Balada populară „Miorița” a fost culeasă de Alecu Russo de la niște păstori din munții Vrancei, pe când se afla în exil la Soveja și publicată în prima culegere de „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”, apărută în 1852, al cărei motto a devenit celebru:„Românul e născut poet”
Balada ilustrează mitul popular mioritic (al transhumanței), poetul anonim exprimând aici ideea că omul acceptă moartea ca pe un final firesc al vieții, o concepție filosofică, ceea ce face ca balada populară „Miorița” să fie, totodată, un poem filosofic.
În multe din exegezele la măreața baladă se uită sau se ignoră a se aprofunda unele înțelesuri maiu adânci, chiar paradoxale, dar indispensabile unei interpretări veridice, sintetizatoare cât mai apropiate de un etalon căutat și chiar idealizat de mulți. Astfel, atât dialogul baciului cu miorița năzdrăvană, cât și transfigurarea spațiului mioritic, dintr-unul carpatin într-o veritabilă comuniune cu cosmosul, plasează balada acolo unde îi este locul: într-un spațiu spiritual, revelator.
Toată balada este un mijloc de exprimare primară venit din timpuri imemoriale a unei comuniuni incipiente a omului cu puterile cosmice. De fapt, fără nicio îndoială, acesta este și mesajul ei, adică o străveche invitație la cunoașterea de sine. Cifra trei o găsim în mai multe locuri: trei turme de miei, trei ciobănei, trei zile, trei fluierași ne transpun într-un spațiu ideal, un timp ideal, o viață ideală.
„Păsărele mii”, „stele făclii” sugerează un spațiu transcendental. Dovada faptului că informația ajunsă prin intermediul mioriței năzdrăvane la ciobănaș ține de domeniul capital al revelației este și prematura consolare a baciului și chiar relativa pasivitate manifestată de acesta la aflarea veștii fatidice prin care este anunțat că va trebui să moară. Astfel, moartea transfigurată în viață cu ajutorul nunții cosmice ne revelează un adevăr care transpare, și anume că decesul așteptat al păstorului este unul ritualic, la fel ca și viața lui. În sprijinul acestei supoziții vine și descoperirea de care are parte și la care nu putea ajunge decât prin instituirea și respectarea tabuurilor și sacramentelor magice, care țineau de ritualuri specifice altor vremuri. Atâta timp cât nu era amenințat cu dispariția fizică, ciobanul și-a asumat condiția de om trăitor în a sa contemporaneitate. Ba chiar era cel mai „ortoman” dintre cei trei. Numai că, dacă „teroarea istoriei” este forma vizibilă a manifestărilor stihiilor, fondul, cheia problematicii, este calitatea răspunsului baciului la agresivitatea acestora. Prin urmare, atâta timp cât finalitatea a fost una materială, ciobănașul a fost și el omul obișnuit al timpurilor sale, un păstor ca toți ceilalți, chiar mai înstărit decât alții. Dar, fără îndoială că aderarea lui la un rit, care impune restricții și norme specifice, implicând o finalitate spirituală, i-a schimbat sensul vieții și al morții și, ca pentru fiecare om ce luptă cu furtunile naturii, venind momentele cruciale ale amenințării cu suprimarea fizică, el a trebuit să găsească un răspuns adecvat, necesar contracarării acelei formidabile terori de care era cuprinsă societatea primordială.
Ciobănașul nostru a răspuns cu o nuntă cosmică, căpătând o altă dimensiune a existenței. Acest alter ego dobândit în timp de o conștiință demnă, această verticalitate îi dă speranța revelației divine. Această comuniune a omului autohton cu puterile Providenței transfigurează realitatea carpatină într-o gură de rai, într-o lume metapământeană. Astfel, plaiul de fiecare zi al tuturor păstorilor devine pentru protagonistul baladei rai. Moartea, cu chipul ei grotesc, devine „mândra crăiasă/A lumii mireasă”, soarele și luna devenind martori în fața acestei cununii inedite.
