Cum s-a construit imaginea de legendă a Reginei Maria

Marele Război a născut în spaţiul românesc, aşa cum se întâmplă în fiecare război, mituri şi legende, dar şi câteva imagini puternice, cu valoare de simbol pentru români. De la eroii care cad în lupte ⎯ între aceştia, Ecaterina Teodoroiu, Grigore Ignat, grenadierul Constantin Muşat ⎯ la personalitățile care, la vremea aceea, au fost privite cu un aer aproape mistic datorită credinţei că ele puteau salva ţara de la dezastru: generalul Alexandru Averescu (ulterior mareşal), Regina Maria sau Ionel Brătianu. Ne oprim în cele ce urmează, cu numeroase detalii, asupra Reginei Maria şi a modului în care s-a ţesut în jurul său, în cei doi ani de război, o adevărată legendă. "Regina-soldat", "Mama răniţilor" ⎯ aşa a intrat în istorie suverana.

În intervalul 1881-1947, România a avut trei regine: Elisabeta, Maria şi Elena, niciuna născută pe pământ românesc, dar toate ataşate profund acestei ţări, fapt ce a contribuit, fără îndoială, la admiraţia generală a românilor pentru aceste trei feţe regale. Istoria noastră a reţinut figura discretă a Reginei Elisabeta, care s-a mulţumit să patroneze din umbră acte de cultură, dar şi pe cea a Reginei-mamă Elena, care a fost mai tot timpul în spatele fiului său, Mihai, sprijinindu-l discret şi încurajându-l în deciziile sale.

Cât despre Regina Maria, ea a avut un parcurs diferit. Acest fapt s-a datorat atât unui context istoric radical modificat comparativ cu cel al înaintaşei sale, şi apoi faţă de cel al succesoarei, dar şi unui complex de factori care au permis construirea unui adevărat mit în jurul persoanei sale. În mod evident, ne referim la cadrul istoric excepţional al Marelui Război, dar şi la faptul că Regele Ferdinand n-a avut personalitatea şi carisma unchiului său, Carol I, Ferdinand fiind descris de mai toţi contemporanii săi drept un om timid şi lipsit de autoritatea şi fermitatea pe care s-ar fi cuvenit să le manifeste în raport cu ceilalţi. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată puternica personalitate a Reginei Maria, în raport cu celelalte regine, acestea fiind într-o mai mare măsură aplecate spre o conformare a normelor Casei Regale. Pentru Regina Maria a contat însă numai impulsul simţit în interiorul său şi nu ceea ce alţii îi cereau sau aşteptau să facă.

Primii paşi spre câştigarea adulaţiei societăţii româneşti. Izbucnirea războiului european şi perioada de neutralitate îi oferă Reginei ocazia de a se impune ca un real pol de putere în locul lăsat gol de moartea Regelui Carol I. După intrarea României în război, Maria se impune astfel din ce în ce mai mult în culisele vieţii politice, dar face şi un gest curajos, pe care nicio regină şi niciun rege nu-l mai făcuseră până atunci: ea coboară din lumea Palatului Regal în lumea oamenilor de rând. Aceasta a fost, de fapt, una dintre cheile care au contribuit la crearea unui adevărat mit al reginei, dar şi la atingerea unor cote de popularitate pe care monarhia nu le mai avusese până atunci.

Perioada de neutralitate a fost punctul de pornire a afirmării Reginei Maria. A contat, în foarte mare măsură, şi apetența societăţii româneşti de a avea lideri cu personalitate puternică şi care, uneori, să facă gesturi fireşti, profund umane. Lunga domnie a lui Carol I, precum şi stilul prusac, rece, al acestuia îi aduseseră regelui respectul poporului, dar nu neapărat şi iubirea. Acest fapt fusese valabil şi în cazul Reginei Elisabeta, care a preferat o viaţă retrasă în reşedinţele regale şi nu băile de mulţime. Nonconformistă, scăpată de rigorile şi constrângerile bătrânului rege, Maria a dat frâu liber exprimării personalităţii sale şi asta s-a văzut imediat. A devenit, în scurtă vreme, cea mai populară figură a regalităţii.

