Vânătorii de zmeie

În etern conflictuala zonă a Afganistanului, nu se intâmplă numai orori, mai există loc și pentru bunătate, frumusețe, devotament. Prețul este, însă, unul foarte mare, care arată că, un principiu precum cel al prieteniei, merită orice sacrificiu. Khaled Hosseini, scriitor și medic construieste pe fundalulu agitatului afganistan, o poveste de prietenie, în același timp frumoasă și tragică, între doi copii ce nu au cum să-și păstreze inocența în mijlocul răutății absurde a adulților, despărțiți de o veche ură, cea dintre șiiți și sunniți.

În Vânătorii de zmeie, musulmanii șiiți (hazarii), chiar dacă, în majoritate formează populația săracă, de obicei aflată în slujba sunniților (ai căror strămoși se trăgeau din tribul paștunilor), trăiesc în pace cu aceștia. Povestea ce îi are ca protagoniști pe Amir și pe fiul servitorului din familia sa, Hassan, este povestea unei prietenii emoționante, trăită la extreme: Hassan sacrifică totul în numele ei, pe când Amir o sacrifică din pricina lașității sale.

Tot ce-și dorește Amir de la tatăl său e mai multă atenție și puțin mai multă dragoste. Dacă n-ai citi mai departe ai putea spune că e clasicul tipar conform căruia tatăl bogat își neglijează fiul deoarece nu are timp pentru el. Nu. În cazul lui Baba nu e așa. Baba nu-l ignoră și nu-l tratează pe Amir cu indiferență. Baba îl tratează pe Amir la fel ca pe Hassan sau, mai bine spus, pe Hassan la fel ca pe Amir, fără să facă nicio diferență între ei. Amir se zbate să-i câștige atenția numai pentru el, se chinuie să-l ademenească să petreacă timpul numai ei doi, însă niciodată nu pare să reușească. Amir surprinde o discuție între Baba și Rahim Khan, cel mai bun prieten al lui, în care primul se plânge că Amir e prea slab, iar Hassan îi ia mereu apărarea. Nu e dezamăgit de el. Însă ar vrea să-i semene mai mult, să fie mai puternic, mai neînfricat. Amir are impresia că tatăl lui îl învinovățește pentru moartea mamei lui, decedată în momentul nașterii sale. Însă se înșeală amarnic. Baba îl iubește din tot sufletul, chiar dacă nu i-o arată întotdeauna așa cum își dorește copilul.

Dragostea servitorului Hassan pentru stăpânul său nu are limite: știind că Amir încearcă să câștige respectul tatălui său, tânărul hazar înțelege că a-l ajuta pe prietenul său să câștige întrecerea de zmeie ⎯ activitate populară și prestigioasă în Afganistan, până la preluarea puterii de către comuniști ⎯ este esențial. Amir câștigă, dar, pentru ca prestigiul să fie garantat, trebuie să aducă acasă ultimul zmeu căzut, al celui care rezistase cu el până la final. Atât de important este acest fapt, încât, atunci când Hassan, hărțuit oricum de un grup de tineri extremiști, ce doreau exterminarea populației hazare, este prins de aceștia în momentul găsirii zmeului și este agresat sexual. Amir observă, întâmplător, ceea ce se petrecea, dar nu are curajul să intervină. El este, așa cum n-a îndrăznit tatăl său să formuleze, un laș. Un laș care stă și privește din spatele unui paravan cum prietenul său este violat, un laș care nu deschide gura atunci când trebuie, un laș care se gândește la o modalitate cât mai rapidă de a-și pune capăt suferinței, un laș chinuit de remușcări toată viața lui, până se întoarce în Afganistan și acolo încă și mai mult. Oare câți dintre noi ne putem pune în situațiile pe care a trebuit să le înfrunte Hassan, din pricina obârșiei sale, câți dintre noi avem curajul să sacrificăm totul pentru cei dragi nouă, câți dintre noi nu fugim în fața răspunderilor și provocărilor vieții, refuzând să ne asumăm greșelile pe care le comitem? Ei bine, această carte este o lecție de viață, din care toți ar trebui să învățăm ce este jertfa, curajul, puterea de a învinge prejudecățile și de a ne îndrepta prin asumarea erorilor noastre.

Vânătorii de zmeie e una din cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată.  Și, mă tem că orice aș spune eu despre ea, n-o să se ridice la înălțime celor citite.

În primul rând, am mai spus eu și despre alte cărți că sunt frumoase, că mi-au plăcut mult de tot, și despre care părerile au fost împărțite, dar, în cazul acesteia, chiar aș vrea să-l văd pe cel căruia nu i-a plăcut. Această carte e foarte asemănătoare cu Singur pe lume... tuturor le place și toți trăiesc povestea lui Amir cu aceeași intensitate cu care a fost scrisă. Cartea asta nu merită să fie povestită într-o recenzie, cum nu merită nici să te uiți la film înainte să o citești. Nu știu dacă puținele cuvinte pe care le-am scris aici au puterea de a vă convinge, dar credeți-mă că nu insist degeaba.

În al doilea rând, aș putea să vă spun despre care care este singurul păcat din punctul de vedere al lui Baba de care singur ajunge să se facă vinovat, aș putea să vă spun despre cât de OM a fost Baba și câtă stimă are din partea cunoscuților și necunoscuților, sau despre ce prieten devotat e Hassan și despre cât de mult se aseamănă cu Mattia al lui Remi (devenind astfel și micul hazar unul din personajele mele preferate). Aș putea să vă spun despre zmeie, despre cât de bun era Hassan la înălțatul și alergatul lor, la câte trucuri știa și la câte îl învăța și pe Amir. Apoi, poate v-ar interesa despre tradiția turneelor de zmeie, despre mândria câștigătorului când ținea în mână ultimul zmeu înfrânt... Poate ați vrea să aflați despre ce s-a ales de Hassan după ce a plecat cu tatăl său din casa lui Baba, lăsându-l pe Amir cu durerea și remușcarea în suflet. Despre ce oameni au ajuns să fie la maturitate. Da, aș putea să vă spun multe, dar nimic n-o să egaleze senzațiile pe care le veți încerca citind cartea.

În al treilea rând, Hosseini observă ipocrizia celor care impun reguli inumane, în numele unei credințe pe care ei sunt primii ce o iau în răspăr. Ei condamnă imoralitatea, dar ei sunt cei mai imorali. Pedepsesc cu moartea adulterul, dar nu pregetă să-și formeze haremuri de copii, pe care îi transformă în obiecte sexuale și de distracție. Pe străzi sunt instalate spânzurători, iar cadavrele atârnă zile întregi până a fi luate de cineva, execuțiile sunt la ordinea zilei și sunt efectuate în public. Acestea sunt văzute de șefii talibani ca fiind un spectacol, cel mai bun dintre toate, pentru ca aduce dramă, suspans și, cel mai important educă masele.