„Preoți munții mari/Paseri lăutari/ Păsărele mii și stele făclii” arată periplul fericit al omului care, depășindu-și condiția, transcende spațiul, asigurându-și devenirea mult căutată spre o nouă identitate cosmică veșnică. Astfel, acest mesaj, această comoară inestimabilă de viață adevărată, nu numai că nu poate fi pesimist, dar el denotă o evidentă disponibilitate către o existență inedită și căreia, fiind de la un punct transcendentă, baciul îi face acum doar începutul. Într-adevăr, pe omul profan această neobișnuită nuntă îl găsește ancorat în rutina zilnică a lumii materiale. Dar același eveniment dovedește că ciobănașul este pregătit pentru o nouă devenire, așteptată poate toată viața și este răspunsul la un conflict psihologic al omului obișnuit aflat în dispută cu sinele egocentric. Însă la un conflict de o importanță istorică lui, omul comun nu poate da decât răspunsuri pe măsură sau va avea de suportat hiatusuri cel puțin descurajante. În balada noastră, un răspuns de apărare a propriului eu în relația cu agresorii virtuali ar fi tocmai implicarea. O astfel de apărare se poate considera și această dorință de eliberare în neant, deoarece prin acest demers se năzuiește doar o evadare, o descătușare din tirania cotidianului și din contextul social imediat, acțiune care fatalmente poate fi o încununare a cunoașterii profane și un posibil certificat de naștere spirituală.
Dar trebuie să ținem cont că în intriga operei (sigur precreștine) eroul nostru nu poate să aspire exclusiv prin credință la Dumnezeul Om, venit în lume la „plinirea vremii”. Aceasta este profetică prin nunta cosmică, cu aura ei de mister, indispensabilă, de altfel, creării unei anumite libertăți de a ne cunoaște condiția ingrată de trăitori fără viață, deblocând devenirea prin credință a unui spirit încorsetat în mișcarea egocentrică.
Profetică și pregătitoare este balada și pentru viitoarea încreștinare a unui popor umilit în speranțele lui terestre însă gata pentru a primi viața adevărată, tainică și chiar inaccesibilă spiritelor lineare în aspirații.
Uluitoare este, într-adevăr, aderarea, fără rezerve, la acest inedit mod de integrare metafizică a omului de rând. Minunat este și prilejul de a altoi adevărurile revelatorii evanghelice la un suflet aflat într-o mișcare aproape firească de întâmpinare a vieții duhovnicești sau purtând pecetea arhetipală a trăirii creștine. Lumea contemporană cu toate ispitele ei păgâne perseverează în încercarea de pervertire a spiritualității românești autentice. Astfel, alăturarea de alte spiritualități care nu sunt românești reprezintă o înstrăinare des întâlnită astăzi. La fel de greșită este și fuga iresponsabilă de sine, de matrița noastră.
În „Miorița” cunoașterea sacră și cea profană coexistă, balada reprezentând un tot unitar care disociat își pierde autenticitatea și, totodată, mesajul.
Cunoașterea realizată prin transfigurarea realității imediate este cunoașterea adevărată, chiar dacă prin caracterul ei ocult depășește înțelegerea noastră, nepotrivindu-se tiparelor gândirii profane. Practicarea ei ne deșteaptă, în cele din urmă, anumite facultăți spirituale prin intermediul cărora, ca prin niște receptacule divine, cătând lumea sacră și transformând-o pe cea profană, recreăm adevăratele valori perene, transcendentale, care-l fac pe omul credincios părtaș anumitor trăiri surprinzătoare, inimaginabile oglinda noii identități la care a aspirat mai mult sau mai puțin conștient. Aceste stări neobișnuite depășesc infinit în intensitate și claritate cele mai optimiste vise ale omului de rând. În atari momente, într-o coerență desăvârșită, trăim momentul sacru al Adevărului...
