Noi de partea cui vom fi?

S-au înmulțit lucrurile până la refuz. Lucruri de consum, dar și formele nesfârșite ale divertismentului. Și, în definitiv, nu lucrurile în sine sunt mai multe, ci proiecțiile lor teleecranizate. S-ar putea ca visele să fie mai multe, dar nici acesta nu este adevărul deplin. Da, sunt mai multe visele (și coșmarurile), însă nu (mai) sunt ale noastre. Oamenii, din păcate, nu mai au propriile vise de când nu mai folosesc obiecte făcute de ei înșiși, ale căror măsuri și sensuri să fie date de mâinile lor. Toate sunt reflecții, prelungiri ale altor minți, care nu produc altceva decât vise, fără niciun scrupul, plătite pentru asta nu numai cu bani, ci și cu celebritate și cu droguri de orice fel. Lor li se permite orice, căci visează pentru noi. Dar nici ei nu trăiesc propriile țeluri (sau poate că nu au de ce și pentru ce să ființeze?), propriile vieți, fiind mult prea conectați la o fabrică de vedenii.

Și, astfel, oamenii sunt, dar parcă n-ar fi, duc niște vieți virtuale, tot mai mult uniformizați în gândire, în reacții, în sentimente, în emoții, haotizați de știri, evenimente, imagini și simboluri mediatice. E ca și cum, încetul cu încetul, goliți de propriile vieți, persoanele din lumea întreagă s-au umplut pe nesimțite de conținuturi străine, au devenit dependenți de ele, și-au pierdut și facultatea de a gândi singuri, de a înțelege, de a simți fără să fie stimulați dinafară. Este democrație, da ⎯ dar „stăpânul” e parcă mai gelos ca oricând. Înainte, simpli și modești, înconjurați mai cu seamă de lucruri făurite de propriile mâini, trăindu-și idealurile, cinstind cum se cuvine evenimentele nașterii, botezului, nunții sau trecerii dincolo, dar și ale meșteșugului, ale sărbătorii și ale unui întreg patrimoniu de înțelepciune și frumos concentrat în poezie și cântec, în povești și legende, oamenii nu simțeau nevoia să aibă mai mult. Împăcați și împăciuitori, ei nu doar munceau, ci și și visau, cântau și se bucurau. Întreaga lume părea o imensă Biserică și toți vorbeau aceeasi limbă a frumosului, a adevărului, a armoniei și rațiunii așezate de Dumnezeu în creația Sa. Și, cel mai important, nu se simțeau nici singuri, nici plictisiți. Ba chiar găseau înlăuntrul lor, undeva, în pacea inimii, un izvor de înțelesuri din care mintea nu mai contenea să se hrănească.

Trăim în afara noastră

Astăzi, însă, cuplați la realitatea virtuală, noi, chiar și când declarăm că avem credință în Dumnezeu, nu mai suntem în stare (sau poate nu mai vrem?) să ne simțim sufletul. Trăim în visele de care vorbeam, în lucruri exterioare, în comodități de plastic, în griji și plăceri insipide. Trăim în afara noastră. Acesta este momentul în care a venit nu Apocalipsa ⎯ deși va veni și ea tot așa, dintr-odată, spontan ⎯ ci Covidul. Un virus micuț, care pătrunde timid în lume, precum imaginile de pe micul ecran, ca, în numai câteva luni, să o transforme radical. Și, până la urmă, nu schimbările exterioare sunt importante, ci developările pe care această boală le-a făcut posibile. Oamenii au început să prefere separarea ca formă de „prevenție”, vădindu-și mai bine ca oricând natura sufletelor, a vieții interioare a fiecăruia.

Andrei Tarkovski, poate cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, are o temă foarte dragă lui, pe care o reia în multe din filmele sale. Este frământat de o preocupare esențială, aceea de a descoperi ce are omul mai adânc în inimă, răspunzând astfel la întrebarea: Ce este omul, de fapt? În filmul „Solaris”, de pildă, acțiunea are loc undeva, pe o navetă spațială, unde se întâmplă ceva straniu cu doi-trei pasageri. Fiecare are experiența materializării, chiar a întrupării, în vecinătatea sa, a unor ființe pe care le purta adânc în inimă. Unuia i se întrupase soția pe care o iubise mult, dar care murise în urmă cu ceva vreme, în timp ce altuia i se arată un pitic urât și răutăcios, ființă pe care o ascundea undeva, în sufletul său.

Așa și cu acest Covid. Din păcate, multe spaime, neîmpliniri, neputințe și urâciuni ale inimii omenești au ieșit la suprafață. Mai întâi de toate s-a dovedit că lumea, în majoritatea ei, are un nou dumnezeu ⎯ nu pe Hristos, ci opinia publică întruchipată de mass-media. De ea ascultă omul recent mai mult decât putea asculta de Dumnezeu omul religios odinioară. De fapt, nici nu se poate spune că este vorba de ascultare, și tocmai în aceasta stă gravitatea situației. În fapt, e o dependență puternică de acel for de conștiință exterior, devenit interior prin vizionare îndelungată, la care oamenii fac apel în mod subconștient. Cu alte cuvinte, fluxul de imagini și emoții, de știri sau sentințe internalizate în decursul anilor devin propriul orizont sufletesc, viața mulțimilor care vor urma până la capăt indicațiile, pentru că nu mai au reazăm și scăpare nici măcar în propriul edificiu lăuntric.

Pentru cine nu este familiarizat cu experimentul reeducării din lagărele comuniste, la noi cunoscut ca „Experimentul Pitești”, să amintim că acolo se ajunsese cam tot la același rezultat. Prin frică și teroare, prin chinuri fără sfârșit și alte inginerii psihologice, între care dărâmarea tuturor sistemelor de adevăr și încredere, mulți dintre deținuți ajunseseră să-și tăgăduiască credința, să-și defăimeze soțiile sau părinții sau să-și trădeze prietenii cei mai apropiați. Și făceau aceasta inconștient, fără să-și dea seama unde se termină ordinul și începe propria inițiativă. În numai câțiva ani, unii s-au transformat în niște monștri, sistemul represiv reușind să restructureze sufetul omului.

Măsura credinței noastre

În acest context, masca devine un adevărat simbol al supunerii necondiționate, al înregimentării în armatele celor fără de chip, pe de o parte, chinuiți de rolul asumat, dar, pe de alta, liniștiți la gândul că așa vor avea o șansă în plus la viață, că vor trăi mai mult și vor suferi mai puțin. Îmi amintesc aici cuvintele unui consumator de droguri care spunea că plăcerea e numai la început, de la un moment dat încolo rămânând doar fuga de spectrul durerii, al sevrajului, al anxietății, a ceva ce nu poate fi zugrăvit în cuvinte ⎯ neliniștea în sine, în calitate de sentiment independent, ca un adevărat vierme care nu mai adoarme. De exact această impacientare se impărtășesc toți cei dependenți de știrile micilor ecrane. Iar, după ei, soluția nu este alta decât ascultarea ⎯ adică, simbolic vorbind, purtarea măștii. 

Da, masca este un simbol. Dintotdeauna a semnificat teatrul și a fost asociată ritualurilor, în majoritatea cultelor păgâne. Prin mască, omul renunță la persoana sa în favoarea unui personaj colectiv, a unui zeu sau monstru, au unui rol (altul decât cel propriu). Masca îți răpește fața, iar cea modernă merge și mai departe, acoperind și nasul și gura, ca simbol al supunerii și tăcerii. Și nu mă refer la acea mască purtată într-un loc unde posibilitatea de molipsire este iminentă, ci la masca purtată în mașină, pe stradă sau în locurile unde nu se mai poate pune problema contaminării. Deci nu mai vorbim aici de un mijloc de protecție împotriva unor agenți patogeni, ci de un reflex interior, de obsesia de a nu ieși din rând, de a nu pierde sentimentul securității indus de mass-media, de a nu pierde acel atât de fragil sentiment de siguranță și de a cădea pradă neliniștii. 

În acest context, Covidul nu este numai un virus, un informație înscrisă într-un ARN destinat să ne zăpăcească celulele, ci și un turnesol aruncat peste lume, pentru a ne arăta unde ne aflăm. Ne-a arătat cine iubește pe Dumnezeu și cine-l desconsideră și defăimează. A despărțit părinții de copii, a creat o solidaritate în minciună, dar și una, mai mică, în adevăr . Ne-a indicat parametrii credinței noastre prin confruntarea cu frica de moarte, dar și a capacității de mărturisire. Sau, dimpotrivă, ne-a arătat că foarte mulți vor renunța la cele ale credinței și ale Biseicii pentru ascultarea de puterile lumii, în spatele cărora, mai mult ca niciodată, se zărește Antihristul.

Așadar, credem că, prin Covid, omenirea are numai de câștigat. E un fel de pregustare a încercărilor ce vor veni, a provocărilor la mărturisire sau la lepădare. Oricum, lumea a fost trezită din somn. Pentru unii va însemna o mai accentuată apropiere de Dumnezeu și de modelul Său, iar pentru alții, o îndepărtare de Hristos, pentru a se supune logicii configurate mediatic și, ca urmare, o mare întristare, frică și, totodată, înverșunare împotriva acelora care nu sunt ca ei. Din păcate, aceștia, precum se vede, vor fi cei mulți, pentru a se adeveri cuvântul Mântuitorului: „Oare când voi veni, voi mai găsi credință pe pământ?” (Luca, 18:8) Întrebare la care fiecare dintre noi trebuie să găsească propriul răspuns.

Dar, în acele momente de a căror desfășurare ne apropiem cu pași repezi, noi de partea cui vom fi?

Sursa: Rev. „Famila ortodoxă”, mai 2020

Ciocoii vechi și noi

Romanul „Ciocoii vechi și noi” sau „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, de Nicolae Filimon este considerat primul roman notabil al literaturii române.  Acesta a fost publicat în 1862, sub formă de foileton, iar în volum el a apărut în 1863, an care poate fi considerat, în unanimitate, data de naștere a romanului românesc. Tema sa reliefează, în manieră romantică și realistă, o frescă socială de la începutul secolului al XIX-lea și atenționarea alarmistă asupra pericolului pe care-l constituie apăariția unei noi pături sociale, cea a ciocoilor autohtoni.

Incipitul operei este reprezentat de precizarea clară a timpului când începe acțiunea și portretizarea detaliată a protagonistului: „Într-o dimineață din luna lui octombre anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu fața oacheșă, „cu ochi negri, plini de viclenie”. Acest portret fizic sugerează, încă de la prima apariție, evidența trăsăturilor morale: „un nas drept și cu vârful cam ridicat în sus”, ce indică ambiția și mândria grosolană. El este îmbrăcat sărăcăcios și umil, ceea ce evidențiază, o dată în plus, condiția mizeră în care se găsește și dorința nestăvilită de a se îmbogăți și de a dobândi funcții prin mijloace necinstite. Andronache Tuzluc îl angajează mai întâi ca ciubucciu  (însărcinat cu aprinderea pipei boierului) și Dinu Păturică, privind disprețuitor camera unde urma să locuiască, își spune încrezător: „Iată-mă ajuns în pământul făgăduinței; am pus mâna pe pâne și pe cuțit; curagiu și răbdare, prefăcătorie și iușchiuzarlâc (dibăcie) și ca mâne voi avea și eu bogății și case mari ca ale acestui fanariot.” În acest timp, protagonistul este plin de energie, își dă silința să-și completeze educația ciocoiască și reușește, în foarte scurt timp, înarmat cu multă răbdare și inventivitate, să-și ruineze binefăcătorul. El disprețuiește literatura și cultura greacă, fiind hotărât să acorde importanță numai acelor cărți care să-l ajute  și să-i ofere mijloacele facile și sigure de parvenire. Din biblioteca fanariotului își alege operele lui Machiavelli și apoi a devenit „perfect în arta ipocriziei și a perfidiei”.

