compromisă în resorturile ei intime. Și cu toate că această pendulare de la o existență la alta denotă o lipsă de asumare a prezentului, o indecizie, se poate spune că eroul nostru a găsit, în sfârșit, în labirintul devenirii un alt mod de cunoaștere, care nu mai operează în spațiul profan, ci prin transfigurarea valorilor. Dovada acestei înnoiri este necombativitatea lui manifestă, și, mai mult decât atât, revelația nunții cosmice. Această lipsă de reacție, acest refuz al luptei nu este nici pe departe o dezertare, o blazare, ci anunță că aparentul faliment al cunoașterii profane este, de fapt, o jertfă închinată puterilor celeste. Astfel, viața spirituală a fost inaugurată, și o altă cunoaștere, realizată prin metamorfozarea realității imunde, îi poate lua locul oricând. Ritualul circumscrie treptat senzorialul vieții mistice, zorii uneia noi apropiindu-se.

Ca o concluzie, putem spune că balada „Miorița” este primul strigăt al românilor către libertate al românilor către libertate spirituală, evocând capacitatea lor de jertfă, puterea de a muta frontiera evidențelor în zone inaccesibile ale ființei umane, în locuri prin care drumul spre mântuire, pentru fiecare din noi, trece în mod sigur.

Viața ca un fum sau ca o „iarbă”

Nimic nu este mai dezgustător și mai trist decât să-ți vezi viața lipsită de sens, scurgându-se absolut fără nicio noimă. Și să fii nevoit a apela la mijloace exterioare pentru a-i oferi un dram de fericire, acele clipe de „veșnicie”. Nu  toată veșnicia, toată fericirea în joc, ci doar clipe, doar frânturi, pentru că noi înșine suntem doar picături de veșnicie. Iar dacă nu știm să bem din apa care să ne facă veșnici, din apa Vieții care să ne ofere mult dorita tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, atunci ne vom adăpa din bălțile acestei vieți, care nu ne pot oferi liniștea și bucuria ce o căutăm.

Prea mulți suntem blestemați sau, mai bine spus, ne blestemăm cu blestemul lui Sisif: niciodată să nu avem liniște, ci mereu să împingem o piatră de  moară până în vârful unui deal, iar aceasta, absolut de fiecare dată, să se rostogolească  la punctul inițial. Iar Sisif își reia chinul. Dar omul nostru, fie el adolescentul de lângă noi, se chinuie zi de zi nu cu o piatră de moară, ci cu însăși viața lui, pe care dorește să oi ridice la înălțimea fericirii, a împlinirii de sine, dar nu reușește. Astfel că toată viața lui o va lua de la capăt, nereușind niciodată să-și atingă obiectivul. Mereu își construiește fericirea, mereu aceasta pare să fie foarte aproape, dar, în esență, este foarte departe, iar acesta rămâne mereu dezamăgit de faptul că această dispare, se spulberă. Rămâne gol sufletește, cu o rană interioară foarte adâncă pe care nu vrea să o admită.

O viață întreagă crede că e fericit, deși știe bine că nu este. Necunoscând pe Cel din veșnicie fericit, tânărul cel de toate zilele va apela la diferite surogate, la falsuri morale care să-l ajute să fie fericit, care să-l hrănească măcar cu iluzia că este fericit, că are absolut tot ceea ce își dorește. Nu contează la ce mijloace apelează sau care ar putea fi consecințele ce decurg prin alegerile făcute. Și uite așa fumul, țigara în toată splendoarea ei inexistentă îl fac mai „fericit”.

Ironia adolescenței stă în faptul că-și dorește singură o „fericire” care se plătește cu grei bani și, pe lângă aceasta, nici nu există de fapt, pentru că este doar un fum, adică trecător, iluzoriu dar care lasă urme adânci în conștiința noastră, dacă mai există și aia. O fericire care este, în fapt, condamnarea noastră la o sinucidere lentă! Mai mult decât logic este faptul că fericirea nu se poate cumpăra, iar Hristos nu se poate vinde la o tarabă de piață. Să nu uităm că nimic din cele ce sunt veșnice nu țin de bani, nu au nimic de a face cu arginții acestei lumi. Mă refer poate și la iubire, curaj, prietenie și la simplul sentiment al frumosului. Poate și la acel dor al omului după infinit, după nemărginirea care-l apasă, aproape că-l strivește, obligându-l să „nască” poezii, simfonii sau simple declarații de dragoste. Absolut niciuna din toate acestea nu se poate cumpăra, dar nici nu se vinde, pentru că rădăcinile fericirii fiecăruia dintre noi nu stau într-un trup ce poate fi zdrobit de un microscopic microb, ci într-un imens suflet, într-o gingașă inimă ce se hrănește doar cu Viața.

Dar să ne trezim și să acceptăm că trăim într-o lume în care banul face legea! Totul se mișcă pentru că banul există. Istoria „valorizării” creștinilor a început ceva mai devreme de vinderea lui Hristos pe 30 de arginți. El a făcut înainte de aceasta „greșeala” de a intra în Templu și a răsturna mesele celor ce se ocupau de împrumuturi cu dobândă, ale zarafilor acelor vremuri. Toate i-au fost „iertate” Acestui Prooroc impertinent, necruțător și mult prea direct. Și astfel a început vinderea lui Hristos, ce încă nu s-a terminat de 2000 de ani. Îl vindem bucată cu bucată, deși de fiecare dată Îl vindem fiecare dintre noi în întregime. Pentru ce motiv? Pentru a fi fericiți și nimic mai mult! Cumpărăm fericire, vindem fericire, neguțătorim puțin, asta toată viața, până la ultima suflare; dar nu rămânem cu nimic, căci sufletul nu s-a ales cu nimic din această afacere. Am uitat să-l introducem și pe el în acest joc...

Am ajuns la același lanț al slăbiciunilor, dar acum fără un prezentator mai mult obraznic decât prost. Ai început să fumezi; păi, cu o țigară merge și ceva „tărie”, o vodcă autentic românească. Apoi urmează seri în șir, nopți în șir pierdute cu cei care dau de băut, căci știu bine că ceea ce este gratis nu trebuie ratat. La aceste petreceri vin și ceva „fete” frumoase, neapărat cu fițe. Te vei plictisi de țigări și vei încerca să iei ceva „iarbă”, că trebuie să ai ceva adrenalină la bord, cum spune și la PRO TV! Adevărul trebuie cercetat de la început: de ce ai început să fumezi? Cu zâmbetul pe buze, mulți elevi recunosc că „fumul ucide lent și sigur”, dar atât și nimic mai mult. Dumnezeu ne dă viață, dar noi nu numai că nu-I mulțumim, dar o mai și aruncăm peste bord, o lepădăm ca pe un avorton. Ne permitem să ne batem joc de ea, fără niciun pic de discernământ.

Cine fumează nu are voie să se împărtășească din mai multe motive. Trebuie să recunoaștem că fumatul e o sinucidere lentă, iar sinuciderea este unul din păcatele ce nu se vor ierta în veacul veacurilor. Este o răzvrătire, o revoltă personală împotriva lui Dumnezeu. Îmi veți spune că sunt preoți care dau împărtășanie și celor care fumează. E foarte bine de reținut că Împărtășania nu te va băga cu forța în rai. Pentru că nu vine Hristos să ne apuce pe fiecare de picioare pentru a ne arunca în rai, așa cum aruncăm niște saci de grâu în căruță. Deoarece raiul este un mod de viață, este rugăciune și iubire. Și acolo nu intră decât cei ce au respectat imensul dar al libertății, care nu au renunțat la libertatea dăruită de Dumnezeu cu absolut niciun preț, nici măcar cu infimul preț al unei țigări.  Repet, între a fuma și a fi credincios nu există niciun punct de coincidență, nicio legătură, căci totul este o fațadă jalnică, o prefăcătorie de prost gust.

Nu cred că aceste rânduri pot fi considerate o demonstrație a unuia dintre păcatele care de mult nu mai atrag atenția nimănui. Sunt doar o invitație la libertate, la responsabilitate. Este, până la urmă, o invitație la viață, la o adolescență neratată, capabilă să fie urmată de o maturitate împlinită și de o bătrânețe liniștită, demnă. Toate acestea, vrem sau nu, trebuie să se încheie cu ceva: fie cu moartea unui animal fumător, fie cu adormirea unui om demn, liber, care o viață întreagă a crezut într-un Hristos pe Care nu L-a văzut, nu L-a auzit în mod personal, dar pe Care L-a știut, pe Care L-a intuit în fiecare clipă a efemerei lui existențe. 

Pentru că acolo unde nu este Dumnezeu, începe iadul. Și El nu este alungat în mod voit, ci prin ignoranță, prin uitare. Iadul este un loc în care ai vrea să uiți, dar nu poți. Se spune că în rai sfinții nu-și mai amintesc de absolut nicio faptă bună a lor, ci țin minte doar un singur lucru: Dumnezeu există și ne iubește cu nemăsurată milă. Însă, în iad, păcătoșii își amintesc absolut tot, întreaga lor viață, plină de nonsensuri, plină de fărădelegi și de lipsuri sufletești. Asta îi doare, îi chinuie pentru eternitate, pentru că nu mai  pot îndrepta nimic. Nu mai pot și nici nu mai vor să iubească, să ierte și să fie iertați. Vor doar să-și continue , în disperarea lor, viața pe care au trăit-o, dar aceasta este imposibil. Vor să uite chiar că au existat, dar eternitatea nu le va ajunge pentru această uitare ce nu va mai veni.

Pare o simplă scenă dintr-o dramă de modă veche, o singură pagină din „Infernul” lui Dante. Iadul este mult mai aproape decât ne putem închipui. Vedem peste tot doar trupuri, nicidecum suflete. Trupuri care vor să uite tot, absolut tot. Trupuri terorizate de dorințe, de patimi niciodată împlinite, mereu aprinse. Trupuri care ignoră realitatea, existând doar de la o plăcere la alta, de la o moarte la alta. Trupuri într-un dans macabru, în care fiecare există pentru sine, fiecare căutând propria „bucurie”. Nu contează mijloacele, contează doar scopul. Nu contează că sunt dependenți de o moarte pe care nu vor să o recunoască. Niciunul nu mai știe să râdă sau să plângă în mod normal. Nu mai știu să iubească, să se bucure de o viață pur și simplu normală. Ar fi o nebunie să te duci să le vorbești de post, de rugăciune, de Liturghie. Cineva ar trebui să aibă de la Hristos darul de a se coborî în iadul lor și de a-i învia în Numele Dragostei divine. Ei nu pot fi vindecați de așa zise concerte„ANTIDROG”, concerte susținute de reprezentanții cei mai stupizi ai „muzicii” românești.

Tumoarea nu va crește niciodată peste o altă tumoare, ci se va potența! Nici păcatul nu se poate vindeca cu un alt păcat. Nu pot fi ajutați cei ce se droghează trimițându-i să concerteze, după ce au fost foarte bine plătiți; tineri ce suferă nu doar de incultură, prostie și josnicie, dar sunt și extrem de păcătoși înaintea lui Dumnezeu. Repet: doar Hristos mai poate salva ceva, mai poate salva rămășițele generației noastre. Dar cum nu se apelează la El, șansele de redresare sunt din ce în ce mai mici.

Prin fumat, te lipsești dureros de repede de propria libertate. Nu te doare dependența de niște țigări, nu vezi nimic rău în anularea propriei copilării, prin acte/gesturi care te întunecă, te dezumanizează. Fumând, nu te vei opri doar la acest păcat, ci vei merge mult mai departe. Nu se fumează în biserică, dar se fumează în discoteci. Nu se fumează după ce ai ajutat un sărac sau după ce ai suferit alături de cel gol și singur, ci după desfrâu, după o distracție păcătoasă sau după o beție cruntă. Nimeni nu fumează atunci când explodează de fericire, ci atunci când e trist, nervos și suferind. Nimeni nu fumează atunci când copilul, ființa iubită sau chiar mama îi este aproape, exact lângă el, ci atunci când se simte singur și gol, deși mulți îi vor fi fizic aproape. Și nu fumează cel ce se roagă, cel ce caută Adevărul și Lumina, ci acela pentru care Dumnezeu nu este decât o idee, o dorință îndepărtată și un segment uitat al vieții, al veșniciei...

Te minți cum că ai fi fericit, dar nu ești; te sinucizi lent, dar nu vrei să recunoști; doar tu te bucuri de țigara ta, uitând că, prin fumatul pasiv, distrugi pe cei de lângă tine și chiar pe cei ce se vor naște cândva din tine. Semeni doar moarte în tine și în jurul tău...

La început fumezi din teribilism, dar, devenind dependent, îți asiguri fericirea cu fiecare țigară în parte. Lipsa acesteia îți provoacă o nefericire cruntă. Și Hristos nu se poate coborî la nivelul  falsei tale „fericiri”. Ai cerut fericire acolo unde nu există, căci se transformă în fum. Ai cerut fericire de la cel ce nu ți-o poate oferi, căci diavolul dăruiește ceva care pare doar să existe, dar nu există cu adevărat. Ca acea „Fata morgana” din deșert, care există, dar de fapt nu este. Diavolul există, dar nu are nimic concret să-ți ofere, ci doar fantasme, „fumuri”, lucruri perisabile, ce-ți vor lipsi în veșnicie, te va lăsa gol, trist, singur, pradă unei morți pe care nu o meritai

Concluzionând, trebuie să învățăm să fim liberi și să nu uităm de veșnicia noastră. Trebuie să învățăm să fim altfel și să nu uităm că avem un suflet. Trebuie să învățăm să ne gândim și la cei din jurul nostru și să nu ne ignorăm locul pe care Hristos ni l-a dat pe acest pământ. Trebuie să învățăm să ne bucurăm de fiecare secundă de viață și să fim oricând gata a le oferi și celorlalți. Și chiar și lui Hristos. Trebuie să învățăm să fim cu adevărat fericiți...

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

Dau regatul pe un cal...

Atunci când, nu cu foarte mulți ani în urmă, avea loc un război, părțile adverse se așezau față în față și se luptau după anumite reguli ale războiului. Deși pare o afirmație hazardată, totuși, comparând cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre, aceste războaie erau oarecum cinstite. Aveai posibilitatea să-ți cunoști dușmanul, știai de cine să te ferești, aveai puterea de a sta mereu în stare de alarmă etc.

Nu voi aminti aici faptul că absolut niciodată România nu a dus războaie expansioniste, ci mereu a luptat pentru a-și păstra granițele și identitatea națională. Mai mult de două mii de ani, acest neam a avut totdeauna cel puțin un dușman, ce urmărea îngenuncherea și înrobirea lui. Și cu ajutorul lui Dumnezeu am rezistat, căci mai suntem și astăzi în picioare, spre mirarea multora. Nu mă voi plânge că suntem ciuntiți, că suntem singura țară înconjurată absolut din toate părțile de cetățeni de aceeași naționalitate cu cei care formează acest stat. Dar mă voi plânge că, de prea mult timp, acest neam este în stare de război și că majoritatea dintre noi nici că avem habar de această stare de lucruri; nu este un război al armelor, ci un război al distrugerii unui popor, al înrobirii unei țări, a unei culturi și a unei religii. Gravitatea stă exact în faptul că nu știm sau nici nu vrem să știm de această luptă dusă împotriva ființei noastre.

Aici ar sta și „avantajul” celor care urmăresc în mod perfid acest țel. Se lucrează extrem de subtil și cu o grijă catastrofal de atentă; ani în șir ai impresia că nu se întâmplă absolut nimic și că totul evoluează în bine. Dar, spre surprinderea noastră, lucrurile nu stau tocmai așa: situația morală, intelectuală și cea religioasă se înrăutățește pe zi ce trece; ar fi o nebunie să nu recunoaștem aceasta. Nu mai rămâne nimic sfânt și totul se pierde în fuga nebună a vremii, a timpului, a istoriei. Și cel ce nu deschide ochii acum nu va apuca să-i mai deschidă niciodată.

Este mult prea greu a defini pe cei care au pornit de ceva timp această mult prea păgână distrugere a acestui neam și nu numai. Ar fi ușor să denumim tot felul de organizații secrete sau nu, oculte sau pur și simplu inculte, însă aceasta contează mult prea puțin. Atunci când Hristos a vindecat un demonizat, a întrebat pe diavolul care se afla în acel om care îi este numele. Însă diavolul a răspuns „Legiune, căci suntem mulți”. La fel cred că ar suna și răspunsul și în cazul nostru: nu un singur om și nu o singură forță au contribuit la decăderea noastră de la drepturile lui Dumnezeu. (Vorbim despre „Drepturile omului”, dar trebuie să avem în vedere și „Drepturile lui Dumnezeu”: iubire, credință, demnitate, valoare, iertare etc.)

Principalii vinovați suntem tot noi; adică acei români ce au îmbrățișat în 1989 libertatea și apoi au călcat-o în picioare și au început iarăși să fie slugile unor stăpâni străini de credința, de cultura și de istoria noastră. Nu are rost să pregătim piatra pentru a o arunca în cei ce ne-au aruncat în prăpastia istoriei. Noi am decăzut dela valoarea pe care ne-au impus-o cândva istoria și Hristos. Și, atunci când spun „noi”, mă refer la exact  fiecare dintre cei care încă mai trăiesc pe aceste meleaguri. Trei sunt armele cu care este lovit sistematic acest popor: necredința, incultura și deznaționalizarea.

a) NECREDINȚA. Am mai afirmat că sondajele și recensămintele ne arată a fi un popor extrem de credincios; însă totul este o fățărnicie! Ni se oferă zi de zi această credință formală, care nu-ți cere să fii gata a muri pentru Hristos. Cei ce duc spre pierzanie acest popor știu bine că nu trebuie repetată istoria unuia ca Nero, ca Stalin sau ca Tito. Nu trebuie dărâmate bisericile și nu trebuie închise mănăstirile; nu trebuie încă să fie uciși creștinii și nici închisorile comuniste nu trebuie să ma zăvorască sfinți și martiri. Alta este tactica: oferirea unui creștinism lax, de fațadă, fără fundament. Și principala țintă este însăși generația tânără, pentru că se știe că un popor a cărui generație tânără a fost îndepărtată de Hristos este un popor îngenuncheat, compromis. Nu ni  se va spune nicăieri că Hristos nu există sau că nu trebuie să crezi în El; cel puțin nu în mod public și deschis. Dar ți se vor oferi alternative agreabile la post, rugăciune și Liturghie. Vom fi lăsați să purtăm numele de creștini, dar vom fi îndepărtați cu grijă de Biserică. Aceasta trebuie „folosită” doar la botezuri, cununii, înmormântări, ca și la ceva festivități publice.

Este necesar ca despre Nazarinean să se vorbească tot mai puțin și de către oameni care nu nici cea mai mică legătură cu El. Hristos există, dar cum vrea lumea, nu cum știu românii de două mii de ani încoace. Cu grijă trebuie eliminată până și pomenirea Lui din mass-media, rămânând în loc doar emisiuni religioase de duzină, care nu încălzesc inimile noastre cu nimic. Paralel, se duce o luptă perversă prin emisiuni așa-zis „religioase”: Discovery face scurte investigații asupra Persoanei lui Hristos, lăsând privitorul într-o necredință mai rea decât moartea. Apoi se oferă creștinului de rând exact opusul virtuților creștine: în loc de post, este învățat să mănânce tot mai bine; în loc de rugăciune , i se umple timpul cu filme, muzică, desene animate sau jocuri pe calculator; în loc de milă este învățat să fie violent, pervers, irascibil, egoist și neîncrezător în ceilalți; în loc de lacrimi de pocăință sau de dragoste, i se oferă rânjete, zâmbete murdare, indecente etc. Din fragedă copilărie este aruncat într-o lume în care nici nu are cum Să-l găsească pe Hristos: desene animate satanice (Pokemon, Dragon Ball sau Dexter); muzică indecentă; pornografie până și la colțul străzii, unde îl așteaptă pe copil gașca care-l va distruge în totalitate; o școală care plictisește și îndepărtează valorile; o societate rănită de egoism, de mândrie și de prejudecăți. Este învățat că depinde de bani și că o viață întreagă trebuie să-i caute; este educat ca mereu să dorească, mereu să viseze la ceea ce oricum nu are șanse să aibă (ca exemplu avem numeroasele emisiuni despre mașinile mult prea costisitoare pentru buzunarul românului).

Cu grijă sunt aduse în mijlocul nostru credințe străine de Biserica Ortodoxă: începând de la cultele neoprotestante finanțate de frații evrei din SUA, până la cultul satanist și practicile asiatice, mai mult sau mai puțin înțelese în forma lor inițială (practicile tantrice, care ascund un desfrâu incredibil de bine mascat). I se oferă alternative „egale” cu credința creștină, care nu-i cer să renunțe la Hristos, ci doar să mai facă ceva pe lângă ceea ce Acesta cere și pe care oricum nu-l facem (vezi practica yoga). Apoi sunt „educați” reprezentanți ai generației tinere care să se erijeze, să devină „idoli”: aceștia trebuie ascultați zi de zi, imitați până la paroxism și care să înlocuiască fără probleme sfinții sau chiar pe Hristos. Nu crezi? „Tatăl nostru” îl spunem doar o dată pe zi (sau chiar deloc), dar muzica idolilor noștri o ascultăm de mult mai multe ori. Și o fredonăm până la limita robirii.

Sunt batjocorite nu doar însemnele creștine (cruci la ureche sau pe husele de la telefoane), dar și trupurile sunt distruse, încheind astfel posibilitatea ca acesta să mai poată primi Euharistia, care i-ar trezi iar la viață. Bisericile devin focare de plictiseală, în care nu mai slujesc de mult prea mulți iubitori de Hristos; mănăstirile devin muzee aflate sub protecția UNESCO în care se poate întâmpla orice, dar numai rugăciunea nu. Facultățile „produc” tot mai multe nulități, pentru că în ele intră exact tinerii murdăriți de societatea de care vorbim; iar fără preoți și fără duhovnici buni, fără oameni de o cultură de valoare și fără tineri formați în duhul iubirii de Dumnezeu și de neam, acest popor nu își mai are rostul.

Din Occident se face o campanie mizeră Bisericii Ortodoxe, care este prezentată ca o frână în calea dezvoltării țării, ca o retardată ce nu acceptă homosexualitatea, anticoncepționalele sau femeile preot. Dar cu timpul vom fi obligați să le acceptăm pe toate și vom fi „bucuroși” că ne vom numi tot creștini. Sunt acceptate tacit dezordinile și păcatele în Biserică, iar atunci când se mai ridică câte o voce a unui preot sau călugăr care cheamă la adevărata credință, atunci sun asmuțiți toți șacalii și lepădăturile acestui veac. Cu grijă se ridică niște viermi precum „Vacanța Mare” sau de la o „simplă” emisiune de știri, care batjocoresc tot ce avem sfânt; tăcerea înseamnă complicitate.

b) INCULTURA. Incultura ne cuprinde ca un flagel, ca un microb lent și fără cale de vindecare. Cel care nu are măcar niște noțiuni elementare de cultură generală, acela va fi manevrat cu ușurință. Repet, asta se și dorește: o Europă de maimuțe, care să fie bine dresate, gata să primească orbește ordine, incultă până la prostie și supusă unor patimi animalice. Incultura înseamnă nu doar un număr de cărți necitite, dar și nedezvoltarea personalității, a valorii fiecăruia dintre noi. Să asculți doar muzica ce ți se oferă, să bei doar ceea ce ai văzut în reclame, să mănânci doar ce mănâncă americanii, să gândești cu televizorul, să vorbești cu Atomic și numai într-un limbaj decadent, să te complaci într-o imbecilitate vecină cu oaia Dolly etc.

Dacă vom respecta toate aceste obiective propuse tânărului european, atunci acest popor nu va mai exista nici măcar cu numele. Pe nimeni parcă nu mai deranjează starea de spirit în care se complace această generație, nimeni nu mai are nimic de reproșat. Ne ucidem zilele fără a face nimic, fără a încerca să mai gândim, fără a mai gusta libertatea de a pune mâna pe o carte, pe care să n-o părăsești până nu o termini. Înghițim televiziune din zori și până în noapte și găsim că este absolut normal; ne pierdem într-o companie în care nimic de valoare nu se poate naște, dar nu avem nimic să ne reproșăm. Nu ne mai cunoaștem istoria, cultura, eroii și sfinții, poeții sau scriitorii; doar ceea ce am auzit de la școală și care ne-a obosit mai repede decât credeam. Devenim cel mult o cultură de canabis (sau de păpușoi!) și aceasta o găsim ca pe o stare normală de a fi.

Cel incult poate îngenunchea mai repede decât credem. Ușor renunțăm la niște valori, la o istorie, la o gândire pe care nici nu le-am cunoscut cândva. trebuie „zidită” o generație care nu doar să nu mai aibă personalitate, dar nici să nu ma dăruiască lumii personalități. Cum ar mai fi posibil ca, din rândurile celor atât de șterși, atât de nesemnificativi, să se mai ridice poeți, filosofi, scriitori sau mari istorici? Florile nu pot crește pe mormane de gunoaie! Iar dacă cumva Hristos mai înzestrează acest neam cu tineri valoroși, are grijă Occidentul să-i retragă de pe „piața” românească. Suntem încă pe primele locuri la concursurile și olimpiadele internaționale, dar asta nu ne prea ajută: tot goi vom rămâne, tot lipsiți de identitate și necunoscuți în această lume.

Dar unde sunt idealurile noastre? Unde a rămas identitatea noastră sau ce am făcut noi ca să o dezvoltăm, să o promovăm? Ni se impune o „cultură” a banului și una a trupului, restul nemaiavând absolut nicio importanță. Nu ne mai doare că, de fapt, noi, românii, nu mai avem un scop bine definit pe acest pământ. Trăim și doar atât! Acceptăm politica pe care o fac nulitățile acestei țări, politica pe care ne-o face Europa, acceptăm modul de viață pe care îl are majoritatea. dar noi trebuie să avem acea putere de a nu fi clintiți de nicio influență exterioară, căci va veni vremea în care nivelarea să fie și mai cruntă. Trebuie să învățăm să gândim așa cum numai noi putem gândi, să învățăm să luptă cu armele culturii. Incultura este acea autosuficiență ca duce la dispariția omului ca ființă conștientă, responsabilă și mereu întrebătoare.

c) DEZNAȚIONALIZAREA. Deznaționalizarea României a făcut-o mai întâi Europa prin sfărâmarea integrității noastre teritoriale. La masa diferitelor tratative România a fost ciunțită după bunul plac al „marilor” puteri. Cale de întoarcere nu mai există, pentru că un neam unit, ortodox cu toată ființa, cu o istorie și o personalitate de netăgăduit ar fi o reală amenințare pentru cursul istoriei. Dar, în circumstanțele actuale, Europa poate sta liniștită: România nu mai reprezintă absolut nimic. Despre noi se mai vorbește doar când are loc vreo mineriadă sau pe la vreun campionat de fotbal. Restul e o ceață din care nimeni nu s-ar părea că vrea să iasă. O țară care a acceptat dărâmarea, ascunderea statuilor, chiar și a numelui unui mare om de stat, adică mareșalul Ion Antonescu, o astfel de țară și-a pierdut coloana vertebrală. Un popor care învață și acceptă sistematic că ar fi făcut una din marile crime ale istoriei (mă refer la holocaustul evreiesc), este un popor șters de pe lista existenței; România niciodată nu s-a făcut părtașă la acest genocid și nici să-i impună a-și cere scuze pentru greșelile inexistente.

Trecutul nu mai are nicio importanță pentru tinerii de azi. Nu ne cunoaștem eroii și martirii, jertfele lor nu mai au niciun sens pentru noi. Iarăși îmi permit să întreb: ce anume ne mai caracterizează pe noi, românii, ce mai avem noi unic?

Am trădat muzica populară care a răsărit din adâncurile ființei acestui neam; am trădat cultura noastră, poeții și scriitorii noștri; ne-am trădat eroii și jertfele lor, ale celor care au căzut pentru libertatea și demnitatea noastră. Ne-am trădat Biserica, căci nu mai are nicio importanță pentru noi dacă aceasta este sau nu o Biserică Națională, nu atât ca titulatură, cât și ca existență de primă importanță în inimile noastre. I-am trădat până și pe bătrânii noștri, pentru că idealurile și gândurile lor nu mai sunt și ale noastre. Au ajuns părinții, surorile sau frații noștri sclavi într-un Occident care-i sărăcește moral și intelectual, deși poate că le oferă banii mult visați de sărăciții noștri români. Înstrăinarea aduce cu sine obligatoriu uitarea, trădarea credinței, a culturii și chiar a limbii române, răcirea sentimentelor umane prin însingurare și fuga după cât mai mulți bani. Suntem aproape obligați să ne fie scârbă de această țară tot mai înfometată, tot mai înstrăinată și tot mai deculturalizată și mai înrăită. Se lucrează cu răutate la dispariția acestui popor prin mijloace cât se poate de simple și atrăgătoare.

Tinerele românce sunt învățate să iubească mereu „protejate” și li se inoculează ideea că familia este o povară la care mult prea târziu se vor considera pregătite să facă față. Copiii trebuie să fie puțini, cât mai puțini, pentru că astfel românii vor avea de „câștigat”. Iar distrugerea familiei nu se oprește aici: tinerii sunt înrobiți, prin absolut toate mijloacele, unei vieți pătimașe, desfrânate; iar familia clădită pe desfrâu este precum un castel de nisip. Înrăirea, însingurarea și slăbirea moralității unei întregi generații sunt un mijloc sigur de distrugere a unui neam.

Câți tineri ar mai fi gata să se înroleze într-un eventual război de apărare a țării? Istoria, în acest caz, nu s-ar mai putea repeta! Noi astăzi oferim țara pe tavă celor care au nevoie de puținul bine ce ne-a mai rămas. Mărăști, Mărășești, Oituz sunt locuri în care astăzi nu s-ar mai întâmpla absolut nimic. Nu ne-am ridicat nici măcar la statura Iugoslaviei care a preferat să moară decât să se vândă mult prea ieftin. Trădarea multora a „împiedicat” forțele de „pace” să bombardeze și la noi zeci de școli, spitale, biserici și mănăstiri, așa cum s-a întâmplat în Iugoslavia acum 20 de ani. Servilismul și inconștiența stau astăzi în poziții înalte, trădând o istorie mult prea chinuită și prea tristă.

Am expus foarte sumar cele trei modalități de distrugere a unui neam. Am, totuși, siguranța că Hristos va interveni și nu va lăsa ca răul să se întâmple până la capăt, pentru că prea mulți sfinți și eroi a dăruit Cerului acest popor. Acum nu se mai prea poate face nimic. Nu este vorba de pesimism, ci doar de un simplu semnal de alarmă, de o chemare la Adevăr și Dreptate pentru fiecare din cei ce vor citi aceste rânduri. Suntem trădați, vânduți, batjocoriți, suntem doar imitatori ai subculturii și ai morții occidentale. Ca exemplu grăitor putem lua afirmația președintelui american Truman, prilejuită de vizita, în 1947, a unei delegații a Partidului Muncitoresc Român. Astfel, Truman, necunoscând istoria românilor, a reușit să afirme: „Știu că aveți probleme cu romanii la Sarmisegetuza, dar dacă acum aveți nevoie de întăriri, noi suntem dispuși dispuși să vă ajutăm...”

Așadar, știu că poate părea incredibilă această referire la războaiele daco-romane în anul de grație 1947, dar este un fapt istoric cert. Cu alte cuvinte, dacă pe noi nu ne interesează lacrimile și sângele acestui neam, de ce i-ar păsa străinului de ele? Atenție, România va exista, doar dacă noi vom vrea să mai existe! Iar existența ei începe cu fiecare suflet creștin în parte! Decizia ne aparține!   

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

Hristos sau Big Brother?

„După cum bine ne aducem aminte, la noi, una dintre dezamăgirile telespectatorilor a fost că în casa Big Brother nu a existat sex. Rămâne de văzut dacă cei care vor intra în joc de primăvara viitoare își vor juca mai bine rolul de alergător în cursa pentru cei 75.000 de euro” (nr 52, „TV MANIA”) Oare cum ne-am lupta noi împotriva iadului? Cum am putea rezista urâciunii și putreziciunii care cuprind, asemenea ciumei, o lume întreagă? O lume întreagă se comportă ca și cum ar fi fost îmbătată de un vin dulce la prima gustare, dar mult prea amar după aceea: vinul desfrâului, al sexualității.

O lume întreagă a „doborât” pe Dumnezeu conștiințele și din inimile oamenilor, dar nu și din ceruri. Și au căutat înlocuitori, pentru că ei oricum doresc să fie fericiți. Atunci au înțeles că cea mai mare „fericire” le este extrem de aproape, o au oricând la dispoziție, stă exact în trupul lor. Au înțeles că nu mai are rost să scormonească ceruri mult prea tăcute, nu merită efortul de a aștepta o răsplată de la un Dumnezeu pe care oricum nu L-au văzut și nu L-au auzit. Au văzut că animalele sunt mult mai fericite decât bigoții creștini, care țin din tot sufletul să iubească pe Cel ce a zis: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. Dar de ce să ne închinăm Dumnezeului iubirii, când Eros ne promite „libertatea” deplină, în care putem să facem ce vrem, fără ca nimeni să ne amenințe cu iadul? 

Deja e prea mult! Nu contează ce facem sau cu ce preț, dar trebuie să fim fericiți! Și cum știm sigur că totul se termină la mormânt, ne vom folosi trupurile la maxim și vom trăi într-o animalitate perversă, începând din copilărie și până la adânci bătrâneți. Nu mai există proporții, nu mai există limite, poate că nici vinovați nu mai există.

Noi, generația tânără, suntem victime care nu au fost pregătite pentru această demonică jertfă. Toți și toate, în jurul nostru, au lucrat să ucidă iubirea îngerească ce ar trebui să se degajeze din interiorul nostru. Tinerii sunt înregimentați în această armată a plăcerii înainte de a cunoaște și perspectivă, varianta, oferta lui Hristos. El a fost redus la tăcere și, în rest, ni s-a vorbit peste tot de dragoste, de „iubirea” pe care neapărat trebuie să o trăiești. Nimic nu ne-a ajutat să înțelegem că am fost mințiți, că am fost împinși spre o viață anormal de fericită, incredibil de plăcută și de optimistă. E de ajuns să privim chipul unui adolescent, al unui tânăr ce, ascultător, a aflat ce este deja „dragostea”, „a făcut-o”, a învățat să „iubească” mult și bine, a aflat că iubirea se poate obține într-o singură oră și că nu este necesar să dureze prea mult. Această iubire nu are nevoie de garanții sau obligații, ci doar de carne. Concepte precum „castitate”, „fidelitate” sau „jertfă de sine” sunt deja anacronice. De unde putem deduce gradul dezumanizării acestei societăți.

Peste tot există numai „dragoste”, o iubire enormă, de ai putea jura că Hristos chiar Și-a atins scopul pe acest pământ. Televiziunea, școala, muzica, amicii, toți și toate ne vorbesc despre dragoste și ne îndeamnă să ne iubim. O revistă pentru fete ne învață simplu și ieftin toate secretele dragostei ce trebuie să o dăruiești celuilalt în primul pat pe care îl ai la îndemână. A rezista acestei iubiri generalizate a devenit un adevărat martiriu, un efort supraomenesc. Și interesant este faptul că tinerii află tainele iubirii de oriunde, de aiurea, de la băieții de cartier, până la profesorii de la școală, numai de la Hristos, de prin bisericile Lui nu. Oare să-Și fi schimbat el planurile? Oare să fi venit ziua în çare „a iubi” să nu însemne „a îmbrățișa și sufletul celuilalt", ci doar ceva epidermic, trupesc, ceva care se oprește la o transpirație păcătoasă? Dacă așa ar fi înțeles iubirea și Maica Domnului, atunci Hristos nu S-ar fi întrupat din ea! Ne place sau nu, Domnul are o altă Iubire, care azi a fost anihilată, desfigurată în niște trupuri mult prea bolnave.

Dar tânărul, adolescentul din România de astăzi? Cum termină cu școala, la care oricum nu a avut chef să stea la toate orele, el mănâncă în grabă ceva într-o casă în care părinții, fie îl slujesc ca niște robi, fie, de fapt, nici nu mai există, căci sunt plecați să câștige un ban pentru fiul lor, aici sau peste hotare. Urmează apoi întâlnirea cu gașca de cartier, unde va pierde ore în șir fără niciun scop. Își va termina seara printr-un bar, mai mult sau mai puțin select, unde și-a adus și ultima „achiziție” cu care să închidă gura dușmanului. Iar finalul, dăruirea reciprocă a „dragostei”, poate fi ușor de imaginat. Dar totul se termină mult prea repede! Tinerețea nu ne mai mulțumește, rămânem mereu singuri și tot mai nemulțumiți. Ne lipsește ceva esențial și nu știm ce. Pe tinerii din Occident desfrâul i-a desfigurat, i-a rătăcit, i-a apropiat de pragul disperării. Cu nimic mai bună este situația generației noastre, aici, în trădata Românie.

Cei care au făcut „greșeala” sau sunt obligați din felurite motive să rămână în țară nu se dezmint și imită întru totul „fericirea” care ne vine cu nemiluita din Occident. Dintr-o Europă care în mod declarat nu mai are nevoie de Dumnezeu și pe Care luptă din răsputeri să-L înlocuiască, să-L elimine de pe scena acestei lumi. Adică să facă din om o fiară. Totul se petrece lent și sigur. Răul a învățat să aibă răbdare. Ca un cancer care se întinde, dezlănțuindu-se doar în ultimele momente de viață. Tot felul de patimi, de abjecte păcate ne sufocă și nu vrem să admitem că greșim. „Furăm” din Biserică numele virtuților și le dăm păcatelor în care trăim. Astfel, curvia poartă numele de „dragoste”; yoga se numește „unire cu divinitatea”; a fuma și a bea se numesc „drepturi ale vieții” etc. Am ajuns niște caricaturi ale vieții, dar nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu poate fi caricaturizat. Ori vom ajunge icoane într-o biserică ce nu mai are șanse să existe peste ani, fie o maimuțăreală a diavolului, care ne va dărui doar ce i-a rămas: ură, invidie, lăcomie. Nu este păcat să fii fericit, este păcat să elimini pe Dumnezeu din ecuația vieții tale. Repet, El există, chiar dacă acceptăm asta sau nu. Simplul fapt că încearcă unii să „demonstreze” inexistența Lui este o dovadă e existenței Sale. Pe câți ați auzit că se luptă o viață întreagă să arate lumii că Zeus sau Afrodita nu au existență istorică și că sunt doar plăsmuiți de mintea omenească? Se zice, și atât. Nu e nevoie ca vreme de două mii de ani să tot apară câte un Emil Cioran care să moară blestemând pe Hristos și pe Sfântul Apostol Pavel.

Dumnezeu nu este dușmanul nimănui, dar deranjează, incomodează, nu lasă ca oamenii să fie „dresați” în simple animale care mănâncă, beau, se înmulțesc (fără să aibă copii!) și mor într-o lume care nu i-a cunoscut și nici nu i-a dorit!

Poate că am uitat mult prea repede că, înainte de toate, noi suntem creștini și abia apoi români; întâi suntem oameni și după aceea animale. Dar pe nimeni nu mai interesează dacă păcatul, nerușinarea și lipsa de măsură ies din viața particulară în cea publică. El nu a a mai suportat să rămână ascuns, tăinuit, ci a vrut să iasă la suprafață, în lume. A vrut să fie făcut în public, astfel încât să devină normă, mod de viață. Astfel, demonizații morali ai României au forțat conștiința deja adormită a publicului român cu un nou show: Big Brother. Să o luăm logic!

Un grup de tineri: doisprezece noi „apostoli” ai unui nou mod de viață. Un număr de tineri ce ne propun o nouă perspectivă asupra existenței. Oare să vă spun că acești tineri nu mai pot fi considerați creștini, deoarece s-au lepădat, de bună voie și nesiliți de nimeni, la Hristos? Îmi veți aminti că, în ediția din 2003 (prima difuzare având loc în Olanda, în 1999, iar în țara noastră s-a difuzat de către Prima TV în 2003 și 2004), cineva citea din Noul Testament sau poate că dorea să postească. Eu vă spun că trebuie să ne pregătim și pentru mai mari minciuni, mai grozave fărădelegi îmbrăcate în hainele adevărului. Diavolul nu mănâncă niciodată, deci postește; iar Scriptura o știe perfect...

Este anulată orice limită și orice urmă de pudoare; tinerii sunt hrăniți și „educați” ( a se citi „dresați”), spre un anumit final, cu un anumit scop: eliminarea voinței, a liberului arbitru. Cu multă finețe sunt ajutați să joace un teatru pervers, semănând ură, invidie și o prefăcătorie de joasă speță. Cineva, nu se știe cine, le dictează și le coordonează fiecare pas. Dacă ar fi fost Dumnezeu, omul s-ar fi răsculat, dar El nu dictează, nu impune, ci doar propune. Și ne invită la libertate, la demnitate și la adevăr. Însă „Marele Frate” le conduce acțiunile spre un final mult prea murdar. Nu-i deranjează să-și piardă și ultima urmă a demnității, și ultima fărâmă de castitate și de cinste, ci sunt pregătiți doar pentru a se împerechea ca o turmă de necuvântătoare.

Pentru a doua ediție, (2004), sunau zilnic sute, mii de români pentru a concura, pentru a intra nu în Împărăția Cerurilor, ci în casa Big Brother. Păi de ce nu, dacă totul este gratis? Sunau soți sau soții, care știau bine că li se va cere să-și înșele partenerul de viață sau să uite că au un copil acasă. Sunau tineri dornici de aventură care nu s-au gândit că ar fi ceva de pierdut, ci doar de câștigat: distracție, „iubire” și poate și bogatul os cu care au fost momiți: acea căruță de bani. Oare câte astfel de adultere s-au făcut în România cu prima ediție „Big Brother”? Nu cumva am devenit o națiune mai meschină, mai obsedată de niște patimi mizere, mai suspicioasă între noi și mai pregătită a ne lăsa conduși, a ni se dicta?

Îmi permit să scriu că trăim vremurile în care casa Big Brother este, de fapt, un experiment la scară națională. Omul trebuie să fie doborât la stadiul de instinct, de o animalitate perversă; trebuie să fie făcut foarte ascultător, să învețe a fi supus, docil.. Și ce nu face românul pentru bani astăzi? Stă într-o cușcă modernă, spațioasă și confortabilă. Poate să i se ceară absolut orice, numai să i se promită bani. Și o țară întreagă își ucide trupul dăruit de Dumnezeu, ucigând în același timp un suflet care se umple de dorințe, patimi, de idei nebănuite până atunci. O țară care aruncă în uitare și ultima picătură de sfințenie, demnitate și pudoare. Curvia a ieșit de mult din casa Big Brother și a intrat în viața tineretului de azi. Nimic nu ne mai miră, nimic nu ne mai doare, nimic nu ne mai poate ajuta. Dacă a rămas Cineva care ne mai poate învia din morți, care ne mai poate salva din prăpastia iadului, Acela este Hristos Iisus.

Ceea ce au ezitat sau nu au vrut să spună cei de la Big Brother a fost și va rămâne ceea ce Hristos a rezumat în aceste cuvinte: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul și-l va pierde?” Da, știu că nu se mai crede în existența sufletului! În nicio scenă din Big Brother nu s-a amintit de suflet. Dacă Hristos există (nu mă îndoiesc!), atunci cu siguranță am un suflet. Cine și-a uitat, cine și-a negat sufletul a făcut aceasta mai întâi de toate cu Hristos. Și este logic să se întâmple asta, pentru că El va cere până la sfârșitul veacurilor lepădarea și fuga de păcat și de moarte. Păcatul și moartea se intercondiționează; păcătuiesc pentru că vreau să fiu fericit, pentru că nu vreau să mor. Dar totuși voi muri, deși poate că voi fi făcut mii de păcate înainte. Ca și cum aș bea apă din mare: beau și-mi este sete, o sete tot mai chinuitoare, mai devastatoare, care mă ucide lent.

Sufletul nu trebuie condamnat la moarte printr-o viață decăzută, plină de „fericire” și totuși mult prea nefericită. Diavolul propune exact ceea ce avem acum, ne propune să ne folosim acum de ceea ce ne-a dat tot Dumnezeu, dar viitorul nu ni-l poate asigura. De aceea, trebuie să ne reînnoim prezentul, să păcătuim mereu și mereu, că să evităm ciocnirea de goliciunea unui viitor prea trist, prea dezarmant, fără sens, fără fericire continuă, reală. Diavolul ne oferă o lume a fantasmelor, a ideilor cu care nu te poți „hrăni” în veșnicie pentru că pentru toți cei căzuți există o lege: cea a morții. O lege pe care o va plăti și Mugur Mihăescu (Vacanța Mare), toți cei care ne vând și ne mint fără nicio remușcare, toți cei care au lucrat la proiectul Big Brother, toți cei care construiesc o Românie fără Dumnezeu, un neam fără virtuți, fără putere de a rămâne într-o istorie pe care de tare mult timp nu mai știe să o scrie.

Concluzionând, șanse de îndreptare există până în ultima clipă a vieții fiecăruia dintre noi, dar Big Brother este asemena unei caracatițe, care te prinde cu mult prea multe tentacule, paralizându-ți voința, sufletul, dragostea. Ce se poate face? Ar trebui să știm! Să nu ne facem frați cu dracul până trecem puntea, căci Hristos nu are nevoie de frații altcuiva. El ne respectă alegerea, decizia, iluzia ca și deziluzia noastră. Așadar, ce facem? Cum procedăm? Care este calea pe care vom merge?

Aș aprecia un răspuns sincer!

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

O carte pe care o recomand cu maximă căldură: foarte folositoare pentru cei ale căror suflete s-au rătăcit. Și nu sunt puțini!    

De ce a intrat Armata Română în Budapesta?

Acum fix un veac, 4 august 1919, pe fondul acțiunilor militare care urmăreau eliberarea Transilvaniei de jugul războiului și propagandei maghiare, armata României Mari trecea frontiera, peste Tisa, în Ungaria și ajungea, lucru inimaginabil pentru unguri, ca și pentru noi de altfel, până la Budapesta, acolo unde sergentul Iordan și-a agățat opinca deasupra Parlamentului maghiar. Dar, până la urmă, care a fost motivul pentru care românii au ocupat capitala Ungariei? Pentru a răspunde la această întrebare, vă propun o scurtă incursiune în acea epocă.

   

Dacă Frontul de est a cunoscut, în urma războiului civil din Rusia, un calm relativ după atacul de la Tighina, cel de vest a înregistrat o escaladare a conflictului cu un final la care puțini se așteptau. Încurajat de succesele obținute împotriva Cehoslovaciei, guvernul ungar a hotărât să treacă la ofensivă pe frontul românesc de la Tisa, prezentându-se ca executor al cererii adresate de Consiliul Suprem Interaliat Guvernului român de a-și retrage trupele pe linia de demarcație din Crișana.

La Paris, atitudinea aliaților era ambiguă. Pe de o parte, președintele SUA, Wilson, și premierul britanic, Lloyd George, puneau căderea guvernului Károly ⎯ pentru ei un moderat ⎯ pe seama ofensivei românești și îi reproșau lui Brătianu înaintarea până la Tisa; pe de altă parte, față de succesele maghiarilor împotriva Cehoslovaciei, mareșalul Foch considera necesară o campanie militară contra Ungariei, pentru care doar România nu făcea rezerve și nu prezenta cereri.

Atitudinea Bucureștiului era determinată de două considerente: primejdia ungară și dorința de ameliorare a relațiilor cu Aliații, care erau nemulțumiți de fermitatea refuzului lui Brătianu de a accepta clauze ce încălcau suveranitatea țării. 

„Securitate și prestigiu”

Istoriografia ungară (chiar cea postcomunistă!) prezintă Republica Sovietică Ungară drept „alternativa socialistă”, ⎯ spre deosebire de cea „burgheză” ⎯ a rezolvării problemei naționale. Referindu-se la Republica Sfaturilor, proclamată la 21 martie 1919, Histoire de la Transylvanie scrie că: „s-a văzut constituindu-se, după Rusia, al doilea stat proletar care a făcut ca națiunile din bazinul dunărean să întrevadă o cotitură istorică”. Autorii susțin că „Republica Sfaturilor a instaurat o nouă orientare în politica externă și în politica naționalităților. Ea nu se mai fonda pe integritatea teritorială, se desolidariza clar de politica națională a regimului Károly, dar ea refuza de asemenea să cedeze fără condiții anumite regiuni ale țării armatelor țărilor vecine cu intenții vădit imperialiste”. De reținut terminologia autorilor maghiari, moștenită de la istoriografia marxistă! Ei amintesc faptul că Republica Sfaturilor „a promis lupta împotriva boierilor români”, invitând proletariatul din România să constituie o alianță, și că liderii de la Budapesta „erau ferm convinși că mișcarea muncitorească revoluționară avea să abolească frontierele și să creeze un stat internațional unit a cărui condiție prealabilă ar fi fost alianța frățească a muncitorilor, republica federativă”.

Este de necontestat faptul că la Budapesta existau comuniști și socialiști cu vederi „internaționaliste”, că cei din urmă așteptau izbucnirea revoluției mondiale, prăbușirea statelor burgheze și fraternitatea întregului proletariat. Dar naționalismul era mai puternic decât ideologiile de stânga.

Consiliul Suprem Interaliat, divizat și indecis, nu dăduse curs propunerii mareșalului Foch când autoritățile de la Budapesta au luat inițiativa declasnd, la 20 iulie, ofensiva pe frontul de pe Tisa. Deși așteptat, socul a fost resimțit de dispozitivul românesc: trupele maghiare au reușit să treacă Tisa și să creeze un cap de pod. După lupte ce au durat o săptămână, ofensiva a fost oprită și inamicul aruncat peste Tisa. De această dată, ignorând îndemnurile Consiliului Interaliat ca trupele române să nu înainteze, Brătianu era decis să meargă până la capăt în confruntarea româno-ungară. Decizia avea o dublă motivație: de securitate și prestigiu.

Până în ajunul căderii sale, Belá Kun nu a abandonat speranța că România poate fi eliminată printr-un atac conjugat sovieto-ungar și printr-un contact telegrafic neîntrerupt cu Lenin. Amenințarea unui război pe două fronturi exista atât timp cât Rusia și Ungaria formau o alianță roșie. Era, așadar, imperativ necesar că guvernul controlat de comuniști să fie înlăturat.

Intervenția împotriva regimului sovietic maghiar era solicitată până și de reprezentanții fostei clase politice. Încă de la 10 iulie, fostul prim-ministru Gyula Andrássy și fostul Vilmos i-au solicitat lui N. Petrescu-Comnen (pe atunci șeful Biroului român de presă de la Berna) să contribuie, alături de forțele anticomuniste din Ungaria (un guvern conservator se constituise la Szeged), la răsturnarea regimului comunist prin ocuparea Budapestei. După opinia lui Vilmos „singura putere în măsură de a lichida bolșevismul, în centrul Europei, este România”. Și tot el susținea: „Numai cu concursul Dvs (al României) putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în inima Europei”. Lichidarea focarului comunist din Ungaria corespundea deopotrivă intereselor României precum și stabilității în Europa.

„Ungurii sunt inamicii noștri de ieri, învinșii de astăzi și vrem ca ei să devină prietenii noștri de mâine”

Prezența trupelor române în capitala ungară era însă și o problemă de prestigiu. Când ele și-au făcut, la 4 august 1919, intrarea în Budapesta, în locul guvernului comunist se afla, de la 1 august, așa numitul guvern „sindical”, condus de socialiștii de dreapta Gyula Peidl și Károly Peyer, ambii ostili comuniștilor. Ocuparea Budapestei de către Armata Română avea și o valoare simbolică: era răscumpărarea secolelor de oprimare și umilință îndurate în Transilvania. Fără o astfel de satisfacție oferită opiniei publice românești, reconcilierea între cele două popoare și state părea anevoioasă. Ocuparea Budapestei nu a fost un act de răzbunare (autoritățile militare române au avut o atitudine corectă și au întreprins acțiuni umanitare în beneficiul populației), personalități politice ca Al. Vaida-Voevod luând în considerare raporturi bilaterale normale sau chiar amicale: „Ungurii ⎯ spunea fruntașul ardelean amintit ⎯ sunt inamicii noștri de ieri, învinșii de astăzi și vrem ca ei să fie prietenii noștri de mâine”. 

Astfel de intenții aveau să se dovedească irealizabile. După patru luni, forțele conservatoare, eliberate de teama comunismului au reluat politica tradițională de ostilitate față de România. În octombrie 1919, amiralul Horthy, viitorul regent al Ungariei, afirma că: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul țel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor teritoriale cu România prin recurgerea la arme”.

Căderea regimului Kun nu a însemnat, așadar, decât diminuarea, du dispariției de la frontiera vestică. Regimul comunist de la Budapesta însemna, după cum s-a arătat, posibilitatea prinderii României în cleștele sovieto-ungar.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Sursa: Florin Constantiniu  „O istorie sinceră a poporului român”

România pustiită. Tragedia tăcută a neamului nostru (I)

Spuneam într-un alt articol că suntem azi în plin război, fără însă a fi conștienți de acest lucru. E un război subtil, care se dă pe tărâmul sufletelor, ademenite departe de Adevăr, către o țară străină,a fiilor risipitori, care, uitând cine sunt, nu mai găsesc drumul de întoarcere. Nu conștientizăm pe deplin tragedia neamului nostru, decimat demografic, dezbinat cum nu a mai fost vreodată, condamnat economic la neputință pentru a putea fi mai ușor spoliat de resurse, pentru a fi un furnizor generos de forță de muncă ieftină, ușor de exploatat și de adus în sclavie ⎯ un neam menținut în derivă valorică, identitară și morală.

Această tragedie este însă sistematic trecută cu vederea de către deținătorii de putere (fiindcă nu știu dacă îi mai putem numi „oameni de stat” sau „elite”). Atenția și energiile, imboldul legitim de indignare sunt canalizate în alte direcții, false, în special menite să cultive dezbinarea și deriva, atrofierea discernământului și a conștiinței identității. Un economist român, expert în dezvoltare durabilă, Călin Georgescu, spunea că războiul perfect „este cel despre care nici nu știm că există și că ești implicat în el chiar tu”. Nu putem fi conștienți că există dacă nu mai știm cine suntem. Și atunci ajungem doar o masă de manevră, iar un neam care nu mai știe cine este devine o populație fără identitate, fără demnitate și fără conștiință.

„Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul...”
Un om (sau un neam) conștient de propria identitate, de propria realitate, de adevărul ființei sale și de faptul că demnitatea îi este dată doar de rămânerea pe verticală ⎯ pe verticalitatea Crucii, care-l menține în legătură cu cerul ⎯, va fi un om (sau un neam) treaz, vigilent, curajos, capabil de luptă, greu de subjugat sau de manipulat și cu simțul discernerii. Or, ceea ce spunea generalul chinez antic Sun Tzu în „Arta războiului” ⎯ „Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, tulbură-le tradițiile, dezbină-i, fă-i să se rușineze de ceea ce sunt. Așa nu vei avea nevoie de luptă, căci, speriați de ceea ce au devenit, te vor implora să vii să-i salvezi de ei înșiși” ⎯ este o strategie aplicată în vremurile noastre, și parcă în nici o altă  epocă nu a avut atât de mult succes. Totodată, sloganul „Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere.” (George Orwell, „1984”) este, din păcate, atât de actual.

Ni se pare că trăim vremuri de pace, se vorbește atât de mult despre importanța păcii, „toleranță” și alte principii corecte politic, și totuși popoarele par a se pregăti de război. Se vorbește despre pace, dar neliniștea, frica, stresul, depresiile pun tot mai mult stăpânire pe omul contemporan, paradoxal chiar în țările cele mai bogate și mai dezvoltate. Pacea pe care vor să o instituie propovăduitorii corectitudinii politice e o pace din care lipsește Hristos,o pace falsă, fără Dumnezeu, din moment c chiar Biblia ajunge să fie interzisă din cauza valorilor ei tot mai „incongruente” cu spiritul vremii. Ce pace poate fi în „paradisul terestru” pe care-l visează noii făuritori de utopii (continuatori ai celor de ieri), când pentru acea „pace” ideală se duce un crunt război împotriva firescului și a ceea ce ne definește pe noi ca oameni, împotriva familiei, a valorilor creștine, a creștinismului, care este, prin excelență, religia iubirii și a păcii, a ideii de națiune, de tradiție, de identitate, care trebuie deconstruite?

Ni se pare că suntem liberi să facem ce vrem, beneficiem de „libertatea de mișcare” oriunde în UE, însă, în loc să ne protejăm și să ne valorificăm capitalul uman care poate ridica această țară, am ajuns un furnizor de mână de lucru ieftină, ușor de înrobit, de „forță de muncă” pentru bordelurile din UE și o piață de desfacere pentru produse ce ne îmbolnăvesc încet, dar sigur. Puterea nu ne poate veni din ignoranță, din uitarea rădăcinilor sau din ura care se dorește să fim inhibați, transformând țara într-un imens „maidan”, iar societatea într-un haos total a maselor mânuite prin campanii ale dezbinării. Puterea de a rămâne demni vine din conștiința a ceea ce suntem, a valorilor care ne definesc și din unitatea dintre noi.

România, a cărei elite nu a vrut să „asculte” de Eminescu
Puterea unui neam nu vine în urma introducerii, orbește, de legi, forme și instituții străine, în ambiția de a avea, cât mai grabnic, o „țară ca afară”, ci din posibilitatea „dezvoltării naturale, organice a propriilor puteri și a propriilor sale facultăți” (Eminescu, Timpul, 25 octombrie 1881), din punerea în mișcare a „tuturor resorturilor intelectuale și morale” ale poporului”, pentru dezvoltarea de aptitudini, talente și activități noi, „a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului”, spunea Eminescu în analizele sale. Potrivit lui, „legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuși; condițiunea de viață a unei legi, garanția legitimității sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a acelui popor” (Eminescu, 1870). Dar cum mai poate avea loc o astfel de dezvoltare în acord cu „natura oporului”, cu realitățile românești, cu trebuințele acestui neam și cu ființa lui, din moment ce nu le mai cunoaștem și nu mai știm cine suntem, nici ce avem și de ce suntem capabili ca țară?

Avertismentele marelui poet, care deplângea faptul că românii „părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde, și (...) emigrează”, sunt acoperite astăzi cu ignoranță și uitare. Durerea profundă a lui Eminescu este retrăită astăzi de neamul românesc, de românii nevoiți să ia cale pribegiei, deoarece cred că nu-și pot dezvolta firesc propriile aptitudini, pe care să le pună în slujba țării și care să le permită un trai demn și decent acasă. Însă această cale a pribegiei înseamnă, pentru mulți români, pe care nu-i apără nimeni, trăirea unor adevărate drame, consumate în tăcere.

Grava criză demografică, depopularea României, exodul medicilor și a altor specialiști români de care țara are atât de multă nevoie, drama sfâșietoare a copiilor rămași fără părinți, părăsirea satelor, distrugerea țăranilor, pe care Eminescu îi numea „clasa productivă a țării”, „temelia casei” („slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească) ⎯ prin sărăcirea, spolierea și „proletarizarea” lor, prin alungarea de pe propriile pământuri și din propria țară,m coșmarul româncelor ajunse sclave sexuale în țările dezvoltate din UE, drama femeilor care-și părăsesc casele și copiii, sacrificând statutul lor demn de mamă și soție pentru cel de „badantă” sau de muncitoare tratate ca sclave în fermele agricole din Italia și din alte țări, fiind, nu de puține ori, abuzate sexual, psihologic sau fizic, toate acestea reflectă drama unui neam întreg, părăsit de elite ⎯ „elite false cum le numește profesorul Ilie Bădulesscu în tratatele sale.

O zdrențuire a propriei ființe
Cum a ajuns țara noastră în această situație jalnică, nedemnă, de neimaginat pentru strămoșii noștri? Strămoși care, și în vremuri de război, nu dezertau, nu-și părăseau fruntariile neamului, le apărau chiar cu prețul vieții, ocroteau familia ⎯  valoare sfântă, pe care o considerau „purtătoare a sufletului românesc”, a valorilor morale și a demnității, și „albie de transmitere a iubirii și sfințeniei la români”. Astăzi am fost aduși într-o situație mai rea chiar decât cea din vremurile de război. Și asta fiindcă pustiirea României a început cu pustiirea ei sufletească.

Prin urmare, e vremea să ne „venim în fire”, precum fiul risipitor, să ne amintim cine suntem și de unde am plecat, să ne aducem aminte de neamul acesta unit și fortificat sufletește prin credință, a cărui lepădare sau risipire înseamnă o zdrențuire a propriei ființe și o decădere în starea de sclavie, în starea anarhică și haotică de masă.