Cunoașterea clasică, mundană, se alimentează direct din realitatea profană, cea rituală transfigurându-o. Cunoașterea rituală este absolută, fiind mijlocită de cea profană, însă când aceasta din urmă se absolutizează nejustificat, rezultă surogatul de existență în care se complace omul obișnuit. Astfel, neinițiatul adoptă anumite valori prefabricate până într-atât încât deprecierea lor în timp devine inevitabilă. Cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul celui inițiat, ale cărui acțiuni denotă o aparentă implicare, dar adevăratele puncte de inserție în cotidian scapă unei analize superficiale. Acest lucru se datorează faptului că fiecare a lui transcende viața profană, putând spune că inițiatul dispare realmente prezentului prin motivația actelor sale, chiar dacă fizic joacă un rol activ. Această detașare de viața profană se împletește creator cu moartea ritualică, căci dacă inițiatul trăiește murind realității profane, neinițiatul moare trăind pseudorealitatea ei.. Poate de aceea sfinții și martirii au fost dintotdeauna neînțeleși și condamnați pentru închipuite delicte, dar, de fapt, ei nu făceau altceva decât să-și urmeze chemarea, depășind incapacitatea existențială de multe ori agresivă și contagioasă a semenilor sau chiar influențată de tendințe malefice.
„Miorița” este una din operele fundamentale ale poporului român, deoarece este definitorie pentru crezul existențial al locuitorilor acestor minunate plaiuri. Consider că însăși studierea cu bună credință a baladei duce la înscrierea pe o anume traiectorie spirituală, asemănătoare stărilor sufletești ale autorului anonim. Și asta din câteva motive:
În primul rând, ciobănașul cu care, fără îndoială, se identifică autorul anonim se străduiește, cu mijloacele sale, să ne arate drumul spre VIAȚĂ, depășind gândirea înrobită de materialism și de o dialectică tributară veacului în care trăim. Un exeget inițiat nu se pierde în elogii sau caracterizări aservite istoriei noastre laice, desacralizate, ci ne anunță că viața adevărată există și că este împlinirea libertății spirituale. Ba mai mult, el vine cu propriile mijloace literar-artistice pentru a ne arăta, pe cât posibil, drumul spre ea, devenind, astfel, un călăuzitor demn de autorul „Mioriței” și de mulțimea anonimilor ce au participat la nașterea și la cizelarea ei în timp.
În al doilea rând, balada este într-adevăr complexă, dar scopul acestei complexități stilistice a textului pentru mulți ambiguă, aproape ruptă de realitate, este tocmai blocarea cunoașterii clasice, raționale, pentru a deschide drumul celor cu dispoziția necesară unei înțelegeri de tip superior, paradoxale, mijlocite de divinitate. Și asta pentru că nu tot omul vrea să abdice la o gândire ancorată în material și la aparentul ei confort. Binefacerile existenței duhovnicești, himerice la prima vedere, țin de o „aventură” a cunoașterii, de care spiritele rigide, zise „practice”, se dispensează, uneori, iresponsabil de ușor.
În al treilea rând, conflictul apărut în devenirea terestră unde-și trăiește viața, dezvăluie opțiunea păstorului pentru nunta cosmică. De aceea, existența terestră rămâne, în continuare, identitatea lui de bază chiar dacă aparent tranzitorie. Puterile celeste, contracarând temporar vidarea de sens a vieții omului nu anulează realitatea eului teluric. Rămân amintirile vieții trecute, trăiri reprezentative, legate de viața pastorală, turma de oi ilustrând o preocupare de căpetenie, îndrăgitele fluierașe care i-au mângâiat aleanul, fiind nedespărțite tovarășe la bine și la rău și, nu în ultimul rând, măicuța lui, pentru care dispariția sa fizică ar fi reprezentat o pierdere irecuperabilă. Dar, la rândul lor, amintirile legate de iminența morții și, aș adăuga, necesitatea ei, fiind vorba de un deces ritualic, copleșesc celelalte trăiri, trădând o viață terestră compromisă în resorturile ei intime. Și cu toate că această pendulare de la o existență la alta denotă o lipsă de asumare a prezentului, o indecizie, se poate spune că eroul nostru a găsit, în sfârșit, în labirintul devenirii un alt mod de cunoaștere, care nu mai operează în spațiul profan, ci prin transfigurarea valorilor. Dovada acestei înnoiri este necombativitatea lui manifestă, și, mai mult decât atât, revelația nunții cosmice. Această lipsă de reacție, acest refuz al luptei nu este nici pe departe o dezertare, o blazare, ci anunță că aparentul faliment al cunoașterii profane este, de fapt, o jertfă închinată puterilor celeste. Astfel, viața spirituală a fost inaugurată, și o altă cunoaștere, realizată prin metamorfozarea realității imunde, îi poate lua locul oricând. Ritualul circumscrie treptat senzorialul vieții mistice, zorii uneia noi apropiindu-se.