Prima însărcinare importantă pe care i-o dă postelnicul tânărului ciubucciu este aceea de a o păzi pe amanta lui, pe chera Duduca. Păturică este în culmea fericirii, considerând că are acum toate avantajele ce i-ar putea servi la îndeplinirea scopurilor. Cu perfidie, acesta se arată umil și supus, gata să împlinească orice poruncă a femeii, care este uimită de sângele rece și inima de piatră a noului servitor trimis de Tuzluc. Cei doi plănuiesc să-l încarce pe boier la socoteli, ea să-i ceară șaluri și mătăsuri, iar el să-l înșele la administrarea moșiilor. Postelnicul este foarte mulțumit de abnegația pe care Păturică o dovedește în funcția de păzitor al ibovnicei, nu-l mai chinuie gelozia și ține cu tot dinadinsul să-l răsplătească pe tânărul ce se arată a fi atât de credincios.

Astfel, drept consecință a acestor fapte, protagonistul este instalat în postul de vătaf, pe care-l dorise atât de mult. El cheamă pe toți servitorii și, cu un ton autoritar, îi amenință că-i va pedepsi fără milă dacă vor îndrăzni să-l înșele pe boier, considerând că s-a făcut mare risipă la curtea acestuia. Spre bucuria lui Tuzluc, eroul se oferă să administreze moșiile pe care demnitarul le are în posesie, prilej cu care siluiește pe toți țăranii și chiar pe arendașul cu care se întâlnește la Răsucita, reușind să se întoarcă la București cu un profit fabulos: 200 de pungi de galbeni! Dinu Păturică se îmbogățise „prin fapte rușinoase” și deține acum majoritatea proprietăților stăpânului: moșii, vii, păduri, sute de pungi de bani. Planul lui era să-l lase pe fanariot „Cu punga mai ușurică decât a unui nefer de spătărie și cu sufletul încărcat de blestemele săracilor, din ale căror sudori și-a strâns acele bogății.”

Instalat în postul de ispravnic, personajul ia în posesie județele peste care devine stăpân și își pune în funcții oameni care se potriveau întocmai caracterului său josnic, între care pe Neagu Rupe-Piele, „om născut să fie călău”, clebru pentru cruzimile nemaiauzite pe care le săvârșea. Mai lacom ca niciodată, Păturică recurge la cele mai mârșave metode de a aduna pungi de galbeni, dar ticăloșia are și ea un sfârșit, iar răul este pedepsit exemplar.

Acest roman a constituit baza pasiunii mele pentru literatura beletristică, fiind o operă care reliefează, în cel mai înalt grad, modul în care imoralitatea degradează moravurile unei societăți.

În primul rând, aș remarca  natura contradictorie dintre prolog și epilog. Pe de o parte, în primele pagini ale textului, Filimon schițează portretul ciocoiului: „Ciocoiul este întotdeauna și în orice țară un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat cu o ambițiune nemărginită care eclată ca o bombă pe dată ce și-a atins ținta aspirațiunilor.” De asemenea, acesta avertizează că acest fel de oameni sunt „inamici ai onoarei și ai tuturor virtuților cetățenești”, utilizând pentru viclenia lor metafora „vulpi cu două picioare”. Mai precizează faptul că ciocoiul a evoluat, adaptându-și metodele de parvenire în funcțiue de vremuri, devenind un individ „cu frac și mănuși albe”, înfățișare cu care apar astăzi slujbașii politicii din săraca noastră țărișoară, precum și cei care năzuiesc, aidoma lui Păturică, să pună mâna pe cele mai avantajoase sinecuri. Pe de altă parte, epilogul este dedicat personajelor pozitive ale romanului, firi angelice și reprezentante ale binelui, biruitoare ⎯ în cele din urmă ⎯ asupra forțelor malefice: Banul C, Maria și, bineînteles, primul domn pământean de la încheierea secolului fanariot (Grigore Ghica), pe care autorul le răsplătește printr-un destin fericit. Astfel, aceste personaje sunt recompensate pentru toate cele îndurate în perioada care tocmai a luat sfârșit.

În al doilea rând, finalul este romantic și moralizator. Cortegiul funerar al lui Tuzluc, elegant prin generozitatea fostului vătaf, Gheorghe, se întâlnește cu cel sărăcăcios al lui Păturică în dreptul prăvăliei de a cărei ușă zace țintuit Chir Costea Chiorul, cel mai odios dintre ciocoi, capabil să-și vândă și pe cele două fete ca marfă. Vocea auctorială încheie pilduitor: „Iată cum își terminară cariera vieții acești trei scelerați. Întâmplarea (cred că mai mult o rânduială divină n. n.) voise ca ei să se mai întâlnească încă o dată înainte de a se prezenta lui Dumnezeu spre a-și da seama de relele ce săvârșiseră pe acest pământ.”

În al treilea rând, opera mi-a plăcut deoarece aceasta aruncă o lumină asupra lumii din Principatele dunărene din primul sfert al veacului al XIX-lea, realitatea și dorința noilor ciocoi de a accede la conducere fiind ilustrate foarte concis. Absolut toate personajele romanului erau direct implicate în procesul de evoluție politică al societății, proces marcat de încheierea ciclului domniilor fanariote și izbucnirea revoluției lui Tudor Vladimirescu. Însă, după cum schimbările politice nu determină și ameliorarea situației morale a celor dornici de înavuțire, e lesne de înțeles că Dinu Păturică s-a folosit de acest prilej spre a acapara și mai multe bogății („zeul la care se închină toți este banul”, dicton nemuritor al lui Balzac), dovedindu-și lașitatea și ipocrizia prin multiple trădări.

Așadar, ce-ar trebui să învățăm din existența eroului care a dat viață acestei povești? Ar trebui să înțelegem că onestitatea și demnitatea sunt însușirile de bază ale oricărui om, iar încălcarea acestor imperative categorice are drept consecință sfârșitul tragic. Că o viață fără compromisuri va conduce spre obținerea fericirii și împlinirii spirituale. Apoi, e fundamental de știut că adevărul triumfă întotdeauna în fața minciunii, oricât de bine ar fi ea mascată, pentru că aceasta „are picioare scurte și departe n-ajunge”, dreptatea înfăptuindu-se, la final, în mod neîndoielnic! 

De ce se moare în discoteci?

Va intriga pe mulți acest titlu, mai mult ca sigur, pentru că în discoteci nu se moare; probabil că acolo este singurul loc în care nimeni nu se mai poate gândi la moarte. Și, la urma urmelor, de ce ar trebui să ne gândim la moarte? Este un subiect interzis tinerilor sub sau peste optsprezece ani; tinerețea trebuie trăită la maxim, trebuie să o storci ca pe o lămâie de absolut tot ce-și poate oferi ea mai bun. Prea mulți dintre noi au „exilat” problema neajunsului morții undeva după șaptezeci de ani, când deja viața nu-ți va mai oferi mare lucru. Nimeni dintre noi nu este pregătit să moară, nimeni nu vrea să deschidă acest subiect referindu-se strict la persoana și la viața lui. Cu o oarecare teamă mai amintim despre vreun caz „nefericit” de la știrile PRO TV sau despre o simplă cunoștință care a „îndrăznit” să moară. Dar noi? Nu! Despre noi nici nu se poate vorbi!

De fapt, ce este moartea? Sunt prea multe opinii în acest sens, s-au scris prea multe cărți pe marginea subiectului. Nimeni, însă, nu știe ce este cu adevărat moartea, pentru că nimeni n-a înțeles-o decât după ce nu s-a mai putut zice absolut nimic, după ce s-a așternut o tăcere mult prea adâncă. O singură Persoană a fost îndreptățită să vorbească despre moarte: Iisus Hristos. Și a făcut-o în termeni cât se poate de simpli, vorbind, de fapt, despre bucurie, despre Împărăția Cerurilor, în care nici măcar umbra tristeții nu va reuși să intre. El a fost mort pentru trei zile: ce a însemnat acest lucru? Biserica ne spune că Mântuitorul era în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul spre a ridica pe cei care-L așteptaseră și care au crezut în El, în rai cu tâlharul, dar și pe Scaunul Slavei împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Nimic înfricoșător, nimic dintr-un scenariu de film horror!

Moartea lui Iisus Hristos a fost o luptă cu iadul, o luptă cu refuzul omului de a primi Iubirea Sa. Nu a fost o dispariție, o neantizare, o trecere în așa-zisa „neființă”, nu a fost o întoarcere în Marele Tot hindus. El a existat în timpul acestor trei zile fără încetare și nimic nu L-a putut ține închis într-un iad care nu suporta Iubirea si Lumina Lui.

Dar pentru noi, creștinii secolului XXI, ce poate însemna moartea? În ce constă toată grozăvia ei? trebuie să știm un lucru esențial: în Hristos morții nu sunt morți, ci toți trăiesc pentru eternitate. Doar trupul este redus la tăcere, este închis într-un mormânt mult prea adânc și mult prea trist. Însă mai este acel ceva numit „suflet”, care ignoră legile pământești și rămâne în viață după legea lui Dumnezeu, pentru veșnicie. Este acel suflet pe care poate l-am ignorat o viață întreagă și l-am lăsat să intre în veșnicie fără un nume, fără identitate, fără nicio valoare. Poate că o viață întreagă nu am știut (sau poate nu am vrut?!) să Îl dăruim lui Dumnezeu, să îl învățăm ce este veșnicia după niște legi pe care lumea nu vrea să le mai cunoască și să le mai înțeleagă.

Picătura de nebunie a creștinismului îl face să creadă că moartea este, de fapt, începutul adevărat al vieții, este o nouă naștere pe care o primim de la Cel care ne-a creat. Dar aici intervine libertatea noastră. De la Dumnezeu primim viața, dar noi noi hotărâm modul în care primim veșnicia noastră. Avem în dar de la El un număr de ani pe care-i folosim după cum credem de cuviință. Această libertate de care beneficiem se reflectă în alegerile pe care care le face sau în deciziile pe care le luăm: fie alegem să trăim pentru ceea ce avem aici și acum, fie riscăm totul pentru o credință care multora nu le oferă nimic, care pentru prea mulți nu mai are nicio importanță. Viata este sau un dar de la Dumnezeu sau un „dar” de la maimuțele primate; altă alternativă nu poate exista. Așa că fie vom trăi după legea maimuțelor, înzestrate acum cu ceva mai multă rațiune și ceva mai mult sentiment, fie vom trăi după Legea Nazarineanului care a murit acum două mii de ani între doi tâlhari.

Și una din legile „maimuțelor” stipulează că viața omului trebuie să fie „umplută” cu cât mai multă distracție, trebuie să fie garnisită cu cât mai multă „fericire”, obligatorie și cu orice preț. Suferința trebuie sugrumată din fașă, pentru că noi nu avem timp de o tristețe care ne-ar ajuta să ne dăm seama de zădărnicia acestei existențe. Dar suferința nu se supune legilor dictate de „cimpanzeii” care ne înconjoară. Ei nu înțeleg că omul care fuge de suferință, se va izbi și mai tare de ea; cel ce nu o acceptă va avea parte de o suferință îndoită. Iar dacă o viață întreagă a refuzat suferința, atunci va fi lovit de suferința iadului, de care nu se va mai putea ascunde. Una din definițiile omului este și aceasta: este singura ființă care poate accepta liber și conștient suferința, dar, în același timp, poate avea o bucurie sufletească imensă. Această normă a lăsat-o Nazarineanul care a murit înfiorător de chinuit pe Cruce, pentru ca noi să nu știm ce-i suferința și ne-a dăruit cea mai mare bucurie pe care o poate avea un om.

Dar „maimuțele” noastre ticluiesc tot felul de planuri de a se eschiva. Atât timp cât ei nu se bazează pe un rai promis dincolo de pragul morții, încearcă să-și zidească totul aici pe pământ, să facă un „heaven” terestru. Credem doar în ceea ce vedem, acceptăm doar ceea ce ne cade sub simțuri. Nu are importanță că bucuria și fericirea lor sunt de scurtă durată, se încheie mult mai repede, chiar înainte de a începe. Țigara este urmată de o altă țigară, băutura de băutură, desfrâul de desfrâu, minciuna de minciună etc. Totul se petrece cât mai repede, într-un ritm amețitor, ca nu cumva să-și dea seama cât sunt de goi, cât sunt de nemulțumiți, cât sunt de aproape de moarte.