Liderul rezistenţei româneşti şi cel mai bun ministru de Externe al epocii. Marele Război a reprezentat cea mai importantă ocazie a vieţii Mariei de a se afirma public ca un lider al poporului său şi chiar ca un lider internaţional, într-o vreme în care, desigur, femeile nu erau bine văzute în politica mare. Acest fapt a însemnat o febrilă activitate pe care, de altfel, o vedem reieşind din jurnalul său ⎯ regina a notat cu ceva umor că programul său era format din "zile regale de muncă", denumind prin aceasta uriaşul efort al numeroaselor vizite, audienţe şi al purtării unei vaste corespondenţe pentru a solicita sprijin în străinătate pentru cauza ţării sale. Mai trebuie spus şi faptul că dacă Regele Ferdinand nu a ratificat Pacea de la Bucureşti, acest lucru s-a datorat puterii de persuasiune a soţiei sale. În mai toate cancelariile europene, Maria a fost percepută drept lider şi vocea care a pledat pentru susţinerea intrării şi rămânerii ţării în război. Am putea spune că, neoficial, regina a fost cel mai bun ministru de Externe al României în perioada 1916-1919.

Casa reginei e "Inima Iaşiului". Intrarea României în război de partea Antantei a fost punctul în care în ţară s-a format un curent favorabil reginei. Şi a mai fost ceva: drama personală a Mariei, provocată de moartea fiului său Mircea, în noiembrie 1916, a reprezentat momentul care i-a produs o sensibilizare aparte la tot ceea ce înseamnă suferință și durere. Acest fapt se observă cu ușurință parcurgând memoriile scrise de regină. Implicarea sa totală în activități de îngrijire a soldaților, în ajutorarea populației a fost cumva și un refugiu, un loc care să facă uitată pierderea unui copil.

Retragerea haotică în Moldova și refugiul la Iași al autorităților au generat, se știe, o adevărată dramă umanitară în rândul populației și soldaților. Amplificată de lipsa alimentelor, a spațiilor de locuit și de igiena precară, tragedia românească a cunoscut apogeul odată cu izbucnirea epidemiei de tifos exantematic. Și aici a intervenit Regina Maria, iar lungile audiențe acordate la Iași celor ce aveau nevoie de sprijin, precum și oferirea unor mici ajutoare, vizitele zilnice la spitalele de răniți, toate i-au adus o largă apreciere. Pentru foarte mulți, ajutorul a venit de la regină ⎯ nu întâmplător, casa în care a locuit Maria în timpul refugiului a fost numită "Inima Iașiului". O denumire cu dublu simbol: pe de o parte, semnifică deschiderea față de problemele oamenilor și oferirea de ajutor, pe de alta, faptul că regina era o speranță, dar și centrul vital al rezistenței în fața inamicului. "Eu sunt englezoaică, iar englezii nu sunt obișnuiți să piardă", avea să exclame Regina Maria în fața generalului Averescu, exprimând prin aceasta tenacitatea și dârzenia în a mobiliza societatea românească. Și acesta era încă un pas spre aura mitologică țesută în jurul său.

Legenda "Reginei-Soldat creşte şi se răspândeşte. Şi în timp ce Regele Ferdinand se mărgineşte să participe la parade, regina este omniprezentă pe front, dar şi în spaţiul public, căci ea cutreieră mai toate aşezările Moldovei, iar acest fapt n-are cum să nu impresioneze. Întro zi, ea vizitează 14 regimente caantonate în 8 sate diferite, apoi un spital, iar seara se întoarce la Iaşi pentru a-şi scrie corespondenţa cu străinătatea, de unde cere ajutoare pentru ţara sa. Imaginea reginei se construieşte prin contactul direct cu populaţia, cu soldaţii ⎯ iar această poziţionare a ei are un impact uriaş asupra omului de rând. Acela care, de regulă, nu prea are ocazia să-şi vadă suverana. De aceea, vizitele reginei sunt un privilegiu, o recompensă, iar cei care o întâlnesc nu vor uita niciodată clipele petrecute în compania ei.