(va urma) 

Sursa
Rev. Familia Ortodoxă, nr 6 (125), iunie 2019 

Fahrenheit 451

Fahrenheit 451 este una dintre cele mai percutante distopii imaginate vreodată. Într-o societate de consum golită de orice repere valorice, oamenii sunt supuși unei neîntrerupte spălări pe creier, iar arderea cărților devine metafora supremă a pierderii identității. În romanul său, Ray Bradbury imaginează o nouă față a totalitarismului, completând universurile create de George Orwell sau Aldous Huxley.

Acțiunea din Fahrenheit 451 se petrece într-un viitor nedeslușit, în care principala grijă a guvernului este arderea cărților, considerate vinovate pentru posibilele anomalii ale oamenilor: inteligența, personalitatea sau capacitatea de a gândi. Ele au fost eradicate, dar câteva dintre ele încă mai poposesc în casele oamenilor, ocazie cu care se dă alarma și sunt trimiși la fața locului pompierii, însoțiți câteodată de un Câine mecanic, capabil să ia urma cărților  sau a oamenilor care le păstrează. Nu întotdeauna sunt incendiate, ci acestea sunt puse pe foc împreună cu casa unde sunt ascunse, ci chiar cu oamenii care au curajul să ignore noile reguli.

Într-o lume în care oamenii nu mai discută, nu mai gândesc și în care pereții sunt înlocuiți cu televizoare de ultimă generație ce funcționează și inoculează propriile gânduri, eroul nostru, pompierul Montag, nu face excepție, fiind unul dintre cei care ard cărțile cu plăcere, fără remușcare. Asta până când o întâlnește pe Clarisse, fata din vecini, „nebuna” după cum se categorisește singură, și care are timp să se joace, să gândească, să admire natura și să-și pună întrebările specifice vârstei: „De ce?”. Nici întrebarea pentru Montag nu este complicată, pare simplă, dar am ajuns și noi în era tehnologizării, să o privim ca pe o bagatelă și să nu știm să oferim răspunsuri: „Ești fericit?”. O simplă întrebare îl zguduie: „Simți cum surâsul îi lunecă de pe buze, se mistuie și se chircește ca o fantastică lumânare de ceară care a ars prea mult și apoi s-a stins deodată, lăsându-l în întuneric. Nu, nu era fericit! Nu era fericit! Vorbind cu sine însuși, recunoscu deschis că acesta era adevărul. Își purta fericirea ca o mască, iar fata aceea fugise cu masca prin curtea casei ei și nu era chip să se ducă să i-o ceară înapoi.”

Era nevoie doar de un declick pentru că, așa cum recunoaște Montag mai târziu, așa cum i-o spun ceilalți care sunt împotriva acestei cenzuri oficiale, împotriva dorinței de culturalizare, el este dezgustat de mai mult timp de ceea ce făcea, astfel încât începuse, de ceva vreme, să ascundă cărțile pe care le captura în raziile pompierești, într-un loc în care soția sa ⎯ persoana perfectă a noilor timpuri, subjugată total de mania spectacolelor de televiziune ⎯ nu bănuia că s-ar fi putut afla tocmai obiectele interzise de regim. Despre locul total neașteptat în care Montag își ascundea cărțile, despre cartea fundamentală pe care acesta o fură și care va avea un rol esențial asupra vieții protagonistului, și despre cum reușește această operă să modifice radical percepția sa despre lumea în care trăiește, veți afla citind romanul.

Doamna Bowles, una dintre femeile digitalizate și adepte ale concepției de tip Big Brother, ce domină lumea din roman, într-o discuție despre necesitatea sau dorința de a naște copii, povestește în ce ipostază se află legătura sufletească dintre părinți și copii: „Nouă zile din zece îmi țin copiii la școală. Mă descurc eu cu ei în cele trei zile pe lună cât îi am acasă; nu-i rău deloc. Îi închid în „salon” și dau drumul la televizor. E ca și cum ai spăla rufe; bagi rufele în mașină și închizi capacul.” Înfricoșătoare comparație!! E una din scenele definitorii pentru această societate decăzută, care reduce condiția unui copil, ce ar trebui să reprezinte inocența în stare pură,o binecuvântare pentru fiecare dintre noi, la una de simplu obiect care este aruncat în mod conștient în fața torturii tehnologice. Și ne mai plângem că societatea contemporană este așa cum este. Păi dacă nu știm sau poate nu vrem să ne educăm copii în spiritul moralei și al dragostei de neam,  de credință și de oamenii care ne înconjoară, preferând să-i plasăm în fața televizorului, creând astfel niște monștri, cum vrem ca această lume să fie normală? Cum?

Cartea asta mi-a plăcut enorm, o voi ține minte probabil toată viața, și consider că, așa precum Biblia n-ar trebui să lipsească din casa creștinului, așa și acest roman ar trebui să fie prezent în  bibliotecile  tuturor oamenilor ce sunt conștienți de pericolele revoluției mediatice. Această operă mi-a plăcut din mai multe motive:

În primul rând, această carte reprezintă cu fidelitate realitatea sumbră ce ne înconjoară. Aceasta nu are doar un rol anticipativ, el profețește ceea ce, în urmă cu mai bine de jumătate de veac era practic imposibil. Observăm că, în societatea contemporană, dimpotrivă, este încurajată literatura. Din nefericire, majoritatea covârșitoare a cărților sunt de foarte slabă calitate. Dacă mergem într-o librărie vom vedea că pe primele rafturi se găsesc doar cărți slabe, pline de povești cu vampiri, vârcolaci, gen „Harry Potter” și alte mizerii. În schimb, operele de valoare sunt ascunse prin spatele rafturilor, sunt  băgate „la dos”, operele lui Dostoievski, Tolstoi sau Shakespeare, fiind considerate demodate, eclipsate fiind de „fabuloasele” Cronici ale vampirilor serie care, nu e așa?, are 10 cărți! Și așa poți să vezi nivelul culturii tinerilor noștri. Oare noi, cei ce trăim aceste vremuri vom avea forța, asemenea lui Montag, să deschidem ochii și să vedem că suntem sclavii tehnologiei, ai unei societăți consumatoriste depravate? Suntem oare capabili să ducem un astfel de război de dezrobire? Putem să redescoperim frumusețea reîntoarcerii și redescoperirii de sine, în această lume care neagă orice morală și orice sentiment al unei iubiri adevărate? Rămâne de văzut.

În al doilea rând, într-o lume utopică, este evident că lucrurile par a fi neobișnuite, dar, în același timp, Bradbury, face o radiografie exactă a lumii prezentului, chiar dacă Fahrenheit 451 este o carte scrisă acum 70 de ani: din ce în ce mai mult, intelectualii sunt trimiși la colț pentru vina de a gândi, din ce în ce mai mult renunțăm să ne gândim la detalii și trăim viața cât mai rapid și cât mai puțin implicat, din ce în ce mai mult copiii noștri sunt reduși din punct de vedere social, interacțiunea umană fiind înlocuită cu lumea digitală, fie că e vorba de televiziune sau internet. Ray Bradbury a văzut toate acestea, le-a descris într-o carte care pe atunci părea un simplu SF, iar acum mare parte din opera sa este desprinsă din realitatea ce ne înconjoară.

În al treilea rând, mia plăcut finalul. Există însă și speranță, epoca de conservare a valorilor va începe imediat ce oamenii care încă mai speră se vor reuni în mici colectivități, purtând asupra lor întreaga cunoaștere a omenirii. Într-o astfel de comunitate speră să ajungă și Montag, care își ia soarta în propriile mâini, și deși este urmărit de tot orașul și nimeni nu pare a fi de partea sa, câteva fărâme de speranță îl duc pe drumul cel bun: „Undeva, trebuia să înceapă din nou epoca de conservare a valorilor, cineva trebuia să înceapă să pună deoparte și să tezaurizeze aceste valori, într-un fel sau altul, în cărți, în tot felul de înregistrări, în mințile oamenilor, indiferent cum, numai să se păstreze bine, la adăpost de molii, de carii, de mucegai, de rugină și de oamenii cu chibrituri. Lumea era plină de focuri de toate soiurile și mărimile. Era momentul să se pună pe lucru breasla țesătorilor firelor de azbest”. Un pasaj foarte frumos ce încheie un roman superb.

Așadar, Ray Bradbury realizează un roman perfect, el constituind un oracol prevestitor al dezastrului în care lumea contemporană se afundă tot mai mult. Pentru mulți citirea (și recitirea) romanului va fi o surpriză. Iar înțelesul pe care elementele din viața noastră de zi cu zi îl vor da unor secvențe considerate până în urmă cu câțiva ani elemente de recuzită este adevărata revelație a acestei capodopere a secolului XX.