Ca o concluzie, putem spune că balada „Miorița” este primul strigăt al românilor către libertate al românilor către libertate spirituală, evocând capacitatea lor de jertfă, puterea de a muta frontiera evidențelor în zone inaccesibile ale ființei umane, în locuri prin care drumul spre mântuire, pentru fiecare din noi, trece în mod sigur.
„Păsărele mii”, „stele făclii” sugerează un spațiu transcendental. Dovada faptului că informația ajunsă prin intermediul mioriței năzdrăvane la ciobănaș ține de domeniul capital al revelației este și prematura consolare a baciului și chiar relativa pasivitate manifestată de acesta la aflarea veștii fatidice prin care este anunțat că va trebui să moară. Astfel, moartea transfigurată în viață cu ajutorul nunții cosmice ne revelează un adevăr care transpare, și anume că decesul așteptat al păstorului este unul ritualic, la fel ca și viața lui. În sprijinul acestei supoziții vine și descoperirea de care are parte și la care nu putea ajunge decât prin instituirea și respectarea tabuurilor și sacramentelor magice, care țineau de ritualuri specifice altor vremuri. Atâta timp cât nu era amenințat cu dispariția fizică, ciobanul și-a asumat condiția de om trăitor în a sa contemporaneitate. Ba chiar era cel mai „ortoman” dintre cei trei. Numai că, dacă „teroarea istoriei” este forma vizibilă a manifestărilor stihiilor, fondul, cheia problematicii, este calitatea răspunsului baciului la agresivitatea acestora. Prin urmare, atâta timp cât finalitatea a fost una materială, ciobănașul a fost și el omul obișnuit al timpurilor sale, un păstor ca toți ceilalți, chiar mai înstărit decât alții. Dar, fără îndoială că aderarea lui la un rit, care impune restricții și norme specifice, implicând o finalitate spirituală, i-a schimbat sensul vieții și al morții și, ca pentru fiecare om ce luptă cu furtunile naturii, venind momentele cruciale ale amenințării cu suprimarea fizică, el a trebuit să găsească un răspuns adecvat, necesar contracarării acelei formidabile terori de care era cuprinsă societatea primordială.
Ciobănașul nostru a răspuns cu o nuntă cosmică, căpătând o altă dimensiune a existenței. Acest alter ego dobândit în timp de o conștiință demnă, această verticalitate îi dă speranța revelației divine. Această comuniune a omului autohton cu puterile Providenței transfigurează realitatea carpatină într-o gură de rai, într-o lume metapământeană. Astfel, plaiul de fiecare zi al tuturor păstorilor devine pentru protagonistul baladei rai. Moartea, cu chipul ei grotesc, devine „mândra crăiasă/A lumii mireasă”, soarele și luna devenind martori în fața acestei cununii inedite.
„Preoți munții mari/Paseri lăutari/ Păsărele mii și stele făclii” arată periplul fericit al omului care, depășindu-și condiția, transcende spațiul, asigurându-și devenirea mult căutată spre o nouă identitate cosmică veșnică. Astfel, acest mesaj, această comoară inestimabilă de viață adevărată, nu numai că nu poate fi pesimist, dar el denotă o evidentă disponibilitate către o existență inedită și căreia, fiind de la un punct transcendentă, baciul îi face acum doar începutul. Într-adevăr, pe omul profan această neobișnuită nuntă îl găsește ancorat în rutina zilnică a lumii materiale. Dar același eveniment dovedește că ciobănașul este pregătit pentru o nouă devenire, așteptată poate toată viața și este răspunsul la un conflict psihologic al omului obișnuit aflat în dispută cu sinele egocentric. Însă la un conflict de o importanță istorică lui, omul comun nu poate da decât răspunsuri pe măsură sau va avea de suportat hiatusuri cel puțin descurajante. În balada noastră, un răspuns de apărare a propriului eu în relația cu agresorii virtuali ar fi tocmai implicarea. O astfel de apărare se poate considera și această dorință de eliberare în neant, deoarece prin acest demers se năzuiește doar o evadare, o descătușare din tirania cotidianului și din contextul social imediat, acțiune care fatalmente poate fi o încununare a cunoașterii profane și un posibil certificat de naștere spirituală.