Un puternic aparat de propagandă al statului ⎯ Serviciul Fotografic şi Cinematografic al Armatei ⎯ contribuie şi el la crearea imaginii eroice a reginei în Marele Război, dar şi în primii ani de după conflict, mediatizând puternic înregistrările cu regina pe front au în mijlocul răniţilor. De asemenea, la fel de importante pentru crearea legendei s-au dovedit a fi şi ziarele apărute la Iaşi: "Neamul românesc", "Mişcarea", care, zi de zi, pe parcursul războiului, au publicat ample articole dedicate suveranei. De fapt, aceste publicaţii sunt cele care îi atribuie epitetele de "Regină-soldat", "Mamă a răniţilor", preluându-le din vorbele oamenilor simpli care interacţionează cu Maria. Semnificativ este momentul în care N. Iorga îi propune reginei ca lucrarea sa, De la inima mea la a lor, să fie publicată în 15.000 de exemplare şi distribuită soldaţilor. "Cărticica reginei" devine, astfel, un adevărat bestseller, iar difuzarea mesajului său e amplificată şi de publicarea în foileton în ziarele epocii. Cartea reprezintă un alt vector puternic al construcţiei imaginii sale legendare în vreme de război.

Anii de glorie ai Reginei Maria. În primii ani de după război, imaginea mitică a reginei este la apogeu. Întorşi în satele lor, soldaţii duc cu ei trei poveşti: istoria personală a participării la război, legenda Reginei şi cultul pentru generalul Averescu. Încoronarea de la Alba Iulia, dar şi interesantul exerciţiu de credinţă şi dragoste faţă de poporul său, exprimat prin trecerea sa la Ortodoxie, în 1926, au făcut-o să fie şi mai iubită de către popor. În fond, a ffost prima regină încoronată a României care a îmbrăţişat religia poporului român. Turneele diplomatice întreprinse în 1919 şi 1926 în Franţa, Anglia şi SUA au lăsat şi ele o puternică amprentă asupra societăţii româneşti căzută în admiraţie faţă de forţa şi puterea de persuasiune a Reginei. Rezultatele, cel puţin cele ale vizitelor de la Paris şi Londra, au contribuit în mod clar la făurirea şi recunoaşterea în plan internaţional a Marii Uniri.

În concluzie, din toate aceste motive, Regina Maria îşi merită locul privilegiat în istorie, dar şi în sufletul şi conştiinţa românească ⎯ fără eforturile sale atotcuprinzătoare, România ar fi arătat probabil altfel.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Surse:

De la inima mea la a lor, de Regina Maria

Jurnal de război, Regina Maria vol I, II, III

Revista Historia Special, Iunie 2018

Notiţe zilnice din războiu, de Alexandru Averescu

Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Contele de Saint-Aulaire

Numele trandafirului

Numele trandafirului este un roman scris de italianul Umberto Eco,  publicat în 1980 şi devenit, în scurt timp, unul dintre marile capodopere ale literaturii, atât prin tematica sa istorico-filosofică, cât şi prin valoarea sa literară.

Acţiunea este plasată în anul 1327, într-o vestită mănăstire izolată de lume, unde călugării sunt pe cale de a fi învinuiţi pentru erezie. Singura lor speranţă este ajutorul dat de un faimos franciscan, fratele Guglielmo (William) din Baskerville, ajutat de novicele său, Adso. Acesta este un personaj-narator. Romanul începe cu descrierea celebrei abaţii. Adso este impresionat de impozanţa Edificiului, principala clădire a abaţiei, în jurul căreia este centrată întreaga acţiune a operei: "... m-a uimit construcţia masivă, despre care apoi am aflat că era Edificiul. Era aceasta o construcţie octogonală ale cărui laturi dinspre miazăzi se ridicau pe platoul abaţiei, în timp ce laturile dinspre miazănoapte păreau să crească din înseşi poalele muntelui, pe care se înălţau drept în sus." Din această descriere ni se relevă importanţa  sacră a acestei clădiri, în care se află o bibliotecă labirintică.