Așadar, în acest peisaj apocaliptic, Amir reușește să salveze ce mai era de salvat, ca o ultimă datorie față de prietenul său care-și sacrificase viața pentru el. O poveste a prieteniei ce reușește să treacă peste orice tragedie, Vânătorii de zmeie este și o critică aspră la adresa societății care s-a degradat considerabil în ultimii zeci de ani, mergând parcă în sensul invers istoriei. 

Dacii și romanii, de la cronicari la filmele lui Sergiu Nicolaescu

Tocmai pentru că se știu atât de puține lucruri certe despre ei, dacii au servit drept subiect pentru teorii de toate felurile. Istorici, politicieni, dar și jurnaliști doritori de senzațional i-au manevrat pe daci pentru a-și susține aserțiunile științifice, obiectivele politice sau profitul. Nu puține sunt misterele ce învăluie dens istoria dacilor, iar acestea permit tot atâtea speculații propagandistice sau protocroniste, de sorginte conspiraționistă.

Discursul despre daci și romani a cunoscut de-a lungul secolelor mai multe sinusoide de o deosebită amplitudine. Ponderea și rolul în formarea poporului român acordată de istorici fie dacilor, fie romanilor a variat de la o extremă la alta, în funcție de contextul politic al epocii. Dispunând de foarte puține izvoare istorice sigure, iar referințele istoricilor antici fiind destul de vagi și interpretabile în fel și chip, orice teorie putea fi susținută.

Romanii sau noblețea originilor.

Primul care s-a pronunțat ferm asupra originilor românilor, în Letopisețul Țării Moldovei, a fost cronicarul Grigore Ureche, la mijlocul secolului al XVII-lea, prin celebra expresie „de la Râm ne tragem”. El, la fel ca Miron Costin, cunoștea limba latină și studiase documente în arhivele din Polonia. Înainte de vehemența pro-latină a reprezentanților Școlii Ardelene, Dimitrie Cantemir a susținut și el puritatea romană a românilor din cele trei țări. Era vorba despre afirmarea unei obârșii imperiale glorioase și totodată diferite de cea a marilor puteri de origine slavă, ugrică sau otomană, care înconjurau Moldova, Muntenia și Transilvania. Școala Ardeleană, în frunte cu Petru Maior, au făcut eforturi pentru a-i elimina complet pe daci din etnogeneza românilor (chiar și prin raționamente ce astăzi par rizibile). E drept că acest demers a fost amplificat de dorința acută de a demonstra ungurilor că românii sunt primii locuitori ai ținutului dintre munți, și din ura dezvoltată de aceștia față de asupririle la care erau supuși autohtonii. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să corectăm afirmațiile false. Acest lucru a fost înfăptuit și cu scopul de a demonstra astfel emanciparea românilor transilvăneni ca urmași direcți ai unei mari și mândre puteri imperiale, ce nu mai puteau suporta la nesfârșit aroganța disprețuitoare a aristocrației maghiare aparținând unui popor inferior. Abia istoricii generației pașoptiste, animați de idealuri romantice, au început a recunoaște excepționala vitejie și spiritul de jertfă manifestat de daci, în frunte cu Decebal, în lupta acestora pentru patria și libertatea lor.

Dacii sau argumentul autohton-patriotic

Abia după ce, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România s-a așezat ca regat independent, eliberată fiind de o bună parte din complexele de asuprire din partea mai puternicelor nații vecine, dacilor a început să le fie atestată o contribuție semnificativă în procesul de formare a poporului român. Mai mult decât atât, chiar dacă originile latine ale românilor continuau să fie predominant expuse, Regele Carol I fiind gratificat cu o ascendență izvorâtă de la împăratul Traian, nu și de la Decebal, a părut și un curent autohtonist, promovat de istorici, poeți, lingviști, care a potențat rolul dacilor. Astfel, filologul Bogdan Petriceicu Hasdeu i-a domolit cu demonstrații istorico-lingvistice pe latiniștii Școlii Ardelene prin studiul „Pierit-au dacii?”, apărut în 1860, în timp ce scriitorul Cezar Bolliac îi combătea pe venerabilii istorici ardeleni în 1858, în ziarul „Românul”, spunând, referitor la daci, că „noblețea noastră este veche ca pământul”.

În acea perioadă, chiar și Eminescu, dând exemplele puternicului său filon naționalist, îi invoca elogios-metaforic pe daci în poeme precum „Memento mori”, „Sarmis...” sau în drama „Decebal”. La rândul lui, istoricul A.D. Xenopol susținea în Istoria românilor din Dacia Traiană, publicată în 1888, continuitatea dacilor pe teritoriul actualei Românii, dar nu în detrimentul romanilor. Proeminența romană s-a păstrat cu suficientă vigoare în percepția publică, pentru ca, în fresca circulară a istoriei românilor din sala panteonică a Ateneului Român pictată de Costin Petrescu între 1933-1937, să apară doar împăratul Traian, Apolodor din Damasc, dar nu și Decebal.

În 1913 a apărut Dacia preistorică a lui Nicolae Densușianu, volum caracterizat de Vasile Pârvan drept un „roman fantastic”. Cele 1200 de pagini ale cărții conțin în esență toate „argumentele” privind preexistența presupusului Imperiu pelasgic din urmă cu 6000 de ani î. Hr., având centrul în Carpați și din care sa dezvoltat apoi întreaga civilizație a lumii (inclusiv Imperiul Roman cu a sa limbă latină), ce vor fi mestecate, cu o clinică obstinație sau doar din spirit mercantilist, pe toate canalele media disponibile de către dacopații din era televiziunii și a internetului. În epocă însă s-au găsit personaje exotice (C.I. Istrati, editorul și prefațatorul Daciei preistorice) care să spună că centrul lumii și al Daciei se afla, nici mai mult, nici mai puțin decât în Bucegi, și nu oriunde, ci chiar deasupra castelului regal de la Peleș, pe platoul Sfinxului. Tezele fantasmagorice ale lui Densușianu au servit de minune în perioada interbelică pentru decorarea politicilor naționaliste aflate în plină înflorire în toată Europa. Un general naționalist, Nicolae Portocală, a publicat în 1932 o preistorie a Daciei, în care îl susținea pe Densușianu și îl critica pe Vasile Pârvan (care, la rândul său, susținuse amplitudinea civilizației dacice) pentru că prea stăruise asupra influențelor străine. Legionarilor le-a convenit însă cel mai mult cultul lui Zalmoxis, ca mit fondator și ca precursor al monoteismului creștin românesc, pentru că se potrivea perfect atât naționalismului. Mircea Eliade, simpatizant al Legiunii, au scris rânduri apăsate despre daci și zeul acestora.

 Protocronismul, o mană cerească pentru ceaușism 

Lupta de clasă impusă de comuniștii staliniști a redus imediat la tăcere lupta rasială și lupta spirituală, astfel încât victoriosul împărat Traian, la care se raportau regii României, a fost pus la colț, sub acuzația de invadator. Dacii au fost din nou lăudați pentru lupta lor eroică împotriva cotropitorilor romani, a căror retragere din Dacia a fost echivalentă cu o eliberare a teritoriului vremelnic ocupat. Oricum, romanii și Traian reprezentau occidentul dușmănos și agresiv, în timp ce dacii erau patrioții autohtoni,iubitori de libertate, ce luptau până la sacrificiul suprem să-și apere țara. Cercetătoarea Aurelia Vasile a documentat cu destulă acribie cele trei filme („Dacii”, „Columna” și „Burebista”) produse în epoca de aur despre daci și romani, dezvăluind mecanismele și motivațiile politico-propagandistice prin care au fost construite. Dihotomia dintre romanii cotropitori, aroganți, beneficiind de o mașină puternică de război, versus dacii cei pașnici și viteji, gata de orice sacrificiu pentru a-și apăra țara, este mesajul principal al primului film „Dacii”, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1966-67, după un scenariu de Titus Popovici, imediat după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în martie 1965.

Corifeii cinematografiei românești (Mihnea Gheorghiu, Eugen Mandric), renăscute după investițiile făcute de Gheorghiu-Dej în Studioul Cinematografic București, s-au gândit să încerce să-i afirme pe daci pe scena europeană („să arătăm stimă față de strămoși”) asemenea vikingilor sau goților și, în același timp, să obțină un bun profit în valută forte, printr-o superproducție internațională, în colaborare cu o casă de filme occidentală. Așa au apărut în film Pierre Brice (Severus), Marie-José Nat (Meda) și George Marshall (Fuscus), lângă Amza Pellea (Decebal) și György Kovács (Domițian), într-o producție de amploare ce a mobilizat importante resurse financiare, dar și mai mulți figuranți pe gratis decât oricând (circa 20.000) din rândul militarilor în termen ai armatei socialiste.

În Occident, mândria cinematografiei socialiste românești a fost considerată „plicticoasă, în pofida scenelor de mare spectacol, și de o dezolantă sărăcie intelectuală artistică”. În consecință, dacii n-au făcut carieră în arena internațională. În schimb, critica și publicul românesc au ovaționat filmul. Românii i-au perceput însă pe romanii cuceritori nu ca pe niște imperialiști agresori, ci mai degrabă ca pe amenințătorii și spoliatorii sovietici, iar în Decebal l-au întrezărit pe conducătorul luminat și omenos pe care sperau să-l aibă în tânărul și promițătorul Ceaușescu.

La scurt timp, în 1968, cinematografia de propagandă românească a recidivat cu o nouă superproducție, cu o atractivă distribuție internațională, „Columna”, pe un scenariu al aceluiași Titus Popovici, dar sub regia conformistului Mircea Drăgan. Înainte ca protocronismul să fie asimilat propagandei propagandei oficiale de partid și de stat, în 1974, laolaltă cu din ce în ce mai aberantul cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu, filmul „Columna” își propunea să lămurească pe înțelesul tuturor spectatorilor geneza poporului român, care s-ar fi  realizat în urma unei relații matrimoniale dintre o femeie dacă (interpretată de atrăgătoarea Antonella Lualdi) și un soldat roman (virilul Richard Jonson), sub binecuvântarea unui bătrân meșter dac (Ștefan Ciubotărașu). Tezismul filmului (din care nu lipsesc nici aluziile străvezii la respingerea amenințărilor barbare din Răsărit, în fața cărora autohtonii daci liberi, conduși de Gerula, interpretat de Ilarion Ciobanu într-o nouă aluzie străvezie la Nicolae Ceaușescu, se unesc cu romanii cotropitori) a făcut ca acesta să nu mai aibă succesul „Dacilor”.

„Burebista”, filmul din 1980 al lui Gheorghe Vitanidis, după un scenariu de Mihnea Gheorghiu, a fost menit a servi drept argument filmic pentru afirmarea teoriilor protocroniste ceaușiste la Congresul internațional de istorie ce a avut loc la București, în contextul unei inventate aniversări propagandistice a 2050 de ani de la întemeierea de către Burebista a statului unitar și centralizat dac. Filmul este o transpunere în decoruri de mucava recondiționate a viziunii politice și sociale a lui Ceaușescu referitor l situația internă și internațională din timpul său. Pleiada de mari actori, în frunte cu George Constantin, nu reușește să salveze filmul de falsitatea dialogurilor de lemn (preluate din discursurile Tovarășului), de tezismul ideologic, de cultul personalității, de încercarea penibilă de a construi o istorie megalomană pe bază de comandă politică. Mai mult decât în orice altă producție ficțională, cinematografică sau nu, în „Burebista” dacii îi copleșesc din toate punctele de vedere pe romani, potrivit tezei că ei fuseseră înaintașii lor cu mii de ani înainte. Regretabil este și faptul că inclusiv televiziunea publică difuzează asemenea filme cu subiect istoric produse în perioada comunistă, fără un minim avertisment pentru tânărul telespectator asupra amprentei ideologice și propagandistice puternice pe care le poartă aceste producții.

Așadar, cinstirea memoriei strămoșilor reprezintă o datorie pentru fiecare dintre noi, asta pentru a înțelege rolul sacrificiul imens al acestora, care ne oferă nouă, celor de astăzi, șansa de a trăi într-o lume pacifică. Dar istoria lor trebuie expusă cât mai obiectiv posibil, nelăsând loc speculațiilor și teoriilor pretins științifice, menite să slujească unor scopuri meschine. De asemenea, istoria nu trebuie transformată într-un protocronism care să demonstreze teze politico-ideologice penibile și un naționalism fanatizat. Nu de alta, dar riscăm să ne facem de râs în lume, iar tendința de glorificare a trecutului să devină o denaturare grotească. Cred că săracul Decebal s-ar răsuci în mormânt dacă ar afla la ce a putut servi rememorarea poveștii glorioase a dacilor.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste! 

Sursa: revista Historia, nr 200, septembrie 2018 

Romanul adolescentului miop

Mircea Eliade scrie prima sa carte, Romanul adolescentului miop, la 17 ani (în 1924), prezentând-o însă nu ca pe un roman ci ca pe povestirea unei încercări ratate de a scrie un roman. Cartea sa rămâne, totuși, una din operele de mare valoare ale literaturii noastre, și nu numai prin, modul în care a reușit să-și reflecte personalitatea, ideile și concepțiile sale despre viață, religie sau filosofie.

Cartea are, totuși, titlul de roman. Ultima frază devine și prima lui frază ⎯ „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop” ⎯ și conferă deja textului parcurs de cititor o structură circulară și paradoxală, simultan terminată și în curs de finalizare, organizată și haotică. Practic, această operă este o antiteză, deoarece reflectă personalitatea contrastantă a autorului. La fel ne apare naratorul, personaj și, totodată, comentator al acestuia. Adolescentul „miop” nu este cineva care nu vede bine, dimpotrivă, el este un observator acut de oameni, ci este cineva care se teme că este văzut ca un tânăr urât, indecis, bun de nimic pentru că este miop. dacă ceilalți băieți din clasă se laudă permanent cu succesele lor la femei, sunt niște machos, am spune noi astăzi, miopul este un non macho introvertit, dar ironic și surprinzător insondabil.

Romanul nu este o autobiografie în adevărata accepțiune a cuvântului, dar nici o narațiune propriu-zis fictivă. Autorul și personajul principal, totodată narator, n-au același nume în text, celelalte personaje adresându-i-se cu „doctore!”, nu cu Mircea. Identificarea celor două instanțe, narator și personaj, la nivelul enunțării textului, nu este însă percepută decât ca o asemănare a lor, și acest lucru tocmai că-i deschide cititorului și o perspectivă „fantasmatică” asupra personajului, grație căreia el poate intui în text și ceva dincolo de intenția autorului, „sufletul său necunoscut”.

Jocul cu convențiile mai multor genuri literare face parte dintr-o întreagă lume intelectuală, în care Eliade se caută, dar se și construiește pe sine însuși, se avântă în numeroase domenii ale cunoașterii, dar le și părăsește, se luptă cu obligațiile școlare, le disprețuiește, dar se și încordează, când altfel nu se mai poate, spre a le rezolva. Apoi, se prezintă pe sine, în multe capitole, ca un observator lucid al colegilor, deși este puternic legat, afectiv și conceptual, de ei; ca atare, le înțeapă ironic pretențiile de mari cuceritori erotici. Am putea, deci, discuta această carte pe firul conflictului dintre identitatea reală și cea jucată de mai multe personaje, cu alte cuvinte, cea dintre a fi ceva și a pretinde a fi altceva, între autentic și ficțiune. Ca într-o comedie a vanității, deși nu amară, unii se „umflă în pene” doar pentru a fi „dezumflați” de către narator, prietenul, dar totodată recele lor observator. Tocmai prin analiza de sine naratorul se diferențiază de prietenii săi, lipsiți de acest morb. Naratorul este altfel, trebuie să fie altfel. Incertitudinea personajelor între aparență și realitate continuă la narator, dar cu alt sens, nu de fals seducător, ci de analist riguros al lui însuși. El se prezintă negativ, ca un miop urât și ignorat de toți ⎯ descriere neconformă, de altfel, cu narațiunea ⎯, dar este un miop care se întreabă necontenit cine este el, de fapt. Naratorul știe că sunt așa cum vor să pară, dar nu știe cum sunt ei în realitate, așa cum nu știe nici cum este el în realitate, ci doar cum crede că este. Iată, deci, o încrucișare ciudată de perspective narative: personajele se laudă cu succese, naratorul le dezminte, dar recunoaște că el însuși este un hău de incertitudine, de neștiință. Romanul, de aceea, „trebuie să fie o oglindă a sufletului meu, fără a fi un roman psihologic, pentru că nu-l vreau falsificat de analize (...) Cine sunt eu? Aș vrea să știu cine sunt, și nu știu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudați. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit un asemenea suflet printre adolescenți. dar nu-mi voi putea analiza personagiile, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înțelege în adâncurile sufletelor. Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii. (...) Mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman așa cum l-am înțeles eu, ca o răsfrângere completă a adolescenței mele, a adolescenței noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul rând o justificare a întregii vieți lăuntrice pe care am trăit-o în marginea școlii, în adolescență, și crezând că ies din adolescență. Nu voi izbuti.” Oare câți dintre noi, cei aflați acum în perioada marilor frământări, a găsirii unor modele viabile în viață și care să fie capabile să ne ghideze în această societate meschină, dominată de manipularea produsă de televiziune și internet, această societate dominată de nihilism și de negarea oricăror valori autentice românești, lipsită de orice etică, valori care ne-au ținut uniți pe parcursul istoriei vitrege de care a avut parte acest popor, am putea să ne cunoaștem sufletele în mod corespunzător și să ne apropiem cât mai mult de Dumnezeu?

Această operă mi-a plăcut foarte mult, fiind, în opinia mea, o carte pe care orice adolescent ar trebui s-o citească.

În primul rând, mi-a plăcut această ambiție de autocunoaștere care diferențiază cartea lui Eliade de multe altele despre adolescenți. Autorii acestora narează, de obicei, fapte din care reiese incertitudinea eroului cu privire la sine însuși, dar nu și interogația de sine permanentă, ca la Eliade, scrutarea misterului identității. Mai mult, Un om sfârșit, al lui Giovanni Papini, este descoperit de Mircea ca un alter-ego al său; trebuie, de aceea, să se schimbe, „ca să nu se spună că am imitat pe Giovanni Papini.” Are dreptate? Aici intervine metanaratorul, care-i insuflă dorința de a fi altfel, nu „de la sine”, ci prin luptă cu sine, prin autoconstrucție, prin ambiția de a afla cine este cu adevărat, de a-și construi singur o identitate puternică, printr-o voință inflexibilă, dovedind astfel adevărata virilitate.

În al doilea rând, Eliade este obsedat de propria sa identitate prin intermediul lecturilor lui enorme, mai întâi, de botanică și biologie, mai târziu de istorie, filosofie și literatură sau istoria religiilor. Așa sunt și prietenii săi, Robert Vojen, pasionat de d'Anunzio, dar mai ales Marcu (prietenul său cel mai bun). Împreună, trăiesc aceeași pasionată căutare de sine prin lecturi, indiferent dacă ele sunt sau nu întretăiate de sexualitate ori de eșecul ei.

În al treilea rând, Romanul adolescentului miop îmi evocă România de atunci, noua țară, întregită după Primul Război Mondial, dar încă în curs de autodefinire. Tânăra ei generație apare și se dezvoltă într-o lume mult diferită de cea a generațiilor precedente. Granițele politice coincid, pentru prima dată în istorie, cu cele ale poporului. România mare nu este perfectă, dar este, în fine, liberă de dominația unui imperiu vecin, constituțional democratică și deschisă tuturor culturilor europene. Românii se simt liberi, dar izolați. Prima reacție este  setea de cultură, cea mai izbitoare trăsătură a acestor tineri. Indiferenți la instrucția publică, deși nu impermeabili la ea, ci adesea, sorbind-o, selectiv, cu aviditate, ei citesc cu o furie și un gust uluitoare astăzi. Asistăm, în acest roman la o extraordinară construcție a civilizației cărții, așa cum apare ea în noua modernitate a României. Dacă noi astăzi trăim sub dominația noilor medii ce pun sub semnul întrebării, atunci, adică acum un secol, aceasta stăpânea singură piața intelectuală. Elevii Eliade, Mărculescu sau Acterian strălucesc la capitolul lectură și/sau scriere în presă. Aici, în acest roman, vedem cum se constituie o nouă opinie publică, un nou orizont de așteptare al celor foarte tineri atunci, dar precoci intelectual. Chestiunile pe care ei le discută n-au nimic cu politica, cu statul deși nu sunt strict private și nici cu caracter estetic exclusiv. Oricine este liber să participe, dar binevenit este numai tânărul foarte cult, la zi cu librăria mai ales franceză, dată fiind dominația de către aceasta, atunci, a întregii Europe. Și totuși, Mircea Eliade este primul dintre ei care vorbește și, mai ales, care scrie despre literatura engleză (Samuel Butler), italiană (Papini), norvegiană (Ibsen), ori culturile vechi caldeene sau cele egiptene. Vedem deja dorința lui Mircea Eliade de a „depresura” cultura română de cea franceză și o deschide către lumea largă. Itinerarul spiritual, pe care-l va scrie în 1927 și care va fi văzut ca un manifest al tinerei generații generații, nu era departe.

În concluzie, acest roman al descoperirii de sine a unei noi generații într-o țară nouă îmi pare a fi astăzi, un secol mai târziu, când România reintră, după comunism, în Europa, deși într-o Europă ea însăși mult diferită de cea din 1925, mai actual chiar decât a fost la momentul publicării sale. Din aceste considerente, recomand această carte cu căldură oricărui adolescent bibliofil și care încă nu s-a cunoscut.

Dacă v-a plăcut, dați un like și un share!  

Unirea de la 1859 nu a fost deloc „mică”

Dacă despre Unirea de la 1918 se poate spune fără greșeală că este „Mare”, a folosi formula de „Mica Unire” pentru actul de la 24 ianuarie 1859 nu mai este la fel de justificat. Actul fondator al națiunii este cel din 1859, atunci România apare pe hartă prin unirea fostelor Principate Dunărene.

După mai bine de două secole și jumătate de la prima încercare de unificare a românilor într-un singur stat ⎯ nu în concepția sa modernă, naționalistă, ci în cea specifică epocii de la 1600 ⎯ generația de la 1848, instruită în marile universități europene, pătrunsă de spiritul vremurilor și hotărât să depășească toate barierele politice ridicate de conjunctura internațională pentru împlinirea dezideratului de Unirii, reușea, în 1859, să pună piatra de temelie a României moderne.

Este meritul incontestabil al unei elite intelectuale și politice care a făcut Revoluția de la 1848 și, iată, doar un deceniu mai târziu reușea îndeplinirea îndeplinirea unuia dintre obiectivele asumate în programul revoluționar.

Conjunctura nu a fost nici atunci liniștită. Dar într-o mare de interese contradictorii ale marilor puteri, unioniștii români au avut inteligența, curajul și neînduplecarea de a-și îndeplini visul. Și norocul a ținut atunci cu cei hotărâți

Falsificarea alegerilor de către caimacamul Vogoride era pe cale să ruineze proiectul Unirii. Marile puteri nu aveau decât să ia act de rezultatul deturnat al alegerilor și că poporul nu-și dorește Unirea, caz politic închis. Mulți ar fi răsuflat ușurați, iar puținii suporteri ai Unirii Principatelor din rândul marilor puteri ar fi fost lăsați fără argumentul principal și anume rezultatul consultării românilor.

Lucrurile nu au rămas așa și din cauza vieții de familie a ambițiosului Vogoride, care se vedea deja instalat în scaunul domnesc de la Iași pentru servicii le prestate în slujba Imperiului otoman. Soția sa, Ecaterina Vogoride, partizană a Unirii, a pus mâna pe scrisorile secrete ale soțului ei care dovedeau că a măsluit alegerile la ordinele otomanilor și le-a transmis partidei unioniste. Dovezile au fost publicate la Bruxelles, stârnind un uriaș scandal politic internațional.

Fiind prestigiul lor în joc, Regina Victoria și împăratul Napoleon al III-lea s-au întâlnit la Osborne, au hotărât anularea alegerilor falsificate de Vogoride și repetarea lor sub atentă supraveghere. Rezultatul a fost covârșitor în favoarea unioniștilor. Ce a urmat, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn la Iași și apoi la București, a pus lumea în fața faptului împlinit. Se năștea România, șansa istorică a fost fructificată. Dacă ocazia de atunci ar fi fost irosită, e foarte probabil să nu fi existat.

Istoria depinde nu numai de oamenii aflați în cele mai înalte poziții. Uneori, de fapt, de cele mai multe ori, fiecare dintre noi poate face istorie.

  Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Surse:

Revista Historia, nr 204, ianuarie 2019

Istoria Româmilor, ed. Academia Română, vol VII, tom 1

Un om sfârșit

Un om sfârșit (1912) este romanul descriptiv al unui peisaj mental. Prin această operă, autorul său, Giovanni Papini, se încadrează, fără îndoială, în ciclul marilor romancieri și filosofi ai literaturii universale contemporane.

Acest roman poate fi integrat, fără ezitare, în sfera operelor care dezvoltă anumite idei, deși el este, deopotrivă, un text autobiografic. Acesta se dezvoltă ca un eseu despre întruparea, dezvoltarea, înălțarea și ratarea unui spirit. M-am întrebat: prin ce ține acest roman curiozitatea trează în cititorul neobișnuit cu străfulgerări ori căutări filosofice. Căci nu există inserții de amor. Este specificat, la un moment dat, faptul că „Aici nu se vorbește despre iubire și nici nu se va vorbi deloc. Dacă ați început să citiți această viață a unui om cu dorința indiscretă de a da peste vreo femeie, aruncați cartea și nu vă mai gândiți la ea. Nu voi scrie despre iubire și n-am să înfățișez niciun fel de femei.” Nu există mici vreun suspans al intrigii, ci doar o căutare interioară necontenită. 

Mărturisesc că și mie mi s-a părut o carte plictisitoare la început, care includea confesiunile unui personaj care a renunțat în mod voit la copilărie, marginalizat și disprețuit de toată lumea din pricina neajunsurilor sale fizice. Dar înaintând în poveste mi-am dat seama că opera realizează un portret al unei personalități măcinate de convingeri contradictorii și de o profundă dezamăgire în fața mediocrității lumii din jur, căreia îi opune o atitudine critică, lucidă și plină de onestitate, dar sfâșiată de temeri și angoase.

Cartea pare să înceapă ca un bildungsroman cu prezentarea unui copil ce și-a refuzat bucuria de a copilări, deși nu pare să resimtă vreo traumă care să fi indus atâta tristețe într-un copil ce nu putea zâmbi. Adolescența sa nu reprezintă un timp mai puțin frustrant, însă este diferită de etapa copilăriei pe care eroul o traversează cu multă greutate, fiind însoțită de un puternic zbucium lăuntric. Ulterior, descoperă accesul la bibliotecă și începe să fie pasionat de lectură, acest lucru fiind stimulat și de faptul că protagonistul se simte din ce în ce mai îndepărtat de viața cotidiană, cărțile fiind pentru el un refugiu foarte mult râvnit. Citește orice îi cade în mână dorind astfel să-și potolească setea de cunoaștere. Pe baza informațiilor acumulate, își propune să devină un enciclopedist, dar în scurt timp realizează ca e imposibil să conceapă o enciclopedie exhaustivă.

Ajuns la vârsta de 30 de ani, eroul papinian constată că a parcurs mai multe sisteme filosofice, dar niciunul nu i-a servit descoperirii sensului vieții și al spiritului. Începe să experimenteze diverse stări polarizate negativ: de la profundă dezamăgire, la disperare, ulterior alegând resemnarea. La un moment dat, se izolează complet și se retrage din societate. Protagonistul se întoarce în Toscana natală unde își redescoperă rădăcinile, pasiunea pentru lectură și chiar iubirea pentru semeni. Legătura cu pământul este descrisă în câteva pagini pline de lirism spre sfârșitul cărții și uimește prin șocul sensibilizării pe care-l provoacă cititorului. „La început toată lumea era în mine. Mai târziu, m-am regăsit singur și aproape fără viață. Pentru a-mi recăpăta forțele a trebuit să pun din nou mâna pe bucata mea de lume care-mi era mai apropiată și mai înrudită. Acum, după ce am supt din nou la sânul primei mele mame și i-am auzit sin nou graiul, acum, când îmi simt trupul înviorat de sânge și limba mai dezlegată pot să pornesc spre adevăratul meu destin.”

Finalul cărții este, de fapt, un început, o prefață, o proclamație, după cum el însuși spune: „Ca să spun totul în două cuvinte, sunt un poet și un dramator, un fantezist și un sceptic, un liric și un cinic (...) Nu numai că nu sunt sfârșit, sunt inepuizabil.”

Cartea aceasta mi-a plăcut destul de mult și o consider o operă foarte influentă în lumea contemporană.

În primul rând, deși protagonistul este un  inadaptat al societății, reușește să-și găsească refugiul în bibliotecă, să-și potolească setea de cunoaștere și să-și formeze anumite idealuri, irealizabile ce e drept, dar sunt idealuri. Câți dintre noi, adolescenții lumii de azi, am fi capabili de o asemenea transformare interioară? Am fi capabili să pornim în căutarea păcii sufletului? Am fi capabili să depășim meschinăriile existenței, să ne regăsim sensul vieții, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu care ne cheamă mereu să ne depășim condiția umilă și să ne desăvârșim sufletește? Ei bine, în  asta constă frumusețea acestei opere.

În al doilea rând, am găsit anumite similitudini între acest roman și Romanul adolescentului miop al lui Eliade (de fapt Eliade m-a condus spre cartea lui Papini). Doi adolescenți miopi, în căutarea sinelui și încercând să dea un sens vieții, ambii taciturni și cu dorința de a urca pe cele mai înalte culmi. De asemenea, mi-a plăcut și curajul eroului de a-și asuma propriile sale fapte și infinita disponibilitate existențială pentru experiențele limită ale eului.

În concluzie, romanul ar putea reprezenta o pledoarie pentru cei care caută salvarea și sfârșesc exact ca Papini, găsind-o în interior, o pledoarie pentru cei ce nu se pot integra în tiparele societății, în acele Paturi ale lui Procust, dar care sunt perfect conștienți de propriul geniu. 

Nu există înălțimi de neatins, ci doar aripi prea scurte.

1 DECEMBRIE, ziua glorioasă a POPORULUI român

Fiecare neam, popor sau națiune își are în istorie clipa de glorie, efemeră ca orice clipă, dar statornică în timp prin urmările ei. Pentru români, cel mai important moment al istoriei sale multiseculare a sosit pe 1 Decembrie 1918. Nu eram nici primul, nici ultimul popor care-și desăvârșea unitatea națională mai târziu decât alte popoare. Germanii și italienii o făcuseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, consecutiv războiului franco-prusac din 1870-71. Polonezii, slavii de sud, cehii și slovacii o vor face concomitent cu noi. Turcii își vor regăsi identitatea națională la începutul anilor 1920 sub conducerea lui Mustafa Kemal.

Mai întâi a fost amintirea Daciei. apoi, conștiința apartenenței la două popoare nobile ale Antichității: dacii și romanii. O conștiință accentuată de faptul că locuitorii din spațiul carpato-danubiano-pontic realizează că vorbesc aceeași limbă, au aceeași credință, aceleași tradiții, același port. Transhumanța și schimburile comerciale au făcut ca locuitorii de pe ambii versanți ai Carpaților să-și dea seama că aparțin aceleiași comunități ca origine și limbă. Faptul acesta este remarcat de către toți călătorii și umaniștii care în secolele XV-XVI au intrat în contact cu locuitorii celor trei țări românești: Moldova, Transilvania și Țara Românească. Toți aceștia pleacă de la înseși mărturiile românilor în relevarea caracterului de popor romanic, al descendenților foștilor coloniști romani, precum și recunoașterea faptului că acest popor era prezent, cum a fost de-a lungul atâtor veacuri, pe întreg teritoriul vechii Dacii, cele trei țări românești nefiind nimic altceva decât părți ale acesteia. „Prin această constatare ei anticipează astfel însăși recunoașterea unității poporului român, pe baza limbii și a spațiului său unitar” (V. Netea)

Această unitate etnică era aproape în mod firesc dată de unitatea geografică. Apoi, unitatea economică a celor trei țări era de necontestat. Produsele cerealiere și animaliere ale Moldovei și Țării Românești își găseau un debușeu perfect pe piața transilvană, care în schimb puteau oferi celor două țări românești extracarpatice produsele manufacturate de care acestea aveau nevoie.

Apoi a venit fapta Viteazului, o fulgerare de o clipă într-un mileniu, destul însă cât să înflăcăreze gândul contemporanilor și să devină imbold pentru posteritate. Imbold sublimat într-o formă literară de Nicolae Bălcescu în a sa Românii supt Mihai Voevod Viteazul, devenită după 1863 o adevărată Biblie a românismului. De altfel, aceasta a fost dorința de căpătâi a marelui patriot, mort la doar 33 de ani, sfâșiat de dorul de țară.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului XX apar o constelație de organizații, ligi și asociații care militau pentru unirea tuturor românilor, cele mai reprezentative fiind ASTRA, înființată în 1861 la Sibiu, și Liga Culturală înființată la București în 1890. Toate aceste asociații formau nodurile unei plase care se întindea pe tot teritoriul locuit de români și care, cu gândurile spre trecut și cu „Istoria lui Mihai” scrisă de Bălcescu sub ochii lor visau solar la o Românie Mare. De fapt, la o Românie firească, în care granițele etnice să se suprapună natural peste granițele  statale. Mai ales că politica deșănțată de maghiarizare a guvernului de la Budapesta a alimentat masiv curentul de simpatie din cadrul opiniei publice din Regat, tot mai atentă la suferințele conaționalilor de peste munți. În conștiința colectivă, Transilvania a căpătat preponderență în raport cu celelalte teritorii românești aflate în frontiere străine, și a sfârșit prin a deveni o obsesie națională. Refrenul cel mai popular în România era cel al marșului care clama: „Ardealul, Ardealul ne trebuie Ardealul!”

Unirea. În contextul prăbușirii economico-militare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării provocate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu Habsburgic, rebotezat, după 1867, Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naționale. Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat au fondat, la Arad, Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), „ca unicul for care reprezintă viața poporului român.” Totodată, pe întreg teritoriul Transilvaniei se formează consilii naționale regionale și gărzi naționale, care se subordonează CNRC. La 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod este împuternicit de PNR să declare în Parlamentul din Budapesta celebrele cuvinte ce semnificau declarația de independență a Transilvaniei față de Ungaria și să declanșez furia deputaților maghiari, gata să-l linșeze: „Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională.” Guvernul maghiar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea lui Oszkar Jaszi, ministrul naționalităților, la Arad, pentru tratative cu fruntașii transilvăneni. Jaszi dorea o formulă provizorie federativă, pe model elvețian, care să permită într-o formă oarecare Ungariei să păstreze Transilvania. delegația CNRC, compusă din Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș și Iosif Jumanca, înclina spre găsirea unui modus vivendi cu guvernul din Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, mai ales că, în estul Transilvaniei, secuii se înarmau masiv. În aceste momente de cumpănă, Iuliu Maniu, aflat la Viena, dându-și seama de dilema în care se aflau colegii săi, vine intempestiv la Arad, declarându-i în față lui Jaszi: „Națiunea română pretinde independența de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluții provizorii”, iar la întrebarea ministrului maghiar: „În definitiv, ce vor românii?”, Maniu îi răspunde tranșant și definitiv: „Despărțirea totală!”

În aceeași zi în care tratativele româno-maghiare eșuează, 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român decide convocarea, la Alba Iulia, a unei Mari Adunări Naționale care să decidă soarta Transilvaniei. Convocarea a fost redactată de Vasile Goldiș, directorul ziarului „Românul”, publicație interzisă de guvernul de la Budapesta în 1916, dar care a reînceput să apară în noiembrie 1918. Cuvintele chemării lui Goldiș cutremură și azi orice suflet românesc: „În numele dreptății eterne, națiunea română să-și spună cuvântul asupra sorții sale. În scopul acesta convocăm Adunarea Națională a națiunii române la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului, pe ziua de duminică, 1 decembrie 1918, la orele 10.”

Alegerea Alba Iuliei ca loc pentru convocarea Marii Adunări Naționale se impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în „Ziua tuturor sfinților”, pe 1 noiembrie 1599, fusese, de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfârtecați pe roată în februarie 1785. Era deci locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferința, uralele de entuziasm și strigătele de durere ale unui întreg popor.

Mobilizarea maselor s-a făcut, evident, în primul rând prin viu grai, dar și prin presa românească a vremii: „Veniți cu toții la Marea Adunare Națională  ce se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc!” Și, într-adevăr, zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile erau pline de însuflețiții români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor. Trenurile erau împodobite cu mlădițe de brad și cu drapele naționale. Pe lângă cei 1228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei, învestiți cu așa-numitele credenționale, împuterniciri ce le permiteau să participe direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze, peste o sută de mii de români, mai ales din zonele limitrofe, au umplut Platoul Romanilor, de lângă Alba Iulia, locul unde avea să se desfășoare conclavul românității transilvănene.

Goldiș, Maniu și transilvănenii. După slujbele celor două biserici române ale orașului, delegații s-au întrunit în plen, ședința fiind deschisă de Ștefan Cicio-Pop, președintele Marelui Sfat Național. Cuvântul lui Cicio-Pop a însemnat o patetică rememorare a drumului de jertfe și lupte parcurs de poporul român până în acea extraordinară zi: „Locul cel mai potrivit pentru această Adunare Națională este Alba Iulia, această Golgotă a românismului, unde zac moaștele celor mai mari martiri ai noștri: Horea, Cloșca și Crișan, loc sfânt pentru întreaga suflare românească.”

Venerabilul Gheorghe Pop de Băsești deschide lucrările Marelui Sfat Național cu memorabilele cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc!” După acest moment emoționant i s-a dat cuvântul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică de motive” precum și „Rezoluția de unire a Ardealului cu România” În continuare, hotărârea formula și prevederi destinate să asigure individualitatea acestor teritorii în faza de tranziție spre desăvârșirea instituțională. Chiar și azi, prevederile rezoluției surprind prin profundul lor democratism și perspectiva lor modernă, acum acceptată pretutindeni în lumea civilizată și care se vor regăsi și în Constituția din 1923. Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul național și social precum și o sinteză între unirea necondiționată și unirea condiționată. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuții cu Al. Vaida Voevod, partizan ferm al unirii necondiționate. Ea exprimă o anumită rezervă critică față de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie față de orientalismul moravurilor, mizeria țărănimii și imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României.

Afară, hotărârile Adunării Naționale sunt aduse la cunoștința zecilor de mii de oameni de alte înalte fețe bisericești, episcopul Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și episcopul Iuliu Hossu, viitor martir în închisorile comuniste și cardinal al bisericii catolice. cei doi se îmbrățișează în fața mulțimii în timp ce Miron Cristea profețește: „Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații României”. Toți participanții la manifestare simt că trăiesc o clipă unică, un moment istoric, poate unul la o mie de ani.

Astăzi, în ziua celebrării Centenarului Unirii, nu ne putem reține, văzând nimicnicia vremurilor pe care le trăim, să ne întrebăm: cum de a fost posibil? Iar dacă istoricii știu răspunsul, ar fi dătător de speranță să-l știe și toți cetățenii României, pentru aducere și luare-aminte a ceea ce am fost și am mai putea fi odată. Marea Unire din 1918 a fost, și rămâne, cea mai frumoasă pagină a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera unui partid politic, a niciunui guvern, a niciunui partid; este fapta istorică a întregului popor român, realizata într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței neamului,  un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu o inteligență remarcabilă spre țelul dorit.   

O mie nouă sute optzeci și patru

Romanul „O mie nouă sute optzeci și patru” (1949), de George Orwell este o distopie care prezintă societatea extrem de evoluată a Oceaniei. Romanul prezintă o Mare Britanie din era post atomică în ajunul unui presupus război care ar fi avut loc în anii '50 între Est și Vest, în care s-a instaurat un regim totalitar, inspirat din ceea ce a fost stalinismul și cu anumite elemente ale nazismului. Prin temea propusă și prin stilul inconfundabil de redactare și de expunere a principiilor pe care este structurat romanul, acesta se înscrie în ciclul marilor opere ale literaturii universale.

Cartea începe cu portretul Fratelui cel Mare „care stă cu ochii pe tine”, expresie a cărei dublu sens e ușor de sesizat: Big Brother te protejează, se interesează mereu de soarta ta, dat tu nu poți să faci nimic fără ca el să știe, te controlează clipă  de clipă. Este principiul cheie al societății descrise. Controlul gândirii, abolirea sentimentelor de orice fel, rescrierea continuă a trecutului spre a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „nouvorbă” o limbă robotizată, care completează imaginea de lume ordonată „științific” după voința Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”, legi tipic comuniste de răsturnare a valorilor firești ce pot guverna o societate normală. 

Protagonistul operei, Winston Smith este un personaj oarecare: el urăște, iubește și muncește ca orice alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăiește într-o lume infernală, în care a urî, a iubi sau a munci sunt venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Încă de la începutul romanului, se relevă caracterul deosebit al personajului care, deși este membru al Partidului, începe să țină un jurnal (deși știe că acest lucru e interzis, chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul si este (într-o oarecare măsură ) conștient de ororile comise de acesta, dar se comportă precum toți ceilalți ⎯ indiferent dacă aceștia îmbrățișează sau nu doctrinele, ideologia general impusă ⎯ nelăsând să se vadă nicio urmă de nemulțumire în comportamentul său. Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își lasă amprenta și asupra personalității sale. Scrie, „cu greu”, în jurnal frânturi din seara precedentă, când a fost la un film „foarte bun”, film de război cu femei terifiate. Publicul este încântat și aplaudă. S-au auzit însă câteva proteste, care veneau din partea prolilor (cei care nu erau membri ai partidului). Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului, aceștia ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți. Oare noi, oameni normali, dacă am fi fost puși în situația lui Smith am fi putut rezista acestei terori intelectuale, morale și fizice? Am fi reușit să ne ridicăm deasupra lucrurilor, să privim obiectiv și să ne dăm seama de mecanica acestei societăți monstruoase, de-a dreptul diavolești? Sau ne-am fi complăcut în situația populației infestate de acest virus, renunțând la etică și sentimente?

Relevant, în acest sens, este și pasajul în care apar pentru prima dată copiii familiei Parsons, vecini ai lui Winston, de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu să-și denunțe chiar tatăl, ca fiind „criminal al gândirii”). În capitolul următor al cărții, întâlnim una din frazele cheie ale cărții ⎯ una din ideile care fundamentează teoria autorului cu privire la puterea absolută a regimurilor totalitare: „Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul.”

Opera se continuă cu prefigurarea unei povești de dragoste înte Winston și Julia, membră neînsemnată a Partidului Exterior, pe care el o suspecta de spionaj din partea Poliției Gândirii ⎯ care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel și cu care chiar reușește să stabilească o întâlnire undeva unde nu erau supravegheați. La scurt timp după aceea, însă, O' Brien îi invită p Winston şio Julia la el acasă, pretextând că intenționează să-i ofere ultima ediție a Dicționarului de nouvorbă. Mai mult, O' Brien îi dă asigurări protagonistului că Frăția contra Partidului chiar există, promițându-i și o carte pe această temă. Despre ce operă este vorba, care este importanța ei, dar mai ales a autorului, veți afla citind cartea. Dar, după această discuție, situația ia o întorsătură neașteptată. Ce credeți că se va întâmpla? Cum se va termina totul?

Personal, consider că acest roman este una dintre cele mai bune opere beletristice scrise în secolul anterior, dacă nu chiar cea mai bună și care pe mine m-a fascinat.

În primul rând, conceptul de „Big Brother” care este enunțat și nuanțat într-un mod absolut magistral, neegalat până acum de nicio distopie. „Fratele cel Mare este masca sub care partidul se prezintă lumii întregi.” (pg 258) Este mai ușor să concentrezi sentimentele asupra unei singure persoane (fie ea și imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; nici măcar nu e vreun pseudonim al unui membru fondator ai revoluției, însă luase naștere odată cu Partidul, si nu va muri niciodată (cel puțin atât cât partidul va exista). De aceste aspecte se leagă și instrumentele de propagare a ideologiei „Big Brother”: tele-ecranele care sunt prezente peste tot și prin intermediul celor două minute de ură, difuzate zilnic la ora 11:00.

În al doilea rând, principiul nouvorbei, o erodare josnică a limbii engleze și, de asemenea, un alt mijloc de propagandă. „Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepției despre lume și a obiceiurilor mentale ale membrilor devotați SOCENG-lui, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenția este ca, atunci când nouvorba va fi adoptată, iar Vechivorba va fi uitată orice concepție neortodoxă ⎯ adică o idee de neconformă cu principiile SOCENG-lui ⎯ să fie literalmente de neconceput, în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte” (pg 368).

Nu în ultimul rând, Dublagândire. Cuvântul din nouvorbă care corespunde cl mai bine conceptului de dublugândit, este negrulalb, și „reprezintă capacitatea de a stoca în minte concomitent, două condiții care se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al partidului știe în ce direcție să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este conștient că joacă feste realității, dar, cu ajutorul dublugânditului, el se și asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar desfășura cu precizia necesară, și inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăție.”

Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!