Dar trebuie să ținem cont că în intriga operei (sigur precreștine) eroul nostru nu poate să aspire exclusiv prin credință la Dumnezeul Om, venit în lume la „plinirea vremii”. Aceasta este profetică prin nunta cosmică, cu aura ei de mister, indispensabilă, de altfel, creării unei anumite libertăți de a ne cunoaște condiția ingrată de trăitori fără viață, deblocând devenirea prin credință a unui spirit încorsetat în mișcarea egocentrică.
Profetică și pregătitoare este balada și pentru viitoarea încreștinare a unui popor umilit în speranțele lui terestre însă gata pentru a primi viața adevărată, tainică și chiar inaccesibilă spiritelor lineare în aspirații.
Uluitoare este, într-adevăr, aderarea, fără rezerve, la acest inedit mod de integrare metafizică a omului de rând. Minunat este și prilejul de a altoi adevărurile revelatorii evanghelice la un suflet aflat într-o mișcare aproape firească de întâmpinare a vieții duhovnicești sau purtând pecetea arhetipală a trăirii creștine. Lumea contemporană cu toate ispitele ei păgâne perseverează în încercarea de pervertire a spiritualității românești autentice. Astfel, alăturarea de alte spiritualități care nu sunt românești reprezintă o înstrăinare des întâlnită astăzi. La fel de greșită este și fuga iresponsabilă de sine, de matrița noastră.
În „Miorița” cunoașterea sacră și cea profană coexistă, balada reprezentând un tot unitar care disociat își pierde autenticitatea și, totodată, mesajul.
Cunoașterea realizată prin transfigurarea realității imediate este cunoașterea adevărată, chiar dacă prin caracterul ei ocult depășește înțelegerea noastră, nepotrivindu-se tiparelor gândirii profane. Practicarea ei ne deșteaptă, în cele din urmă, anumite facultăți spirituale prin intermediul cărora, ca prin niște receptacule divine, cătând lumea sacră și transformând-o pe cea profană, recreăm adevăratele valori perene, transcendentale, care-l fac pe omul credincios părtaș anumitor trăiri surprinzătoare, inimaginabile oglinda noii identități la care a aspirat mai mult sau mai puțin conștient. Aceste stări neobișnuite depășesc infinit în intensitate și claritate cele mai optimiste vise ale omului de rând. În atari momente, într-o coerență desăvârșită, trăim momentul sacru al Adevărului...
Cunoașterea clasică, mundană, se alimentează direct din realitatea profană, cea rituală transfigurându-o. Cunoașterea rituală este absolută, fiind mijlocită de cea profană, însă când aceasta din urmă se absolutizează nejustificat, rezultă surogatul de existență în care se complace omul obișnuit. Astfel, neinițiatul adoptă anumite valori prefabricate până într-atât încât deprecierea lor în timp devine inevitabilă. Cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul celui inițiat, ale cărui acțiuni denotă o aparentă implicare, dar adevăratele puncte de inserție în cotidian scapă unei analize superficiale. Acest lucru se datorează faptului că fiecare a lui transcende viața profană, putând spune că inițiatul dispare realmente prezentului prin motivația actelor sale, chiar dacă fizic joacă un rol activ. Această detașare de viața profană se împletește creator cu moartea ritualică, căci dacă inițiatul trăiește murind realității profane, neinițiatul moare trăind pseudorealitatea ei.. Poate de aceea sfinții și martirii au fost dintotdeauna neînțeleși și condamnați pentru închipuite delicte, dar, de fapt, ei nu făceau altceva decât să-și urmeze chemarea, depășind incapacitatea existențială de multe ori agresivă și contagioasă a semenilor sau chiar influențată de tendințe malefice.