Fratele Guglielmo, protagonistul romanului, este chemat de abatele Abbone pentru a rezolva cazul unei crime. Incă de la sosirea sa în mănăstire îşi dovedeşte măiestria intelectuală, găsind calul abatelui ghidându-se după semnele din natură. pentru a găsi asasinul lui Adelmo, ajutorul de bibliotecar. Când lucrurile par a se limpei, fratele Guglielmo găsind o pistă posibilă pentru aflarea făptaşului, între zidurile misterioasei mănăstiri mai are loc o crimă. Astfel, lucrurile se complică şi mai mult, protagonistul fiind obligat să găsească doi asasini. Totuşi, acesta nu renunţă, continuându-şi cu meticulozitate căutările. Iar şirul morţii nu se va sfârşi aici... Oare noi, dacă eram în situaţia celebrului călugăr, am fi reuşit să ne păstrăm tăria de caracter şi sângele rece, sau am fi  renunţat la anchetă?

Chinuit de bănuiala că în bibliotecă se ascund anumite mistere care ar putea avea legătură directă cu şirul crimelor ce s-au desfăşurat, Guglielmo reuşeşte să pătrundă în labirint (singurul loc în care abatele îi interzisese cercetarea, ceea c îi întărise supoziţiile) şi s-o exploreze. Astfel, ajunge în misterioasa încăpere Finis Afrcae. Dar acolo se petrece un lucru neprevăzut... Ce s-a întâmplat acolo? Care credeţi că va fi deznodământul?

Mi-a plăcut extre3m de mult această operă. Este, fără îndoială, una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit. Şi asta din mai multe motive.

În primul rând, tematica este inedită. Numele trandafirului reprezintă o anchetă a găsirii criminalului, dar este şi un roman istoric cu valenţe filosofice în care elemente de analiză biblică, studii medievale şi teorie literară se împletesc armonios spre a crea un cadru plin de mister şi o naraţiune captivantă.

În al doilea rând, protagonistul este un personaj extrem de interesant şi extrem de bine construit, având o personalitate foarte complexă. Acesta reprezintă tipul filosofului scolastic, care refuză să creadă că motivul crimelor care s-au petrecut este simpla posedare demonică (se ştie faptul că, în epocă, demonologia era extrem de răspândită, motiv pentru care ceilaţi călugări credeau că, în urma evenimentelor consumate, trăiesc zile apocaliptice, iar sosirea lui Antihrist este privită ca fiind iminentă). El încearcă şi reuşeşte să demonstreze că asasinii sunt oameni în carne şi oase. Ceea ce reprezintă încă un lucru inedit este faptul că, deşi depistează scenariul omorurilor, totuşi nu identifică făptaşul. În plus, mai este un alt personaj care, în aparenţă e inofensiv prin faptul că e orb, dar care, în evoluţia acţiunii, capătă o importanţă sporită, deoarece deţine secretele misterioasei biblioteci. Despre cine este vorba, cand apare şi care este rolul  său veţi afla citind opera.

În al treilea rând, imi place romanul pentru că se fac numeroase referiri la scrieri din domenii variate şi în care se face risipă de erudiţie. Un exemplu îl reprezintă povestirea Miracolul Secret, în care protagonistul este un bibliotecar orb. De asemenea, se amintesc şi domenii precum cel al geografiei, ştiinţei sau filosofiei.

Pe de altă parte, există şi un minus în această carte atât de frumoasă. Episodul în care este prezentată vizita tribunalului Inchiziţiei, care este dezvoltat excesiv după părerea mea, iar rememorările prilejuite de această întâlnire sunt extrem de plastice, acestea descriind faptele săvârşite de ereticul fra Dolcino împreună cu adepţii săi, spre deliciul ascultătorilor. Episodul putea fi doar amintit, el neavând legătură cu cercetările pe care este axată acţiunea romanului.

Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!

GUERLAIN, notele de vârf ale luxului,

Povestea Casei Guerlain s-a scris în familie: patru generaţii de bărbaţi au creat şi dezvoltat una din cele mai vechi case de parfumuri din lume, care păstrează şi astăzi o reputaţie pentru calitate lux şi eleganţă. Anul acesta, Guerlain sărbătoreşte 190 de ani de ani pe piaaţă. Au fost 190 de ani în slujba luxului, fără nicio deviere de la motto-ul companiei: "Niciodată să nu faci compromisuri la calitate". Aşadar, vă propun să facem o incursiune în istoria parfumului care a revoluţionat piaţa de cosmetice.

Pierre-François-Pascal Guerlain a crecut printre arome ⎯ de scorţişoară, nucşoară, piper sau vanilie. Tatăl său era negustor de condimente, astfel că tânărul a fost iniţiat de mic în tainele înmiresmate ale mirodeniilor. În 1828 şi-a deschis primul butic Guerlain, la parterul unui hotel de pe Rue de Rivoli. Aici, Guerlain a debutat ca parfumer vinaigrier. Vindea atât parfumuri importate din Anglia, cât şi oţeturi şi diverse produse cosmetice pe care le producea singur din ingrediente de cea mai înaltă calitate.

Până la parfumurile proprii n-a mai fost decât un pas. Guerlain a început să vândă apă de colonie cum se numea pe atunci, folosind diverse ingrediente pentru a acrea miresme inspirate din natură. Succesul a venit repede, cu toate că Europa era încă o lume a mirosurilor mai puţin plăcute. Apa de colonie apăruse de câteva decenii, dar încă nu făcea parte din igiena curentă a oamenilor. Lucrurile aveau să se schimbe însă, iar Guerlain s-a numărat printre pionierii care au contribuit la modificarea percepţiei despre parfumuri şi despre importanţa lor.

Pascal Guerlain interacţiona direct cu clienţii săi. A învăţat astfel ce-şi doreau aceştia şi crea pentru mulţi parfumuri personale (pentru scriitorul Balzac, de exemplu). Până în 1839, faima l-a împins să se mute pe mult mai căutata Rue de la Paix, vizitată de toţi turiştii veniţi la Paris. Astfel, buticul său a devenit cel mai cunoscut şi mai scump din tot Parisul. Şi încă nu ajunsese la apogeul succesului său! 

Acesta a venit în 1853, odată cu parfumul creat special pentru împărăteasa Eugénie, soţia lui Napoleon al III-lea, drept cadou de nuntă. Easu de Cologne Impériale, un parfum cu note de cedru, rozmarin, bergamotă şi citrice, i-a câştigat lui Guerlain titlul de parfumier oficial al familiei imperiale. Şi alte capete încoronate ale Europei aveau să poarte creaţii ieşite din atelierul lui Guerlain. În 1864, anul morţii lui Pascal, Casa Guerlain era deja inima industriei parfumurilor. Afacerea a fost moştenită de Aimé şi Gabriel, fiii acestuia.

Nasul lui Aimé Guerlain a creat câteva dintre parfumurile-vedetă ale Belle Époque. Din eprubetele sale au ieşit Fleur d'Italie (1884), Skiné (1885), Rococo (1887) etc. În 1889, anul Expoziţiri Universale de la Paris, Guerlain a lansat Jicky (porecla nepotului său, Jacques), parfumul care a schimbat totul. Jicky a fost o adevărată revoluţie în industrie. Parfumurile de până atunci erau inspirate din mirosuri din natură. Însă cu Jicky, Aimé Guerlain a creat o aromă cu totul nouă, care nu exista în natură, folosind ingrediente sintetice precum vanilină, curmarină sau linalol-

Artistul. Jacques, zis Jicky în familie, a fost cel care i-a succedat lui Aimé în calitate de creator de parfumuri, continuând astfel tradiţia de a transmite în familie această poziţie. Dintre toţi creatorii Guerlain, Jacques a fost cu adevărat un artist al parfumurilor. S-a lăsat inspirat de călătorii, de impresioniştii pe care îi iubea şi de tot ceea ce avea de oferit noul secol. A creat, în 60 de ani, peste 400 de parfumuri ⎯ bineînţeles, majoritatea nu au părăsit atelierul său. Însă cele care au fost lansate pe piaţă sunt şi astăzi considerate parfumuri-etalon în istoria industriei. Printre creaţiile notabile de început ale lui Jacques se numără astfel Jardin de mon curé (1895), Voila pourquoi j'amais Rosine (1900) sau Champs-Elysées (1904).

Şi în domeniul ambalajului, Jacques a instituit un trend nou: ffiecare parfum trebuia să aibă sticla sa proprie, o creaţie unică care să distingă fiecare mireasmă în parte şi din punct de vedere vizual.

Mirajul Orientului. În 1914, Casa Guerlain şi-a mutat sediul princial pe Champs-Elysées, la numărul 48 (astăzi un adevărat templu al parfumurilor) unde se pregătea de un nou avânt. Dar a venit războiul, iar planurile au fost date peste cap. Avântul a fost reluat în 1919, iar perioada care a urmat Marelui Război a stat sub semnul a două parfumuri-vedetă: Mitsuko (1919) şi Shalimar (1925). Al doilea (ţi cel mai cunoscut) parfum oriental din istoria parfumurilor, Shalimar rămâne şi în prezent creaţia de referinţă pentru Casa Guerlain. Un parfum clasic, după standardele noastre, Shalimar a fost considerat la vremea aceea inovativ, puternic, agresiv chiar, prin notele puternic condimentate, îndrăzneţ. N-a fost parfumul unei singure generaţii, ci al tuturor generaţiilor care i-au urmat. Am putea compara influenţa sa, poate, cu cea pe care a avut-o Chanel N°5.

Luxul în epoca vitezei şi sfârşitul dinastiei Guerlain. În 1956, Jean-Paul Guerlain, moştenitorul secretelor Guerlain a deebutat pe piaţă cu Vétyvier. A fost primul dintr-o nouă serie de parfumuri de succes. I-au urmat Chant d'Arômes (1962), Habit Rouge (1965) şi marile vedete Chamade (1969) şi Samsara (1989). Dar tradiţia transmiterii pe linie masculină, în cadrul familiei, a poziţiei de parfumier s-a sfârşit odată cu Jean-Paul Guerlain, ai cărui urmaşi nu au mai vrut să-i calce pe urme. În 1994, datorită concurenţei unor giganţi în materie precum LVMH sau L'Oréal, membrii familiei Guerlain au acceptat să vândă compania către LVMH. Jean-Paul Guerlain şi-a mai păstrat câţiva ani poziţia de parfumier, apoi, în 2008, i-a cedat-o ucenicului său Thierry Wasser. Este primul parfumier al Casei Guerlain care nu poartă numele familiei. Cu toate acestea, Wasser s-a dovedit a fi succesorul potrivit pentru imperiul Guerlain. Trăim însă într-o epocă în care lansarea unui nou parfum are în spate mai degrabă studii de marketing, şi nu momente de inspiraţie ale unui parfumier talentat.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Suse: revista Historia nr 200, septembrie 2018
https://www.elle.ro/beauty/istoria-fascinanta-casei-guerlain-523618/
https://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/guerlain-mirosul-traditiei-familie-1_50ae28c17c42d5a6639a2940/index.html

http://www.bucurestifm.ro/2018/02/03/guerlain-parfumul-istoriei-si-o-carte-buna/
https://a1.ro/news/inedit/poveste-cu-parfum-de-istorie-de-la-incantatii-si-arme-letale-la-cel-mai-de-succes-produs-cosmetic-id484933.html

Minunata lume nouă

Bine v-am regăsit! După o lungă pauză mă reapuc de treabă. Zilele trecute m-a fulgerat o idee. Pe lângă subiectele pe care obişnuiam să le scriu şi pe care voi continua să le scriu, am venit cu ideea scrierii unor recenzii ale unor cărţi mai mult sau mai puţin cunoscute, ştiut fiind faptul că adolescenţii lumii noastre nu prea mai ştiu cum este sa citeşti o carte, preferând,  în schimb, să citească rezumatul pe net sau să urmărească un film inspirat de tematica operei.

Minunata lume nouă, (1932) de Aldous Huxley, descrie o societate distopică bazată pe supremaţia tehnologică în defavoarea valorii umane, iar deviza Statelor Unite ale Lumii: COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE este relevantă pentru societatea pe care autorul îşi propune să o expună. Acţiunea este plasată în anul 632 al epocii Ford. Din câte putem observa, conceptele de morală, etică sau religie au fost complet abolite, fiind înlocuite cu "teologia" lui Henry Ford, Marele Frate, care veghează la păstrarea "stabilităţii" din societate.

Povestea începe direct cu intriga, tipică distopiilor, de aceea nu mi se pare atrăgătoare şi care relevă gradul extrem de înalt al dezvoltării tehnologice, dar în aceeaşi măsură nivelul degradării identităţii umane:"O clădire cenuşie, scundă, de numai treizeci şi patru de etaje. Deasupra intrării, firma CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, iar pe stemă, în formă de scut, deviza Statelor Unite ale Lumii..."

Această "instituţie" este creierul societăţii totalitare în care dezumanizarea este arma cu care conducătorii pot controla societatea după bunul plac. Aceştia recurg la orice subterfugiu: de la transformarea rasei umane şi manipularea ei genetică la mascarea minciunii în adevăr absolut. Acum oamenii nu se mai nasc pe cale naturală, ci sunt produşi în laboratoarele Centrului de Incubaţie şi Condiţionare, iar diferenţierea speciilor se face prin neajunsuri fizice şi "intelectuale" (aici termenul este utilizat puţin forţat). Alfa plus este considerată specia superioară, faţă de celelalte două care îi sunt inferioare. Ceea ce conferă originalitate, şi ceea ce nu am mai găsit în celelalte distopii citite, şi care m-a impresionat, este modul de reeducare a copiilor. Acestora li se introduc în creier (dacă poate fi numit aşa), prin "lecţii" generoase, ideile "sfântului Ford". Această "educaţie" se face prin somn prin procedeul repetării obsesive a anumitor idei şi concepte. De asemenea, modalitatea prin care prin care este menţinută starea de inconştienţă a oamenilor este reprezentată de Soma, pastile care au efectul unui drog şi care induc consumatorului stări de euforie şi delir şi prin care cei care-l consumă se "eliberează de oboseala" zilei.

Dar mai există oare o cale de salvare? Da, există, şi aceasta este reprezentată de oamenii încă neatinşi de morbul acestei "civilizaţii" şi care sunt izolaţi în rezervaţii. Apariţia unei ediţii de Opere complete de Shakespeare poate contribui decisiv la răsturnarea unui regim absurd şi care poate trezi memoria, memoria unui trecut acum hulit şi îngropat. Apariţia Sălbaticului are darul de a bulversa societatea, ca şi comportamentul şi preocupările sale "neobişnuite" care mută atenţia oamenilor spre el.

Un alt lucru interesant este readucerea în această operă este readucerea stilului orwellian inspirat din cel mai pur SF şi care mie mi-a plăcut extrem de mult. Acesta a fost unul din principalele motive pentru care am citit această carte, asemănarea cu un roman extrem de drag mie, 1984.

În încheiere, cartea asta o recomand doar acelui tip de cititor care este capabil să înteleagă mesajul extrem de profund ce se desprinde din această operă şi care poate să se transpună în datele realităţii expuse de autor fără a fi influenţat. Aşadar, lectură plăcută!