Bucuria, dorința de a fi fericit nu sunt un păcat, nu pot fi condamnate de Hristos. Dar noi aici vorbim despre bucuria din care lipsește tocmai acest Iisus Hristos, Singurul care ne poate oferi bucuria, fericirea veșnică.

După această lungă introducere în temă, cred că pot încerca să răspund la o întrebare aproape imposibilă: „De ce se moare în discoteci?” Trupește nu se moare decât în cazuri extreme, când se adună prea multă „iubire” în aceste locuri și când aceasta izbucnește ca un vulcan. Dar se moare nemăsurat de mult sufletește. Cum judecă, cum se comportă, cum trăiesc cei care frecventează aceste locuri? Într-o proporție zdrobitoare va trebui să acceptăm faptul că nivelul intelectual lasă mult de dorit. dar nu aici am vrut să ajung, ci la situația morală a acestora. Vom vedea că treptat, fără grabă, are loc o retragere delicată a lui Hristos, o tăcere delicată a Acestuia.

Chiar dacă nu vrem să acceptăm, în mode „inexplicabil”, cei care merg nopți în șir în discotecă pierd acel al șaselea simț, pierd simțul eternității. Repet, totul are loc treptat: la început vor frecventa și biserica, dar și discoteca. Dar în biserică vor avea tot mai puțină răbdare, gândurile vor fi aiurea, numai la Hristos nu, vor simți o tot mai puțină sete de Dragoste. Grav este că nici nu vor da atenție acestei goliri sufletești, poate chiar o vor accepta ca pe un rău necesar. Acesta este primul pas al trădării lui Dumnezeu! Orice alegere importantă a noastră va fi plătită și răsplătită în veșnicie. La Liturghie este adevărat că trupul nu poate fi satisfăcut; a sta în picioare 3-4 ore, a sta în genunchi, poate chiar a plânge pentru o săptămână de răutate și păcat, toate nu mai pot fi considerate atractive pentru un tânăr: este exact ca și în povestea lui Ion Creangă cu acea încercare de a duce măcar o parte din lumina soarelui cu obrocul în interiorul casei. Noi nu am înțeles că minunea o face Hristos, că gândurile ne vor tortura până în clipa în care vom avea siguranța Dragostei și a prezenței Mântuitorului lângă noi și în noi. Iar până acolo este mult, este o luptă pe care nu vrem să o mai ducem. Și atunci vom fugi acolo unde fericirea se obține simplu și imediat.

Nu pot explica de ce se întâmplă acest dureros schimb, pentru că ar însemna să vorbesc despre Cel pe care de mult timp nu mai vrem să-L acceptăm. Hristos nu ne scoate din Liturghii, nu ne lasă reci și indiferenți, nu ne rănește sufletele, făcându-ne obtuzi, egoiști, pătimași și nesimțiți. Altcineva, însă, poate acestea, cu acordul nostru, cu tăcerea noastră. Va trebui să înțelegem că avem o nevoie obsedantă de Liturghie, chiar dacă nu înțelegem mai nimic, chiar dacă stăm ca pe jar și chiar dacă ni se pare că am mai „pierdut” încă o dimineață de duminică. Dacă există Hristos, atunci vom primi răspuns la toate căutările noastre, la întrebările și efortul nostru.

Absolut nimic dintr-o discotecă nu ne va ajuta și nici nu ne va lăsa să bănuim că ne aflăm printre creștini, printre tineri botezați în Numele Sfintei Treimi. Nimic nu ne va îndrepta spre Hristos, pentru că ne aflăm în acele locuri în care Hristos nu poate sălășlui. Prin fuga din Biserici, prin calitatea morală și „intelectuală” dubitabilă a muzicii, prin rănile sufletești ale celor prezenți, prin limbaj și obscenitate (uneori voalate), prin toate acestea intrăm într-un loc din care sfințenia s-a retras. Să mai spun că nebunia creștinismului nu se împacă cu bucuria acestei lumi? Vinerea ca zi de post, sâmbăta ca zi de amintire a celor adormiți, dar și a adormirii noastre, duminica ca zi a Învierii lui Hristos, dar și a noastră, ca zi în care ar trebui să ne împărtășim, toate la un loc „opresc” pe tânărul nostru de la o bucurie care nu lasă nimic în urmă. Știu bine că logica profană nu poate accepta logica divină. Nu trebuia să ne căutăm un refugiu al tristeții și neîmplinirilor noastre în discotecă! Nu trebuie să ne vindem prea ușor tristețea și durerea vieții noastre; să nu încercăm a le vindeca aiurea, departe de Hristos, pentru că nu vom gusta veșnicia. Calea lui Hristos este grea, enorm de dificilă, de colțuroasă și de strâmtă; nimic nu poate fi schimbat. Dar este unica rută ce duce spre veșnica fericire!

Deși poate ne este greu să acceptăm, dar a fi un adevărat creștin înseamnă a suferi. S-ar părea că avem un Dumnezeu sadic, Căruia Îi place să chinuiască pe cei pe care Îi iubește. Dar nu El ne chinuie, ci lumea cu toată decăderea ei, cu păcatele ei. Ne chinuie trupul când vrem să postim, ne chinuie conștiința când greșim, ne chinuie lumea când ne lovește cu egoismul, răutatea și nepăsarea ei. Și ne mai lovește și cel ce nu poate să accepte pe cei ce nu vor să rămână singuri în veșnicie, pe cei care, cu orice risc, vor să simtă mângâierea și iertarea lui Hristos. Dar totul, la un moment dat, este exterior, nu ne mai atinge sufletele care au cunoscut pe Cel Bun și Blând. Sufletește nu ne mai pasă de răul ce înconjoară această lume, ci doar ne rugăm pentru ea. Cine a cunoscut bucuria aceasta interioară nu mai are nevoie de ofertele acestei lumi. Și să reiau subiectul muzicii (despre care va fi vorba altădată) care se ascultă acolo în ritmuri violente și la un volum infernal? Nu am dreptul să acuz de răutate absolut tot ce s-a produs pe plan muzical până la ora actuală, dar mai există oare capacitatea de a alege grâul de neghină? Iar jocul intens și chiar arzător de lumini nu vrea să fie cumva o imagine indirectă a iadului? Sau pecetea, adică „ștampila” pe care o primim la intrare, nu trebuie considerată o anulare a personalității și libertății? Și nu ar putea fi o prefigurare a peceții despre care vorbește Apocalipsa și pe care Antihrist o va cere tuturor celor ce i se vor închina? Nu este o pregătire oarecum directă a conștiințelor pentru marea trădare ce nu va întârzia să vină?

Celălalt nu mai are nimic să-mi spună, pentru că în discotecă cuvintele au fost ucise. Celălalt a fost condamnat la tăcere, luându-i-se ce ar putea fi dăruit altcuiva, în bucuria sau singurătatea sa. Devenim animale dansatoare. O muzică ce „vorbește” în locul nostru și pentru noi, o muzică ce nu ne face oameni, ci roboți tăcuți, supuși unor ritmuri impuse de un DJ, de un „preot” al unei liturghii asurzitoare, fără de Cuvânt. „Zgomotul” unei slujbe nu prezintă nicio atracție, căci mult prea greu ne este să ne trezim sufletele și să ne stăpânim trupurile. Însă nu trebuie să uităm că absolut tot ce se obține în această lume facil, mult prea ușor, nu va putea rezista, nu are valoare în fața noastră și nici în Ochii Celui Veșnic. E adevărat că nici la slujbă nu vorbești, dar aici asculți pe singurul Om care are ceva să-ți spună: un Adevăr care să te facă veșnic. Și poate urma un răspuns: de iubire sau indiferență. Cel ce nu S-a bucurat, Cel ce nu a râs niciodată, nu vorbește la boxe asurzitoare, ci în tăcerea unei Evanghelii zilnice, ce nu mai este auzită în infernul acestei lumi...

Apoi, să mai am dreptul să spun că discotecă este și o pierdere a demnității?

Ce altceva poate fi această dezgolire a trupurilor, dansurile care te înfierbântă, acea rănire a limbajului, acest întuneric care acoperă păcate ce nu mai avem curajul să le facem la lumina zilei? O oarecare întrecere a dezgolirii trupurilor nu are rost să le negăm și nici nu voi insista asupra acestui punct. Nu icoane cu Botezătorul sau cu sfinte acoperite mult prea mult pentru gustul acestei lumi este scopul frecventării discotecii. Tot acest scenariu într-un întuneric în care nu te mai poți distinge pe tine și pe cel de lângă tine. te lași antrenat într-un ritm căruia simți că nu-i poți rezista, în fața căruia corpul capătă o voință și o mișcare proprie.  E un dans al singurătății, în care nu se întâmplă nimic veșnic. S-a decăzut prea mult! De la hora românească în care se juca într-un cerc ce preîntâmpina infinitul, mișcarea împreună într-un dans al veșniciei (în care toți vedeau pe toți, fiecare era în legătură cu fiecare prin ținerea de mână) s-a ajuns la dansul de societate, în care această legătură era păstrată doar pentru celălalt, adică două persoane ce se „jucau” cu veșnicia lor. Însă fragmentarea și despiritualizarea lumii a rănit și dansul, care nu mai este decât un preludiu al păcatului. Întunericul din suflete și din trupuri a ieșit într-o sală în care nu ne mai putem simți oameni în adevăratul sens al cuvântului. Un întuneric în care imaginația fiecăruia poate „naște prea multe gânduri păcătoase.

Te pierzi într-o mulțime amorfă, în care, de fapt, nici nu exiști; nimănui nu-i pasă cine ești, care sunt bucuriile și care sunt tristețile tale. De fapt, discoteca este o prăpastie a uitării, un râs forțat, o bucurie inexistentă. Dacă viața noastră ar fi plină de bucurii și împliniri, nimeni nu cred că ar mai veni în discotecă; dar tristețea noastră și a lumii ne alungă în locuri în care știm că am putea găsi fericirea. Suntem prea singuri și fugim în discotecile care ne lasă impresia că suntem înconjurați de prieteni, de oameni în sensul larg al cuvântului. Omul are instinctul divin de a-i căuta pe ceilalți, de a le simți lipsa; însă prea des greșim locul și modul în care să ne apropiem.

Se spune că în iad cei chinuiți nu se vor vedea, nu își vor vedea unii altora chipurile. De ce? Eu am siguranța faptului că există un dublu motiv: ura și desfigurarea. Cei de acolo vor înțelege abia atunci că nu au iubit pe nimeni și că nu au fost iubiți. Se vor vedea trădați în păcatele și patimile lor, se vor vedea singuri și însingurați. Atunci vor urî pe cai pe care oricum nu i-au iubit, dar se vor urî și pe ei înșiși, viața lor care se va vedea fără niciun rost, fără niciun sens. desfigurarea începe încă de aici, prin trădarea luminii pe care Dumnezeu a sădit-o în noi. Păcatul ne face monștri, ne urâțește și ne întunecă. Ne face reci, perfizi și egoiști. Faptele ce se săvârșesc sau se nasc în întunericul discotecilor continuă și se „desăvârșesc” în întunericul de acasă sau de aiurea. După o noapte de „distracție” nu poate urma nimic bun, ci doar așteptăm cu înfrigurare doar o altă astfel de noapte. Ne zbatem o tinerețe întreagă între nopți care nu ne fac mai buni, nu ne pregătesc pentru zilele unei vieți ce nu se anunță prea des în termeni fericiți..

La final, ar fi bine să luăm în discuție și câteva lucruri practice.

De ce ar avea nevoie de paznici, de un bodyguard care să știe ultimele manevre de kung-fu, un loc în care „domnește” fericirea și bucuria?  Sau de ce se plătește intrarea în acest loc al „liniștii” pământenilor? de ce atâtea violuri sau fapte nerușinate după o noapte în discotecă? După ceva bun se poate întâmpla ceva rău?! De ce această curioasă „fericire” are nevoie de întăritoare: de țigară și de băutură? De ce drogurile se „trag” mai ales în astfel de medii? Nu își este suficientă sieși încât să apeleze săracii tineri la surogate care-i ajută să-și închipuie că sunt mult prea împliniți, mult prea desăvârșiți? Și, la urma urmelor, de ce durează atât de puțin? Se încadrează între acele episodice momente de bucurie, pe care cu disperare le dorim mai lungi și de care nu vrem să ne despărțim. dar timpul, viața noastră, ne obligă ca iarăși și iarăși să vedem că totul are un sfârșit și ne aruncă în rutina din care abia am ieșit.

De ce în acest mediu au loc fărădelegi de care lumea nu mai vrea să țină seama? Fete traumatizate pe viață, bucurii pierdute iremediabil, cuvinte murdare care rănesc până și pe cei ce le aud din „întâmplare” (deși n-ar trebui să fie acolo!), certuri ce ajung până la crime, demonizări prin droguri sau alcoolism etc. Oare un loc al fericirii poate să nască o anticameră a iadului? Cum se pot explica fapte ce desfigurează generații întregi, fapte pe care nu simte nevoia să le comită nimeni dintre cei care au fost la o Liturghie în care măcar au încercat să creadă în Hristos? Binele, oricât ar fi de slab și de îndepărtat de Dumnezeu, nu poate naște nici cel mai mic rău. Dar răul atrage după sine un rău și mai mare. Trădarea vine după o trădare ceva mai ușoară, moartea vine după o boală, lepădarea de Dumnezeu vine după greșeli pe care noi îndrăznim să le considerăm „mici” sau chiar să nu le considerăm păcate. La Judecata Finală nu vom fi întrebați dacă am ucis sau dacă am fost în discotecă. dar Hristos va căuta urmele Lui în fiecare dintre noi: milă, pace, iertare, dragoste, răbdare etc. Va căuta în noi „urmele” Trupului Său, urmele Euharistiei. Și la mulți nu le va găsi. Vom fi de o goliciune sufletească incredibilă!

Așadar, când vom înțelege că suntem frunze trecătoare în bătaia vântului,  numit de toți „viață”, atunci vom pune mai mult preț pe acest dar atât de fragil și mult prea efemer. Când vom simți măcar pentru câteva clipe suferința și lacrimile acestei lumi, când ne vom simți responsabili măcar cu o mică parte pentru tristețea și singurătatea acestei existențe, atunci vom cântări mai bine faptele noastre.

 Alegerea este a noastră!!

Sursa: „Rugăciuni către tineri”, monahul Paulin, ed. „Egumenița”, 2008

MIORIȚA. Revelația devenirii spirituale

Balada populară „Miorița” a fost culeasă de Alecu Russo de la niște păstori din munții Vrancei, pe când se afla în exil la Soveja și publicată în prima culegere de „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”, apărută în 1852, al cărei motto a devenit celebru:„Românul e născut poet”

Balada ilustrează mitul popular mioritic (al transhumanței), poetul anonim exprimând aici ideea că omul acceptă moartea ca pe un final firesc al vieții, o concepție filosofică, ceea ce face ca balada populară „Miorița” să fie, totodată, un poem filosofic. 

În multe din exegezele la măreața baladă se uită sau se ignoră a se aprofunda unele înțelesuri maiu adânci, chiar paradoxale, dar indispensabile unei interpretări veridice, sintetizatoare cât mai apropiate de un etalon căutat și chiar idealizat de mulți. Astfel, atât dialogul baciului cu miorița năzdrăvană, cât și transfigurarea spațiului mioritic, dintr-unul carpatin într-o veritabilă comuniune cu cosmosul, plasează balada acolo unde îi este locul: într-un spațiu spiritual, revelator.

Toată balada este un mijloc de exprimare primară venit din timpuri imemoriale a unei comuniuni incipiente a omului cu puterile cosmice. De fapt, fără nicio îndoială, acesta este și mesajul ei, adică o străveche invitație la cunoașterea de sine. Cifra trei o găsim în mai multe locuri: trei turme de miei, trei ciobănei, trei zile, trei fluierași ne transpun într-un spațiu ideal, un timp ideal, o viață ideală.

„Păsărele mii”, „stele făclii” sugerează un spațiu transcendental. Dovada faptului că informația ajunsă prin intermediul mioriței năzdrăvane la ciobănaș ține de domeniul capital al revelației este și prematura consolare a baciului și chiar relativa pasivitate manifestată de acesta la aflarea veștii fatidice prin care este anunțat că va trebui să moară. Astfel, moartea transfigurată în viață cu ajutorul nunții cosmice ne revelează un adevăr care transpare, și anume că decesul așteptat al păstorului este unul ritualic, la fel ca și viața lui. În sprijinul acestei supoziții vine și descoperirea de care are parte și la care nu putea ajunge decât prin instituirea și respectarea tabuurilor și sacramentelor magice, care țineau de ritualuri specifice altor vremuri. Atâta timp cât nu era amenințat cu dispariția fizică, ciobanul și-a asumat condiția de om trăitor în a sa contemporaneitate. Ba chiar era cel mai „ortoman” dintre cei trei. Numai că, dacă „teroarea istoriei” este forma vizibilă a manifestărilor stihiilor, fondul, cheia problematicii, este calitatea răspunsului baciului la agresivitatea acestora. Prin urmare, atâta timp cât finalitatea a fost una materială, ciobănașul a fost și el omul obișnuit al timpurilor sale, un păstor ca toți ceilalți, chiar mai înstărit decât alții. Dar, fără îndoială că aderarea lui la un rit, care impune restricții și norme specifice, implicând o finalitate spirituală, i-a schimbat sensul vieții și al morții și, ca pentru fiecare om ce luptă cu furtunile naturii, venind momentele cruciale ale amenințării cu suprimarea fizică, el a trebuit să găsească un răspuns adecvat, necesar contracarării acelei formidabile terori de care era cuprinsă societatea primordială.

Ciobănașul nostru a răspuns cu o nuntă cosmică, căpătând o altă dimensiune a existenței. Acest alter ego dobândit în timp de o conștiință demnă, această verticalitate îi dă speranța revelației divine. Această comuniune a omului autohton cu puterile Providenței transfigurează realitatea carpatină într-o gură de rai, într-o lume metapământeană. Astfel, plaiul de fiecare zi al tuturor păstorilor devine pentru protagonistul baladei rai. Moartea, cu chipul ei grotesc, devine „mândra crăiasă/A lumii mireasă”, soarele și luna devenind martori în fața acestei cununii inedite.

„Preoți munții mari/Paseri lăutari/ Păsărele mii și stele făclii” arată periplul fericit al omului care, depășindu-și condiția, transcende spațiul, asigurându-și devenirea mult căutată spre o nouă identitate cosmică veșnică. Astfel, acest mesaj, această comoară inestimabilă de viață adevărată, nu numai că nu poate fi pesimist, dar el denotă o evidentă disponibilitate către o existență inedită și căreia, fiind de la un punct transcendentă, baciul îi face acum doar începutul. Într-adevăr, pe omul profan această neobișnuită nuntă îl găsește ancorat în rutina zilnică a lumii materiale. Dar același eveniment dovedește că ciobănașul este pregătit pentru o nouă devenire, așteptată poate toată viața și este răspunsul la un conflict psihologic al omului obișnuit aflat în dispută cu sinele egocentric. Însă la un conflict de o importanță istorică lui, omul comun nu poate da decât răspunsuri pe măsură sau va avea de suportat hiatusuri cel puțin descurajante. În balada noastră, un răspuns de apărare a propriului eu în relația cu agresorii virtuali ar fi tocmai implicarea. O astfel de apărare se poate considera și această dorință de eliberare în neant, deoarece prin  acest demers se năzuiește doar o evadare, o descătușare din tirania cotidianului și din contextul social imediat, acțiune care fatalmente poate fi o încununare a cunoașterii profane și un posibil certificat de naștere spirituală.

Dar trebuie să ținem cont că în intriga operei (sigur precreștine) eroul nostru nu poate să aspire exclusiv prin credință la Dumnezeul Om, venit în lume la „plinirea vremii”. Aceasta este profetică prin nunta cosmică, cu aura ei de mister, indispensabilă, de altfel, creării unei anumite libertăți de a ne cunoaște condiția ingrată de trăitori fără viață, deblocând devenirea prin credință a unui spirit încorsetat în mișcarea egocentrică.

Profetică și pregătitoare este balada și pentru viitoarea încreștinare a unui popor umilit în speranțele lui terestre însă gata pentru a primi viața adevărată, tainică și chiar inaccesibilă spiritelor lineare în aspirații.

Uluitoare este, într-adevăr, aderarea, fără rezerve, la acest inedit mod de integrare metafizică a omului de rând. Minunat este și prilejul de a altoi adevărurile revelatorii evanghelice la un suflet aflat într-o mișcare aproape firească de întâmpinare a vieții duhovnicești sau purtând pecetea arhetipală a trăirii creștine. Lumea contemporană cu toate ispitele ei păgâne  perseverează în încercarea de pervertire a spiritualității românești autentice. Astfel, alăturarea de alte spiritualități care nu sunt românești reprezintă o înstrăinare des întâlnită astăzi. La fel de greșită este și fuga iresponsabilă de sine, de matrița noastră.

În „Miorița” cunoașterea sacră și cea profană coexistă, balada reprezentând un tot unitar care disociat își pierde autenticitatea și, totodată, mesajul.

Cunoașterea realizată prin transfigurarea realității imediate este cunoașterea adevărată, chiar dacă prin caracterul ei ocult depășește înțelegerea noastră, nepotrivindu-se tiparelor gândirii profane. Practicarea ei ne deșteaptă, în cele din urmă, anumite facultăți spirituale prin intermediul cărora, ca prin niște receptacule divine, cătând lumea sacră și transformând-o pe cea profană, recreăm adevăratele valori perene, transcendentale, care-l fac pe omul credincios părtaș anumitor trăiri surprinzătoare, inimaginabile oglinda noii identități la care a aspirat mai mult sau mai puțin conștient. Aceste stări neobișnuite depășesc infinit în intensitate și claritate cele mai optimiste vise ale omului de rând. În atari momente, într-o coerență desăvârșită, trăim momentul sacru al Adevărului...

Cunoașterea clasică, mundană, se alimentează direct din realitatea profană, cea rituală transfigurându-o. Cunoașterea rituală este absolută, fiind mijlocită de cea profană, însă când aceasta din urmă se absolutizează nejustificat, rezultă surogatul de existență în care se complace omul obișnuit. Astfel, neinițiatul adoptă anumite valori prefabricate până într-atât încât deprecierea lor în timp devine inevitabilă. Cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul celui inițiat, ale cărui acțiuni denotă o aparentă implicare, dar adevăratele puncte de inserție în cotidian scapă unei analize superficiale. Acest lucru se datorează faptului că fiecare a lui transcende viața profană, putând spune că inițiatul dispare realmente prezentului prin motivația actelor sale, chiar dacă fizic joacă un rol activ. Această detașare de viața profană se împletește creator cu moartea ritualică, căci dacă inițiatul trăiește murind realității profane, neinițiatul moare trăind pseudorealitatea ei.. Poate de aceea sfinții și martirii au fost dintotdeauna neînțeleși și condamnați pentru închipuite delicte, dar, de fapt, ei nu făceau altceva decât să-și urmeze chemarea, depășind incapacitatea existențială de multe ori agresivă și contagioasă a semenilor sau chiar influențată de tendințe malefice.

„Miorița” este una din operele fundamentale ale poporului român, deoarece este definitorie pentru crezul existențial al locuitorilor acestor minunate plaiuri. Consider că însăși studierea cu bună credință a baladei duce la înscrierea pe o anume traiectorie spirituală, asemănătoare stărilor sufletești ale autorului anonim. Și asta din câteva motive:

În primul rând, ciobănașul cu care, fără îndoială, se identifică autorul anonim se străduiește, cu mijloacele sale, să ne arate drumul spre VIAȚĂ, depășind gândirea înrobită de materialism și de o dialectică tributară veacului în care trăim. Un exeget inițiat nu se pierde în elogii sau caracterizări aservite  istoriei noastre laice, desacralizate, ci ne anunță că viața adevărată există și că este împlinirea libertății spirituale. Ba mai mult, el vine cu propriile mijloace literar-artistice pentru a ne arăta, pe cât posibil, drumul spre ea, devenind, astfel, un călăuzitor demn de autorul „Mioriței” și de mulțimea anonimilor ce au participat la nașterea și la cizelarea ei în timp.

În al doilea rând, balada este într-adevăr complexă, dar scopul acestei complexități stilistice a textului pentru mulți ambiguă, aproape ruptă de realitate, este tocmai blocarea cunoașterii clasice, raționale, pentru a deschide drumul celor cu dispoziția necesară unei înțelegeri de tip superior, paradoxale, mijlocite de divinitate. Și asta pentru că nu tot omul vrea să abdice la o gândire ancorată în material și la aparentul ei confort. Binefacerile existenței duhovnicești, himerice la prima vedere, țin de o „aventură” a cunoașterii, de care spiritele rigide, zise „practice”, se dispensează, uneori, iresponsabil de ușor.

În al treilea rând, conflictul apărut în devenirea terestră unde-și trăiește viața, dezvăluie opțiunea păstorului pentru nunta cosmică. De aceea, existența terestră rămâne, în continuare, identitatea lui de bază chiar dacă aparent tranzitorie. Puterile celeste, contracarând temporar vidarea de sens a vieții omului nu anulează realitatea eului teluric. Rămân amintirile vieții trecute, trăiri reprezentative, legate de viața pastorală, turma de oi ilustrând o preocupare de căpetenie, îndrăgitele fluierașe care i-au mângâiat aleanul, fiind nedespărțite tovarășe la bine și la rău și, nu în ultimul rând, măicuța lui, pentru care dispariția sa fizică ar fi reprezentat o pierdere irecuperabilă. Dar, la rândul lor,  amintirile legate de iminența morții și, aș adăuga, necesitatea ei, fiind vorba de un deces ritualic, copleșesc celelalte trăiri, trădând o viață terestră compromisă în resorturile ei intime. Și cu toate că această pendulare de la o existență la alta denotă o lipsă de asumare a prezentului, o indecizie, se poate spune că eroul nostru a găsit, în sfârșit, în labirintul devenirii un alt mod de cunoaștere, care nu mai operează în spațiul profan, ci prin transfigurarea valorilor. Dovada acestei înnoiri este necombativitatea lui manifestă, și, mai mult decât atât, revelația nunții cosmice. Această lipsă de reacție, acest refuz al luptei nu este nici pe departe o dezertare, o blazare, ci anunță că aparentul faliment al cunoașterii profane este, de fapt, o jertfă închinată puterilor celeste. Astfel, viața spirituală a fost inaugurată, și o altă cunoaștere, realizată prin metamorfozarea realității imunde, îi poate lua locul oricând. Ritualul circumscrie treptat senzorialul vieții mistice, zorii uneia noi apropiindu-se.

Ca o concluzie, putem spune că balada „Miorița” este primul strigăt al românilor către libertate al românilor către libertate spirituală, evocând capacitatea lor de jertfă, puterea de a muta frontiera evidențelor în zone inaccesibile ale ființei umane, în locuri prin care drumul spre mântuire, pentru fiecare din noi, trece în mod sigur.

Viața ca un fum sau ca o „iarbă”

Nimic nu este mai dezgustător și mai trist decât să-ți vezi viața lipsită de sens, scurgându-se absolut fără nicio noimă. Și să fii nevoit a apela la mijloace exterioare pentru a-i oferi un dram de fericire, acele clipe de „veșnicie”. Nu  toată veșnicia, toată fericirea în joc, ci doar clipe, doar frânturi, pentru că noi înșine suntem doar picături de veșnicie. Iar dacă nu știm să bem din apa care să ne facă veșnici, din apa Vieții care să ne ofere mult dorita tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, atunci ne vom adăpa din bălțile acestei vieți, care nu ne pot oferi liniștea și bucuria ce o căutăm.

Prea mulți suntem blestemați sau, mai bine spus, ne blestemăm cu blestemul lui Sisif: niciodată să nu avem liniște, ci mereu să împingem o piatră de  moară până în vârful unui deal, iar aceasta, absolut de fiecare dată, să se rostogolească  la punctul inițial. Iar Sisif își reia chinul. Dar omul nostru, fie el adolescentul de lângă noi, se chinuie zi de zi nu cu o piatră de moară, ci cu însăși viața lui, pe care dorește să oi ridice la înălțimea fericirii, a împlinirii de sine, dar nu reușește. Astfel că toată viața lui o va lua de la capăt, nereușind niciodată să-și atingă obiectivul. Mereu își construiește fericirea, mereu aceasta pare să fie foarte aproape, dar, în esență, este foarte departe, iar acesta rămâne mereu dezamăgit de faptul că această dispare, se spulberă. Rămâne gol sufletește, cu o rană interioară foarte adâncă pe care nu vrea să o admită.

O viață întreagă crede că e fericit, deși știe bine că nu este. Necunoscând pe Cel din veșnicie fericit, tânărul cel de toate zilele va apela la diferite surogate, la falsuri morale care să-l ajute să fie fericit, care să-l hrănească măcar cu iluzia că este fericit, că are absolut tot ceea ce își dorește. Nu contează la ce mijloace apelează sau care ar putea fi consecințele ce decurg prin alegerile făcute. Și uite așa fumul, țigara în toată splendoarea ei inexistentă îl fac mai „fericit”.

Ironia adolescenței stă în faptul că-și dorește singură o „fericire” care se plătește cu grei bani și, pe lângă aceasta, nici nu există de fapt, pentru că este doar un fum, adică trecător, iluzoriu dar care lasă urme adânci în conștiința noastră, dacă mai există și aia. O fericire care este, în fapt, condamnarea noastră la o sinucidere lentă! Mai mult decât logic este faptul că fericirea nu se poate cumpăra, iar Hristos nu se poate vinde la o tarabă de piață. Să nu uităm că nimic din cele ce sunt veșnice nu țin de bani, nu au nimic de a face cu arginții acestei lumi. Mă refer poate și la iubire, curaj, prietenie și la simplul sentiment al frumosului. Poate și la acel dor al omului după infinit, după nemărginirea care-l apasă, aproape că-l strivește, obligându-l să „nască” poezii, simfonii sau simple declarații de dragoste. Absolut niciuna din toate acestea nu se poate cumpăra, dar nici nu se vinde, pentru că rădăcinile fericirii fiecăruia dintre noi nu stau într-un trup ce poate fi zdrobit de un microscopic microb, ci într-un imens suflet, într-o gingașă inimă ce se hrănește doar cu Viața.

Dar să ne trezim și să acceptăm că trăim într-o lume în care banul face legea! Totul se mișcă pentru că banul există. Istoria „valorizării” creștinilor a început ceva mai devreme de vinderea lui Hristos pe 30 de arginți. El a făcut înainte de aceasta „greșeala” de a intra în Templu și a răsturna mesele celor ce se ocupau de împrumuturi cu dobândă, ale zarafilor acelor vremuri. Toate i-au fost „iertate” Acestui Prooroc impertinent, necruțător și mult prea direct. Și astfel a început vinderea lui Hristos, ce încă nu s-a terminat de 2000 de ani. Îl vindem bucată cu bucată, deși de fiecare dată Îl vindem fiecare dintre noi în întregime. Pentru ce motiv? Pentru a fi fericiți și nimic mai mult! Cumpărăm fericire, vindem fericire, neguțătorim puțin, asta toată viața, până la ultima suflare; dar nu rămânem cu nimic, căci sufletul nu s-a ales cu nimic din această afacere. Am uitat să-l introducem și pe el în acest joc...

Am ajuns la același lanț al slăbiciunilor, dar acum fără un prezentator mai mult obraznic decât prost. Ai început să fumezi; păi, cu o țigară merge și ceva „tărie”, o vodcă autentic românească. Apoi urmează seri în șir, nopți în șir pierdute cu cei care dau de băut, căci știu bine că ceea ce este gratis nu trebuie ratat. La aceste petreceri vin și ceva „fete” frumoase, neapărat cu fițe. Te vei plictisi de țigări și vei încerca să iei ceva „iarbă”, că trebuie să ai ceva adrenalină la bord, cum spune și la PRO TV! Adevărul trebuie cercetat de la început: de ce ai început să fumezi? Cu zâmbetul pe buze, mulți elevi recunosc că „fumul ucide lent și sigur”, dar atât și nimic mai mult. Dumnezeu ne dă viață, dar noi nu numai că nu-I mulțumim, dar o mai și aruncăm peste bord, o lepădăm ca pe un avorton. Ne permitem să ne batem joc de ea, fără niciun pic de discernământ.

Cine fumează nu are voie să se împărtășească din mai multe motive. Trebuie să recunoaștem că fumatul e o sinucidere lentă, iar sinuciderea este unul din păcatele ce nu se vor ierta în veacul veacurilor. Este o răzvrătire, o revoltă personală împotriva lui Dumnezeu. Îmi veți spune că sunt preoți care dau împărtășanie și celor care fumează. E foarte bine de reținut că Împărtășania nu te va băga cu forța în rai. Pentru că nu vine Hristos să ne apuce pe fiecare de picioare pentru a ne arunca în rai, așa cum aruncăm niște saci de grâu în căruță. Deoarece raiul este un mod de viață, este rugăciune și iubire. Și acolo nu intră decât cei ce au respectat imensul dar al libertății, care nu au renunțat la libertatea dăruită de Dumnezeu cu absolut niciun preț, nici măcar cu infimul preț al unei țigări.  Repet, între a fuma și a fi credincios nu există niciun punct de coincidență, nicio legătură, căci totul este o fațadă jalnică, o prefăcătorie de prost gust.

Nu cred că aceste rânduri pot fi considerate o demonstrație a unuia dintre păcatele care de mult nu mai atrag atenția nimănui. Sunt doar o invitație la libertate, la responsabilitate. Este, până la urmă, o invitație la viață, la o adolescență neratată, capabilă să fie urmată de o maturitate împlinită și de o bătrânețe liniștită, demnă. Toate acestea, vrem sau nu, trebuie să se încheie cu ceva: fie cu moartea unui animal fumător, fie cu adormirea unui om demn, liber, care o viață întreagă a crezut într-un Hristos pe Care nu L-a văzut, nu L-a auzit în mod personal, dar pe Care L-a știut, pe Care L-a intuit în fiecare clipă a efemerei lui existențe. 

Pentru că acolo unde nu este Dumnezeu, începe iadul. Și El nu este alungat în mod voit, ci prin ignoranță, prin uitare. Iadul este un loc în care ai vrea să uiți, dar nu poți. Se spune că în rai sfinții nu-și mai amintesc de absolut nicio faptă bună a lor, ci țin minte doar un singur lucru: Dumnezeu există și ne iubește cu nemăsurată milă. Însă, în iad, păcătoșii își amintesc absolut tot, întreaga lor viață, plină de nonsensuri, plină de fărădelegi și de lipsuri sufletești. Asta îi doare, îi chinuie pentru eternitate, pentru că nu mai  pot îndrepta nimic. Nu mai pot și nici nu mai vor să iubească, să ierte și să fie iertați. Vor doar să-și continue , în disperarea lor, viața pe care au trăit-o, dar aceasta este imposibil. Vor să uite chiar că au existat, dar eternitatea nu le va ajunge pentru această uitare ce nu va mai veni.

Pare o simplă scenă dintr-o dramă de modă veche, o singură pagină din „Infernul” lui Dante. Iadul este mult mai aproape decât ne putem închipui. Vedem peste tot doar trupuri, nicidecum suflete. Trupuri care vor să uite tot, absolut tot. Trupuri terorizate de dorințe, de patimi niciodată împlinite, mereu aprinse. Trupuri care ignoră realitatea, existând doar de la o plăcere la alta, de la o moarte la alta. Trupuri într-un dans macabru, în care fiecare există pentru sine, fiecare căutând propria „bucurie”. Nu contează mijloacele, contează doar scopul. Nu contează că sunt dependenți de o moarte pe care nu vor să o recunoască. Niciunul nu mai știe să râdă sau să plângă în mod normal. Nu mai știu să iubească, să se bucure de o viață pur și simplu normală. Ar fi o nebunie să te duci să le vorbești de post, de rugăciune, de Liturghie. Cineva ar trebui să aibă de la Hristos darul de a se coborî în iadul lor și de a-i învia în Numele Dragostei divine. Ei nu pot fi vindecați de așa zise concerte„ANTIDROG”, concerte susținute de reprezentanții cei mai stupizi ai „muzicii” românești.

Tumoarea nu va crește niciodată peste o altă tumoare, ci se va potența! Nici păcatul nu se poate vindeca cu un alt păcat. Nu pot fi ajutați cei ce se droghează trimițându-i să concerteze, după ce au fost foarte bine plătiți; tineri ce suferă nu doar de incultură, prostie și josnicie, dar sunt și extrem de păcătoși înaintea lui Dumnezeu. Repet: doar Hristos mai poate salva ceva, mai poate salva rămășițele generației noastre. Dar cum nu se apelează la El, șansele de redresare sunt din ce în ce mai mici.

Prin fumat, te lipsești dureros de repede de propria libertate. Nu te doare dependența de niște țigări, nu vezi nimic rău în anularea propriei copilării, prin acte/gesturi care te întunecă, te dezumanizează. Fumând, nu te vei opri doar la acest păcat, ci vei merge mult mai departe. Nu se fumează în biserică, dar se fumează în discoteci. Nu se fumează după ce ai ajutat un sărac sau după ce ai suferit alături de cel gol și singur, ci după desfrâu, după o distracție păcătoasă sau după o beție cruntă. Nimeni nu fumează atunci când explodează de fericire, ci atunci când e trist, nervos și suferind. Nimeni nu fumează atunci când copilul, ființa iubită sau chiar mama îi este aproape, exact lângă el, ci atunci când se simte singur și gol, deși mulți îi vor fi fizic aproape. Și nu fumează cel ce se roagă, cel ce caută Adevărul și Lumina, ci acela pentru care Dumnezeu nu este decât o idee, o dorință îndepărtată și un segment uitat al vieții, al veșniciei...

Te minți cum că ai fi fericit, dar nu ești; te sinucizi lent, dar nu vrei să recunoști; doar tu te bucuri de țigara ta, uitând că, prin fumatul pasiv, distrugi pe cei de lângă tine și chiar pe cei ce se vor naște cândva din tine. Semeni doar moarte în tine și în jurul tău...

La început fumezi din teribilism, dar, devenind dependent, îți asiguri fericirea cu fiecare țigară în parte. Lipsa acesteia îți provoacă o nefericire cruntă. Și Hristos nu se poate coborî la nivelul  falsei tale „fericiri”. Ai cerut fericire acolo unde nu există, căci se transformă în fum. Ai cerut fericire de la cel ce nu ți-o poate oferi, căci diavolul dăruiește ceva care pare doar să existe, dar nu există cu adevărat. Ca acea „Fata morgana” din deșert, care există, dar de fapt nu este. Diavolul există, dar nu are nimic concret să-ți ofere, ci doar fantasme, „fumuri”, lucruri perisabile, ce-ți vor lipsi în veșnicie, te va lăsa gol, trist, singur, pradă unei morți pe care nu o meritai

Concluzionând, trebuie să învățăm să fim liberi și să nu uităm de veșnicia noastră. Trebuie să învățăm să fim altfel și să nu uităm că avem un suflet. Trebuie să învățăm să ne gândim și la cei din jurul nostru și să nu ne ignorăm locul pe care Hristos ni l-a dat pe acest pământ. Trebuie să învățăm să ne bucurăm de fiecare secundă de viață și să fim oricând gata a le oferi și celorlalți. Și chiar și lui Hristos. Trebuie să învățăm să fim cu adevărat fericiți...

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

Dau regatul pe un cal...

Atunci când, nu cu foarte mulți ani în urmă, avea loc un război, părțile adverse se așezau față în față și se luptau după anumite reguli ale războiului. Deși pare o afirmație hazardată, totuși, comparând cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre, aceste războaie erau oarecum cinstite. Aveai posibilitatea să-ți cunoști dușmanul, știai de cine să te ferești, aveai puterea de a sta mereu în stare de alarmă etc.

Nu voi aminti aici faptul că absolut niciodată România nu a dus războaie expansioniste, ci mereu a luptat pentru a-și păstra granițele și identitatea națională. Mai mult de două mii de ani, acest neam a avut totdeauna cel puțin un dușman, ce urmărea îngenuncherea și înrobirea lui. Și cu ajutorul lui Dumnezeu am rezistat, căci mai suntem și astăzi în picioare, spre mirarea multora. Nu mă voi plânge că suntem ciuntiți, că suntem singura țară înconjurată absolut din toate părțile de cetățeni de aceeași naționalitate cu cei care formează acest stat. Dar mă voi plânge că, de prea mult timp, acest neam este în stare de război și că majoritatea dintre noi nici că avem habar de această stare de lucruri; nu este un război al armelor, ci un război al distrugerii unui popor, al înrobirii unei țări, a unei culturi și a unei religii. Gravitatea stă exact în faptul că nu știm sau nici nu vrem să știm de această luptă dusă împotriva ființei noastre.

Aici ar sta și „avantajul” celor care urmăresc în mod perfid acest țel. Se lucrează extrem de subtil și cu o grijă catastrofal de atentă; ani în șir ai impresia că nu se întâmplă absolut nimic și că totul evoluează în bine. Dar, spre surprinderea noastră, lucrurile nu stau tocmai așa: situația morală, intelectuală și cea religioasă se înrăutățește pe zi ce trece; ar fi o nebunie să nu recunoaștem aceasta. Nu mai rămâne nimic sfânt și totul se pierde în fuga nebună a vremii, a timpului, a istoriei. Și cel ce nu deschide ochii acum nu va apuca să-i mai deschidă niciodată.

Este mult prea greu a defini pe cei care au pornit de ceva timp această mult prea păgână distrugere a acestui neam și nu numai. Ar fi ușor să denumim tot felul de organizații secrete sau nu, oculte sau pur și simplu inculte, însă aceasta contează mult prea puțin. Atunci când Hristos a vindecat un demonizat, a întrebat pe diavolul care se afla în acel om care îi este numele. Însă diavolul a răspuns „Legiune, căci suntem mulți”. La fel cred că ar suna și răspunsul și în cazul nostru: nu un singur om și nu o singură forță au contribuit la decăderea noastră de la drepturile lui Dumnezeu. (Vorbim despre „Drepturile omului”, dar trebuie să avem în vedere și „Drepturile lui Dumnezeu”: iubire, credință, demnitate, valoare, iertare etc.)

Principalii vinovați suntem tot noi; adică acei români ce au îmbrățișat în 1989 libertatea și apoi au călcat-o în picioare și au început iarăși să fie slugile unor stăpâni străini de credința, de cultura și de istoria noastră. Nu are rost să pregătim piatra pentru a o arunca în cei ce ne-au aruncat în prăpastia istoriei. Noi am decăzut dela valoarea pe care ne-au impus-o cândva istoria și Hristos. Și, atunci când spun „noi”, mă refer la exact  fiecare dintre cei care încă mai trăiesc pe aceste meleaguri. Trei sunt armele cu care este lovit sistematic acest popor: necredința, incultura și deznaționalizarea.

a) NECREDINȚA. Am mai afirmat că sondajele și recensămintele ne arată a fi un popor extrem de credincios; însă totul este o fățărnicie! Ni se oferă zi de zi această credință formală, care nu-ți cere să fii gata a muri pentru Hristos. Cei ce duc spre pierzanie acest popor știu bine că nu trebuie repetată istoria unuia ca Nero, ca Stalin sau ca Tito. Nu trebuie dărâmate bisericile și nu trebuie închise mănăstirile; nu trebuie încă să fie uciși creștinii și nici închisorile comuniste nu trebuie să ma zăvorască sfinți și martiri. Alta este tactica: oferirea unui creștinism lax, de fațadă, fără fundament. Și principala țintă este însăși generația tânără, pentru că se știe că un popor a cărui generație tânără a fost îndepărtată de Hristos este un popor îngenuncheat, compromis. Nu ni  se va spune nicăieri că Hristos nu există sau că nu trebuie să crezi în El; cel puțin nu în mod public și deschis. Dar ți se vor oferi alternative agreabile la post, rugăciune și Liturghie. Vom fi lăsați să purtăm numele de creștini, dar vom fi îndepărtați cu grijă de Biserică. Aceasta trebuie „folosită” doar la botezuri, cununii, înmormântări, ca și la ceva festivități publice.

Este necesar ca despre Nazarinean să se vorbească tot mai puțin și de către oameni care nu nici cea mai mică legătură cu El. Hristos există, dar cum vrea lumea, nu cum știu românii de două mii de ani încoace. Cu grijă trebuie eliminată până și pomenirea Lui din mass-media, rămânând în loc doar emisiuni religioase de duzină, care nu încălzesc inimile noastre cu nimic. Paralel, se duce o luptă perversă prin emisiuni așa-zis „religioase”: Discovery face scurte investigații asupra Persoanei lui Hristos, lăsând privitorul într-o necredință mai rea decât moartea. Apoi se oferă creștinului de rând exact opusul virtuților creștine: în loc de post, este învățat să mănânce tot mai bine; în loc de rugăciune , i se umple timpul cu filme, muzică, desene animate sau jocuri pe calculator; în loc de milă este învățat să fie violent, pervers, irascibil, egoist și neîncrezător în ceilalți; în loc de lacrimi de pocăință sau de dragoste, i se oferă rânjete, zâmbete murdare, indecente etc. Din fragedă copilărie este aruncat într-o lume în care nici nu are cum Să-l găsească pe Hristos: desene animate satanice (Pokemon, Dragon Ball sau Dexter); muzică indecentă; pornografie până și la colțul străzii, unde îl așteaptă pe copil gașca care-l va distruge în totalitate; o școală care plictisește și îndepărtează valorile; o societate rănită de egoism, de mândrie și de prejudecăți. Este învățat că depinde de bani și că o viață întreagă trebuie să-i caute; este educat ca mereu să dorească, mereu să viseze la ceea ce oricum nu are șanse să aibă (ca exemplu avem numeroasele emisiuni despre mașinile mult prea costisitoare pentru buzunarul românului).

Cu grijă sunt aduse în mijlocul nostru credințe străine de Biserica Ortodoxă: începând de la cultele neoprotestante finanțate de frații evrei din SUA, până la cultul satanist și practicile asiatice, mai mult sau mai puțin înțelese în forma lor inițială (practicile tantrice, care ascund un desfrâu incredibil de bine mascat). I se oferă alternative „egale” cu credința creștină, care nu-i cer să renunțe la Hristos, ci doar să mai facă ceva pe lângă ceea ce Acesta cere și pe care oricum nu-l facem (vezi practica yoga). Apoi sunt „educați” reprezentanți ai generației tinere care să se erijeze, să devină „idoli”: aceștia trebuie ascultați zi de zi, imitați până la paroxism și care să înlocuiască fără probleme sfinții sau chiar pe Hristos. Nu crezi? „Tatăl nostru” îl spunem doar o dată pe zi (sau chiar deloc), dar muzica idolilor noștri o ascultăm de mult mai multe ori. Și o fredonăm până la limita robirii.

Sunt batjocorite nu doar însemnele creștine (cruci la ureche sau pe husele de la telefoane), dar și trupurile sunt distruse, încheind astfel posibilitatea ca acesta să mai poată primi Euharistia, care i-ar trezi iar la viață. Bisericile devin focare de plictiseală, în care nu mai slujesc de mult prea mulți iubitori de Hristos; mănăstirile devin muzee aflate sub protecția UNESCO în care se poate întâmpla orice, dar numai rugăciunea nu. Facultățile „produc” tot mai multe nulități, pentru că în ele intră exact tinerii murdăriți de societatea de care vorbim; iar fără preoți și fără duhovnici buni, fără oameni de o cultură de valoare și fără tineri formați în duhul iubirii de Dumnezeu și de neam, acest popor nu își mai are rostul.

Din Occident se face o campanie mizeră Bisericii Ortodoxe, care este prezentată ca o frână în calea dezvoltării țării, ca o retardată ce nu acceptă homosexualitatea, anticoncepționalele sau femeile preot. Dar cu timpul vom fi obligați să le acceptăm pe toate și vom fi „bucuroși” că ne vom numi tot creștini. Sunt acceptate tacit dezordinile și păcatele în Biserică, iar atunci când se mai ridică câte o voce a unui preot sau călugăr care cheamă la adevărata credință, atunci sun asmuțiți toți șacalii și lepădăturile acestui veac. Cu grijă se ridică niște viermi precum „Vacanța Mare” sau de la o „simplă” emisiune de știri, care batjocoresc tot ce avem sfânt; tăcerea înseamnă complicitate.

b) INCULTURA. Incultura ne cuprinde ca un flagel, ca un microb lent și fără cale de vindecare. Cel care nu are măcar niște noțiuni elementare de cultură generală, acela va fi manevrat cu ușurință. Repet, asta se și dorește: o Europă de maimuțe, care să fie bine dresate, gata să primească orbește ordine, incultă până la prostie și supusă unor patimi animalice. Incultura înseamnă nu doar un număr de cărți necitite, dar și nedezvoltarea personalității, a valorii fiecăruia dintre noi. Să asculți doar muzica ce ți se oferă, să bei doar ceea ce ai văzut în reclame, să mănânci doar ce mănâncă americanii, să gândești cu televizorul, să vorbești cu Atomic și numai într-un limbaj decadent, să te complaci într-o imbecilitate vecină cu oaia Dolly etc.

Dacă vom respecta toate aceste obiective propuse tânărului european, atunci acest popor nu va mai exista nici măcar cu numele. Pe nimeni parcă nu mai deranjează starea de spirit în care se complace această generație, nimeni nu mai are nimic de reproșat. Ne ucidem zilele fără a face nimic, fără a încerca să mai gândim, fără a mai gusta libertatea de a pune mâna pe o carte, pe care să n-o părăsești până nu o termini. Înghițim televiziune din zori și până în noapte și găsim că este absolut normal; ne pierdem într-o companie în care nimic de valoare nu se poate naște, dar nu avem nimic să ne reproșăm. Nu ne mai cunoaștem istoria, cultura, eroii și sfinții, poeții sau scriitorii; doar ceea ce am auzit de la școală și care ne-a obosit mai repede decât credeam. Devenim cel mult o cultură de canabis (sau de păpușoi!) și aceasta o găsim ca pe o stare normală de a fi.

Cel incult poate îngenunchea mai repede decât credem. Ușor renunțăm la niște valori, la o istorie, la o gândire pe care nici nu le-am cunoscut cândva. trebuie „zidită” o generație care nu doar să nu mai aibă personalitate, dar nici să nu ma dăruiască lumii personalități. Cum ar mai fi posibil ca, din rândurile celor atât de șterși, atât de nesemnificativi, să se mai ridice poeți, filosofi, scriitori sau mari istorici? Florile nu pot crește pe mormane de gunoaie! Iar dacă cumva Hristos mai înzestrează acest neam cu tineri valoroși, are grijă Occidentul să-i retragă de pe „piața” românească. Suntem încă pe primele locuri la concursurile și olimpiadele internaționale, dar asta nu ne prea ajută: tot goi vom rămâne, tot lipsiți de identitate și necunoscuți în această lume.

Dar unde sunt idealurile noastre? Unde a rămas identitatea noastră sau ce am făcut noi ca să o dezvoltăm, să o promovăm? Ni se impune o „cultură” a banului și una a trupului, restul nemaiavând absolut nicio importanță. Nu ne mai doare că, de fapt, noi, românii, nu mai avem un scop bine definit pe acest pământ. Trăim și doar atât! Acceptăm politica pe care o fac nulitățile acestei țări, politica pe care ne-o face Europa, acceptăm modul de viață pe care îl are majoritatea. dar noi trebuie să avem acea putere de a nu fi clintiți de nicio influență exterioară, căci va veni vremea în care nivelarea să fie și mai cruntă. Trebuie să învățăm să gândim așa cum numai noi putem gândi, să învățăm să luptă cu armele culturii. Incultura este acea autosuficiență ca duce la dispariția omului ca ființă conștientă, responsabilă și mereu întrebătoare.

c) DEZNAȚIONALIZAREA. Deznaționalizarea României a făcut-o mai întâi Europa prin sfărâmarea integrității noastre teritoriale. La masa diferitelor tratative România a fost ciunțită după bunul plac al „marilor” puteri. Cale de întoarcere nu mai există, pentru că un neam unit, ortodox cu toată ființa, cu o istorie și o personalitate de netăgăduit ar fi o reală amenințare pentru cursul istoriei. Dar, în circumstanțele actuale, Europa poate sta liniștită: România nu mai reprezintă absolut nimic. Despre noi se mai vorbește doar când are loc vreo mineriadă sau pe la vreun campionat de fotbal. Restul e o ceață din care nimeni nu s-ar părea că vrea să iasă. O țară care a acceptat dărâmarea, ascunderea statuilor, chiar și a numelui unui mare om de stat, adică mareșalul Ion Antonescu, o astfel de țară și-a pierdut coloana vertebrală. Un popor care învață și acceptă sistematic că ar fi făcut una din marile crime ale istoriei (mă refer la holocaustul evreiesc), este un popor șters de pe lista existenței; România niciodată nu s-a făcut părtașă la acest genocid și nici să-i impună a-și cere scuze pentru greșelile inexistente.

Trecutul nu mai are nicio importanță pentru tinerii de azi. Nu ne cunoaștem eroii și martirii, jertfele lor nu mai au niciun sens pentru noi. Iarăși îmi permit să întreb: ce anume ne mai caracterizează pe noi, românii, ce mai avem noi unic?

Am trădat muzica populară care a răsărit din adâncurile ființei acestui neam; am trădat cultura noastră, poeții și scriitorii noștri; ne-am trădat eroii și jertfele lor, ale celor care au căzut pentru libertatea și demnitatea noastră. Ne-am trădat Biserica, căci nu mai are nicio importanță pentru noi dacă aceasta este sau nu o Biserică Națională, nu atât ca titulatură, cât și ca existență de primă importanță în inimile noastre. I-am trădat până și pe bătrânii noștri, pentru că idealurile și gândurile lor nu mai sunt și ale noastre. Au ajuns părinții, surorile sau frații noștri sclavi într-un Occident care-i sărăcește moral și intelectual, deși poate că le oferă banii mult visați de sărăciții noștri români. Înstrăinarea aduce cu sine obligatoriu uitarea, trădarea credinței, a culturii și chiar a limbii române, răcirea sentimentelor umane prin însingurare și fuga după cât mai mulți bani. Suntem aproape obligați să ne fie scârbă de această țară tot mai înfometată, tot mai înstrăinată și tot mai deculturalizată și mai înrăită. Se lucrează cu răutate la dispariția acestui popor prin mijloace cât se poate de simple și atrăgătoare.

Tinerele românce sunt învățate să iubească mereu „protejate” și li se inoculează ideea că familia este o povară la care mult prea târziu se vor considera pregătite să facă față. Copiii trebuie să fie puțini, cât mai puțini, pentru că astfel românii vor avea de „câștigat”. Iar distrugerea familiei nu se oprește aici: tinerii sunt înrobiți, prin absolut toate mijloacele, unei vieți pătimașe, desfrânate; iar familia clădită pe desfrâu este precum un castel de nisip. Înrăirea, însingurarea și slăbirea moralității unei întregi generații sunt un mijloc sigur de distrugere a unui neam.

Câți tineri ar mai fi gata să se înroleze într-un eventual război de apărare a țării? Istoria, în acest caz, nu s-ar mai putea repeta! Noi astăzi oferim țara pe tavă celor care au nevoie de puținul bine ce ne-a mai rămas. Mărăști, Mărășești, Oituz sunt locuri în care astăzi nu s-ar mai întâmpla absolut nimic. Nu ne-am ridicat nici măcar la statura Iugoslaviei care a preferat să moară decât să se vândă mult prea ieftin. Trădarea multora a „împiedicat” forțele de „pace” să bombardeze și la noi zeci de școli, spitale, biserici și mănăstiri, așa cum s-a întâmplat în Iugoslavia acum 20 de ani. Servilismul și inconștiența stau astăzi în poziții înalte, trădând o istorie mult prea chinuită și prea tristă.

Am expus foarte sumar cele trei modalități de distrugere a unui neam. Am, totuși, siguranța că Hristos va interveni și nu va lăsa ca răul să se întâmple până la capăt, pentru că prea mulți sfinți și eroi a dăruit Cerului acest popor. Acum nu se mai prea poate face nimic. Nu este vorba de pesimism, ci doar de un simplu semnal de alarmă, de o chemare la Adevăr și Dreptate pentru fiecare din cei ce vor citi aceste rânduri. Suntem trădați, vânduți, batjocoriți, suntem doar imitatori ai subculturii și ai morții occidentale. Ca exemplu grăitor putem lua afirmația președintelui american Truman, prilejuită de vizita, în 1947, a unei delegații a Partidului Muncitoresc Român. Astfel, Truman, necunoscând istoria românilor, a reușit să afirme: „Știu că aveți probleme cu romanii la Sarmisegetuza, dar dacă acum aveți nevoie de întăriri, noi suntem dispuși dispuși să vă ajutăm...”

Așadar, știu că poate părea incredibilă această referire la războaiele daco-romane în anul de grație 1947, dar este un fapt istoric cert. Cu alte cuvinte, dacă pe noi nu ne interesează lacrimile și sângele acestui neam, de ce i-ar păsa străinului de ele? Atenție, România va exista, doar dacă noi vom vrea să mai existe! Iar existența ei începe cu fiecare suflet creștin în parte! Decizia ne aparține!   

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

Hristos sau Big Brother?

„După cum bine ne aducem aminte, la noi, una dintre dezamăgirile telespectatorilor a fost că în casa Big Brother nu a existat sex. Rămâne de văzut dacă cei care vor intra în joc de primăvara viitoare își vor juca mai bine rolul de alergător în cursa pentru cei 75.000 de euro” (nr 52, „TV MANIA”) Oare cum ne-am lupta noi împotriva iadului? Cum am putea rezista urâciunii și putreziciunii care cuprind, asemenea ciumei, o lume întreagă? O lume întreagă se comportă ca și cum ar fi fost îmbătată de un vin dulce la prima gustare, dar mult prea amar după aceea: vinul desfrâului, al sexualității.

O lume întreagă a „doborât” pe Dumnezeu conștiințele și din inimile oamenilor, dar nu și din ceruri. Și au căutat înlocuitori, pentru că ei oricum doresc să fie fericiți. Atunci au înțeles că cea mai mare „fericire” le este extrem de aproape, o au oricând la dispoziție, stă exact în trupul lor. Au înțeles că nu mai are rost să scormonească ceruri mult prea tăcute, nu merită efortul de a aștepta o răsplată de la un Dumnezeu pe care oricum nu L-au văzut și nu L-au auzit. Au văzut că animalele sunt mult mai fericite decât bigoții creștini, care țin din tot sufletul să iubească pe Cel ce a zis: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. Dar de ce să ne închinăm Dumnezeului iubirii, când Eros ne promite „libertatea” deplină, în care putem să facem ce vrem, fără ca nimeni să ne amenințe cu iadul? 

Deja e prea mult! Nu contează ce facem sau cu ce preț, dar trebuie să fim fericiți! Și cum știm sigur că totul se termină la mormânt, ne vom folosi trupurile la maxim și vom trăi într-o animalitate perversă, începând din copilărie și până la adânci bătrâneți. Nu mai există proporții, nu mai există limite, poate că nici vinovați nu mai există.

Noi, generația tânără, suntem victime care nu au fost pregătite pentru această demonică jertfă. Toți și toate, în jurul nostru, au lucrat să ucidă iubirea îngerească ce ar trebui să se degajeze din interiorul nostru. Tinerii sunt înregimentați în această armată a plăcerii înainte de a cunoaște și perspectivă, varianta, oferta lui Hristos. El a fost redus la tăcere și, în rest, ni s-a vorbit peste tot de dragoste, de „iubirea” pe care neapărat trebuie să o trăiești. Nimic nu ne-a ajutat să înțelegem că am fost mințiți, că am fost împinși spre o viață anormal de fericită, incredibil de plăcută și de optimistă. E de ajuns să privim chipul unui adolescent, al unui tânăr ce, ascultător, a aflat ce este deja „dragostea”, „a făcut-o”, a învățat să „iubească” mult și bine, a aflat că iubirea se poate obține într-o singură oră și că nu este necesar să dureze prea mult. Această iubire nu are nevoie de garanții sau obligații, ci doar de carne. Concepte precum „castitate”, „fidelitate” sau „jertfă de sine” sunt deja anacronice. De unde putem deduce gradul dezumanizării acestei societăți.

Peste tot există numai „dragoste”, o iubire enormă, de ai putea jura că Hristos chiar Și-a atins scopul pe acest pământ. Televiziunea, școala, muzica, amicii, toți și toate ne vorbesc despre dragoste și ne îndeamnă să ne iubim. O revistă pentru fete ne învață simplu și ieftin toate secretele dragostei ce trebuie să o dăruiești celuilalt în primul pat pe care îl ai la îndemână. A rezista acestei iubiri generalizate a devenit un adevărat martiriu, un efort supraomenesc. Și interesant este faptul că tinerii află tainele iubirii de oriunde, de aiurea, de la băieții de cartier, până la profesorii de la școală, numai de la Hristos, de prin bisericile Lui nu. Oare să-Și fi schimbat el planurile? Oare să fi venit ziua în çare „a iubi” să nu însemne „a îmbrățișa și sufletul celuilalt", ci doar ceva epidermic, trupesc, ceva care se oprește la o transpirație păcătoasă? Dacă așa ar fi înțeles iubirea și Maica Domnului, atunci Hristos nu S-ar fi întrupat din ea! Ne place sau nu, Domnul are o altă Iubire, care azi a fost anihilată, desfigurată în niște trupuri mult prea bolnave.

Dar tânărul, adolescentul din România de astăzi? Cum termină cu școala, la care oricum nu a avut chef să stea la toate orele, el mănâncă în grabă ceva într-o casă în care părinții, fie îl slujesc ca niște robi, fie, de fapt, nici nu mai există, căci sunt plecați să câștige un ban pentru fiul lor, aici sau peste hotare. Urmează apoi întâlnirea cu gașca de cartier, unde va pierde ore în șir fără niciun scop. Își va termina seara printr-un bar, mai mult sau mai puțin select, unde și-a adus și ultima „achiziție” cu care să închidă gura dușmanului. Iar finalul, dăruirea reciprocă a „dragostei”, poate fi ușor de imaginat. Dar totul se termină mult prea repede! Tinerețea nu ne mai mulțumește, rămânem mereu singuri și tot mai nemulțumiți. Ne lipsește ceva esențial și nu știm ce. Pe tinerii din Occident desfrâul i-a desfigurat, i-a rătăcit, i-a apropiat de pragul disperării. Cu nimic mai bună este situația generației noastre, aici, în trădata Românie.

Cei care au făcut „greșeala” sau sunt obligați din felurite motive să rămână în țară nu se dezmint și imită întru totul „fericirea” care ne vine cu nemiluita din Occident. Dintr-o Europă care în mod declarat nu mai are nevoie de Dumnezeu și pe Care luptă din răsputeri să-L înlocuiască, să-L elimine de pe scena acestei lumi. Adică să facă din om o fiară. Totul se petrece lent și sigur. Răul a învățat să aibă răbdare. Ca un cancer care se întinde, dezlănțuindu-se doar în ultimele momente de viață. Tot felul de patimi, de abjecte păcate ne sufocă și nu vrem să admitem că greșim. „Furăm” din Biserică numele virtuților și le dăm păcatelor în care trăim. Astfel, curvia poartă numele de „dragoste”; yoga se numește „unire cu divinitatea”; a fuma și a bea se numesc „drepturi ale vieții” etc. Am ajuns niște caricaturi ale vieții, dar nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu poate fi caricaturizat. Ori vom ajunge icoane într-o biserică ce nu mai are șanse să existe peste ani, fie o maimuțăreală a diavolului, care ne va dărui doar ce i-a rămas: ură, invidie, lăcomie. Nu este păcat să fii fericit, este păcat să elimini pe Dumnezeu din ecuația vieții tale. Repet, El există, chiar dacă acceptăm asta sau nu. Simplul fapt că încearcă unii să „demonstreze” inexistența Lui este o dovadă e existenței Sale. Pe câți ați auzit că se luptă o viață întreagă să arate lumii că Zeus sau Afrodita nu au existență istorică și că sunt doar plăsmuiți de mintea omenească? Se zice, și atât. Nu e nevoie ca vreme de două mii de ani să tot apară câte un Emil Cioran care să moară blestemând pe Hristos și pe Sfântul Apostol Pavel.

Dumnezeu nu este dușmanul nimănui, dar deranjează, incomodează, nu lasă ca oamenii să fie „dresați” în simple animale care mănâncă, beau, se înmulțesc (fără să aibă copii!) și mor într-o lume care nu i-a cunoscut și nici nu i-a dorit!

Poate că am uitat mult prea repede că, înainte de toate, noi suntem creștini și abia apoi români; întâi suntem oameni și după aceea animale. Dar pe nimeni nu mai interesează dacă păcatul, nerușinarea și lipsa de măsură ies din viața particulară în cea publică. El nu a a mai suportat să rămână ascuns, tăinuit, ci a vrut să iasă la suprafață, în lume. A vrut să fie făcut în public, astfel încât să devină normă, mod de viață. Astfel, demonizații morali ai României au forțat conștiința deja adormită a publicului român cu un nou show: Big Brother. Să o luăm logic!

Un grup de tineri: doisprezece noi „apostoli” ai unui nou mod de viață. Un număr de tineri ce ne propun o nouă perspectivă asupra existenței. Oare să vă spun că acești tineri nu mai pot fi considerați creștini, deoarece s-au lepădat, de bună voie și nesiliți de nimeni, la Hristos? Îmi veți aminti că, în ediția din 2003 (prima difuzare având loc în Olanda, în 1999, iar în țara noastră s-a difuzat de către Prima TV în 2003 și 2004), cineva citea din Noul Testament sau poate că dorea să postească. Eu vă spun că trebuie să ne pregătim și pentru mai mari minciuni, mai grozave fărădelegi îmbrăcate în hainele adevărului. Diavolul nu mănâncă niciodată, deci postește; iar Scriptura o știe perfect...

Este anulată orice limită și orice urmă de pudoare; tinerii sunt hrăniți și „educați” ( a se citi „dresați”), spre un anumit final, cu un anumit scop: eliminarea voinței, a liberului arbitru. Cu multă finețe sunt ajutați să joace un teatru pervers, semănând ură, invidie și o prefăcătorie de joasă speță. Cineva, nu se știe cine, le dictează și le coordonează fiecare pas. Dacă ar fi fost Dumnezeu, omul s-ar fi răsculat, dar El nu dictează, nu impune, ci doar propune. Și ne invită la libertate, la demnitate și la adevăr. Însă „Marele Frate” le conduce acțiunile spre un final mult prea murdar. Nu-i deranjează să-și piardă și ultima urmă a demnității, și ultima fărâmă de castitate și de cinste, ci sunt pregătiți doar pentru a se împerechea ca o turmă de necuvântătoare.

Pentru a doua ediție, (2004), sunau zilnic sute, mii de români pentru a concura, pentru a intra nu în Împărăția Cerurilor, ci în casa Big Brother. Păi de ce nu, dacă totul este gratis? Sunau soți sau soții, care știau bine că li se va cere să-și înșele partenerul de viață sau să uite că au un copil acasă. Sunau tineri dornici de aventură care nu s-au gândit că ar fi ceva de pierdut, ci doar de câștigat: distracție, „iubire” și poate și bogatul os cu care au fost momiți: acea căruță de bani. Oare câte astfel de adultere s-au făcut în România cu prima ediție „Big Brother”? Nu cumva am devenit o națiune mai meschină, mai obsedată de niște patimi mizere, mai suspicioasă între noi și mai pregătită a ne lăsa conduși, a ni se dicta?

Îmi permit să scriu că trăim vremurile în care casa Big Brother este, de fapt, un experiment la scară națională. Omul trebuie să fie doborât la stadiul de instinct, de o animalitate perversă; trebuie să fie făcut foarte ascultător, să învețe a fi supus, docil.. Și ce nu face românul pentru bani astăzi? Stă într-o cușcă modernă, spațioasă și confortabilă. Poate să i se ceară absolut orice, numai să i se promită bani. Și o țară întreagă își ucide trupul dăruit de Dumnezeu, ucigând în același timp un suflet care se umple de dorințe, patimi, de idei nebănuite până atunci. O țară care aruncă în uitare și ultima picătură de sfințenie, demnitate și pudoare. Curvia a ieșit de mult din casa Big Brother și a intrat în viața tineretului de azi. Nimic nu ne mai miră, nimic nu ne mai doare, nimic nu ne mai poate ajuta. Dacă a rămas Cineva care ne mai poate învia din morți, care ne mai poate salva din prăpastia iadului, Acela este Hristos Iisus.

Ceea ce au ezitat sau nu au vrut să spună cei de la Big Brother a fost și va rămâne ceea ce Hristos a rezumat în aceste cuvinte: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul și-l va pierde?” Da, știu că nu se mai crede în existența sufletului! În nicio scenă din Big Brother nu s-a amintit de suflet. Dacă Hristos există (nu mă îndoiesc!), atunci cu siguranță am un suflet. Cine și-a uitat, cine și-a negat sufletul a făcut aceasta mai întâi de toate cu Hristos. Și este logic să se întâmple asta, pentru că El va cere până la sfârșitul veacurilor lepădarea și fuga de păcat și de moarte. Păcatul și moartea se intercondiționează; păcătuiesc pentru că vreau să fiu fericit, pentru că nu vreau să mor. Dar totuși voi muri, deși poate că voi fi făcut mii de păcate înainte. Ca și cum aș bea apă din mare: beau și-mi este sete, o sete tot mai chinuitoare, mai devastatoare, care mă ucide lent.

Sufletul nu trebuie condamnat la moarte printr-o viață decăzută, plină de „fericire” și totuși mult prea nefericită. Diavolul propune exact ceea ce avem acum, ne propune să ne folosim acum de ceea ce ne-a dat tot Dumnezeu, dar viitorul nu ni-l poate asigura. De aceea, trebuie să ne reînnoim prezentul, să păcătuim mereu și mereu, că să evităm ciocnirea de goliciunea unui viitor prea trist, prea dezarmant, fără sens, fără fericire continuă, reală. Diavolul ne oferă o lume a fantasmelor, a ideilor cu care nu te poți „hrăni” în veșnicie pentru că pentru toți cei căzuți există o lege: cea a morții. O lege pe care o va plăti și Mugur Mihăescu (Vacanța Mare), toți cei care ne vând și ne mint fără nicio remușcare, toți cei care au lucrat la proiectul Big Brother, toți cei care construiesc o Românie fără Dumnezeu, un neam fără virtuți, fără putere de a rămâne într-o istorie pe care de tare mult timp nu mai știe să o scrie.

Concluzionând, șanse de îndreptare există până în ultima clipă a vieții fiecăruia dintre noi, dar Big Brother este asemena unei caracatițe, care te prinde cu mult prea multe tentacule, paralizându-ți voința, sufletul, dragostea. Ce se poate face? Ar trebui să știm! Să nu ne facem frați cu dracul până trecem puntea, căci Hristos nu are nevoie de frații altcuiva. El ne respectă alegerea, decizia, iluzia ca și deziluzia noastră. Așadar, ce facem? Cum procedăm? Care este calea pe care vom merge?

Aș aprecia un răspuns sincer!

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

O carte pe care o recomand cu maximă căldură: foarte folositoare pentru cei ale căror suflete s-au rătăcit. Și nu sunt puțini!