„Miorița” este una din operele fundamentale ale poporului român, deoarece este definitorie pentru crezul existențial al locuitorilor acestor minunate plaiuri. Consider că însăși studierea cu bună credință a baladei duce la înscrierea pe o anume traiectorie spirituală, asemănătoare stărilor sufletești ale autorului anonim. Și asta din câteva motive:
În primul rând, ciobănașul cu care, fără îndoială, se identifică autorul anonim se străduiește, cu mijloacele sale, să ne arate drumul spre VIAȚĂ, depășind gândirea înrobită de materialism și de o dialectică tributară veacului în care trăim. Un exeget inițiat nu se pierde în elogii sau caracterizări aservite istoriei noastre laice, desacralizate, ci ne anunță că viața adevărată există și că este împlinirea libertății spirituale. Ba mai mult, el vine cu propriile mijloace literar-artistice pentru a ne arăta, pe cât posibil, drumul spre ea, devenind, astfel, un călăuzitor demn de autorul „Mioriței” și de mulțimea anonimilor ce au participat la nașterea și la cizelarea ei în timp.
În al doilea rând, balada este într-adevăr complexă, dar scopul acestei complexități stilistice a textului pentru mulți ambiguă, aproape ruptă de realitate, este tocmai blocarea cunoașterii clasice, raționale, pentru a deschide drumul celor cu dispoziția necesară unei înțelegeri de tip superior, paradoxale, mijlocite de divinitate. Și asta pentru că nu tot omul vrea să abdice la o gândire ancorată în material și la aparentul ei confort. Binefacerile existenței duhovnicești, himerice la prima vedere, țin de o „aventură” a cunoașterii, de care spiritele rigide, zise „practice”, se dispensează, uneori, iresponsabil de ușor.
În al treilea rând, conflictul apărut în devenirea terestră unde-și trăiește viața, dezvăluie opțiunea păstorului pentru nunta cosmică. De aceea, existența terestră rămâne, în continuare, identitatea lui de bază chiar dacă aparent tranzitorie. Puterile celeste, contracarând temporar vidarea de sens a vieții omului nu anulează realitatea eului teluric. Rămân amintirile vieții trecute, trăiri reprezentative, legate de viața pastorală, turma de oi ilustrând o preocupare de căpetenie, îndrăgitele fluierașe care i-au mângâiat aleanul, fiind nedespărțite tovarășe la bine și la rău și, nu în ultimul rând, măicuța lui, pentru care dispariția sa fizică ar fi reprezentat o pierdere irecuperabilă. Dar, la rândul lor, amintirile legate de iminența morții și, aș adăuga, necesitatea ei, fiind vorba de un deces ritualic, copleșesc celelalte trăiri, trădând o viață terestră compromisă în resorturile ei intime. Și cu toate că această pendulare de la o existență la alta denotă o lipsă de asumare a prezentului, o indecizie, se poate spune că eroul nostru a găsit, în sfârșit, în labirintul devenirii un alt mod de cunoaștere, care nu mai operează în spațiul profan, ci prin transfigurarea valorilor. Dovada acestei înnoiri este necombativitatea lui manifestă, și, mai mult decât atât, revelația nunții cosmice. Această lipsă de reacție, acest refuz al luptei nu este nici pe departe o dezertare, o blazare, ci anunță că aparentul faliment al cunoașterii profane este, de fapt, o jertfă închinată puterilor celeste. Astfel, viața spirituală a fost inaugurată, și o altă cunoaștere, realizată prin metamorfozarea realității imunde, îi poate lua locul oricând. Ritualul circumscrie treptat senzorialul vieții mistice, zorii uneia noi apropiindu-se.
Ca o concluzie, putem spune că balada „Miorița” este primul strigăt al românilor către libertate al românilor către libertate spirituală, evocând capacitatea lor de jertfă, puterea de a muta frontiera evidențelor în zone inaccesibile ale ființei umane, în locuri prin care drumul spre mântuire, pentru fiecare din noi, trece în mod sigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu