Mircea Eliade scrie prima sa carte, Romanul adolescentului miop, la 17 ani (în 1924), prezentând-o însă nu ca pe un roman ci ca pe povestirea unei încercări ratate de a scrie un roman. Cartea sa rămâne, totuși, una din operele de mare valoare ale literaturii noastre, și nu numai prin, modul în care a reușit să-și reflecte personalitatea, ideile și concepțiile sale despre viață, religie sau filosofie.
Cartea are, totuși, titlul de roman. Ultima frază devine și prima lui frază ⎯ „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop” ⎯ și conferă deja textului parcurs de cititor o structură circulară și paradoxală, simultan terminată și în curs de finalizare, organizată și haotică. Practic, această operă este o antiteză, deoarece reflectă personalitatea contrastantă a autorului. La fel ne apare naratorul, personaj și, totodată, comentator al acestuia. Adolescentul „miop” nu este cineva care nu vede bine, dimpotrivă, el este un observator acut de oameni, ci este cineva care se teme că este văzut ca un tânăr urât, indecis, bun de nimic pentru că este miop. dacă ceilalți băieți din clasă se laudă permanent cu succesele lor la femei, sunt niște machos, am spune noi astăzi, miopul este un non macho introvertit, dar ironic și surprinzător insondabil.
Romanul nu este o autobiografie în adevărata accepțiune a cuvântului, dar nici o narațiune propriu-zis fictivă. Autorul și personajul principal, totodată narator, n-au același nume în text, celelalte personaje adresându-i-se cu „doctore!”, nu cu Mircea. Identificarea celor două instanțe, narator și personaj, la nivelul enunțării textului, nu este însă percepută decât ca o asemănare a lor, și acest lucru tocmai că-i deschide cititorului și o perspectivă „fantasmatică” asupra personajului, grație căreia el poate intui în text și ceva dincolo de intenția autorului, „sufletul său necunoscut”.
Jocul cu convențiile mai multor genuri literare face parte dintr-o întreagă lume intelectuală, în care Eliade se caută, dar se și construiește pe sine însuși, se avântă în numeroase domenii ale cunoașterii, dar le și părăsește, se luptă cu obligațiile școlare, le disprețuiește, dar se și încordează, când altfel nu se mai poate, spre a le rezolva. Apoi, se prezintă pe sine, în multe capitole, ca un observator lucid al colegilor, deși este puternic legat, afectiv și conceptual, de ei; ca atare, le înțeapă ironic pretențiile de mari cuceritori erotici. Am putea, deci, discuta această carte pe firul conflictului dintre identitatea reală și cea jucată de mai multe personaje, cu alte cuvinte, cea dintre a fi ceva și a pretinde a fi altceva, între autentic și ficțiune. Ca într-o comedie a vanității, deși nu amară, unii se „umflă în pene” doar pentru a fi „dezumflați” de către narator, prietenul, dar totodată recele lor observator. Tocmai prin analiza de sine naratorul se diferențiază de prietenii săi, lipsiți de acest morb. Naratorul este altfel, trebuie să fie altfel. Incertitudinea personajelor între aparență și realitate continuă la narator, dar cu alt sens, nu de fals seducător, ci de analist riguros al lui însuși. El se prezintă negativ, ca un miop urât și ignorat de toți ⎯ descriere neconformă, de altfel, cu narațiunea ⎯, dar este un miop care se întreabă necontenit cine este el, de fapt. Naratorul știe că sunt așa cum vor să pară, dar nu știe cum sunt ei în realitate, așa cum nu știe nici cum este el în realitate, ci doar cum crede că este. Iată, deci, o încrucișare ciudată de perspective narative: personajele se laudă cu succese, naratorul le dezminte, dar recunoaște că el însuși este un hău de incertitudine, de neștiință. Romanul, de aceea, „trebuie să fie o oglindă a sufletului meu, fără a fi un roman psihologic, pentru că nu-l vreau falsificat de analize (...) Cine sunt eu? Aș vrea să știu cine sunt, și nu știu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudați. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit un asemenea suflet printre adolescenți. dar nu-mi voi putea analiza personagiile, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înțelege în adâncurile sufletelor. Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii. (...) Mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman așa cum l-am înțeles eu, ca o răsfrângere completă a adolescenței mele, a adolescenței noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul rând o justificare a întregii vieți lăuntrice pe care am trăit-o în marginea școlii, în adolescență, și crezând că ies din adolescență. Nu voi izbuti.” Oare câți dintre noi, cei aflați acum în perioada marilor frământări, a găsirii unor modele viabile în viață și care să fie capabile să ne ghideze în această societate meschină, dominată de manipularea produsă de televiziune și internet, această societate dominată de nihilism și de negarea oricăror valori autentice românești, lipsită de orice etică, valori care ne-au ținut uniți pe parcursul istoriei vitrege de care a avut parte acest popor, am putea să ne cunoaștem sufletele în mod corespunzător și să ne apropiem cât mai mult de Dumnezeu?
Această operă mi-a plăcut foarte mult, fiind, în opinia mea, o carte pe care orice adolescent ar trebui s-o citească.
În primul rând, mi-a plăcut această ambiție de autocunoaștere care diferențiază cartea lui Eliade de multe altele despre adolescenți. Autorii acestora narează, de obicei, fapte din care reiese incertitudinea eroului cu privire la sine însuși, dar nu și interogația de sine permanentă, ca la Eliade, scrutarea misterului identității. Mai mult, Un om sfârșit, al lui Giovanni Papini, este descoperit de Mircea ca un alter-ego al său; trebuie, de aceea, să se schimbe, „ca să nu se spună că am imitat pe Giovanni Papini.” Are dreptate? Aici intervine metanaratorul, care-i insuflă dorința de a fi altfel, nu „de la sine”, ci prin luptă cu sine, prin autoconstrucție, prin ambiția de a afla cine este cu adevărat, de a-și construi singur o identitate puternică, printr-o voință inflexibilă, dovedind astfel adevărata virilitate.
În al doilea rând, Eliade este obsedat de propria sa identitate prin intermediul lecturilor lui enorme, mai întâi, de botanică și biologie, mai târziu de istorie, filosofie și literatură sau istoria religiilor. Așa sunt și prietenii săi, Robert Vojen, pasionat de d'Anunzio, dar mai ales Marcu (prietenul său cel mai bun). Împreună, trăiesc aceeași pasionată căutare de sine prin lecturi, indiferent dacă ele sunt sau nu întretăiate de sexualitate ori de eșecul ei.
În al treilea rând, Romanul adolescentului miop îmi evocă România de atunci, noua țară, întregită după Primul Război Mondial, dar încă în curs de autodefinire. Tânăra ei generație apare și se dezvoltă într-o lume mult diferită de cea a generațiilor precedente. Granițele politice coincid, pentru prima dată în istorie, cu cele ale poporului. România mare nu este perfectă, dar este, în fine, liberă de dominația unui imperiu vecin, constituțional democratică și deschisă tuturor culturilor europene. Românii se simt liberi, dar izolați. Prima reacție este setea de cultură, cea mai izbitoare trăsătură a acestor tineri. Indiferenți la instrucția publică, deși nu impermeabili la ea, ci adesea, sorbind-o, selectiv, cu aviditate, ei citesc cu o furie și un gust uluitoare astăzi. Asistăm, în acest roman la o extraordinară construcție a civilizației cărții, așa cum apare ea în noua modernitate a României. Dacă noi astăzi trăim sub dominația noilor medii ce pun sub semnul întrebării, atunci, adică acum un secol, aceasta stăpânea singură piața intelectuală. Elevii Eliade, Mărculescu sau Acterian strălucesc la capitolul lectură și/sau scriere în presă. Aici, în acest roman, vedem cum se constituie o nouă opinie publică, un nou orizont de așteptare al celor foarte tineri atunci, dar precoci intelectual. Chestiunile pe care ei le discută n-au nimic cu politica, cu statul deși nu sunt strict private și nici cu caracter estetic exclusiv. Oricine este liber să participe, dar binevenit este numai tânărul foarte cult, la zi cu librăria mai ales franceză, dată fiind dominația de către aceasta, atunci, a întregii Europe. Și totuși, Mircea Eliade este primul dintre ei care vorbește și, mai ales, care scrie despre literatura engleză (Samuel Butler), italiană (Papini), norvegiană (Ibsen), ori culturile vechi caldeene sau cele egiptene. Vedem deja dorința lui Mircea Eliade de a „depresura” cultura română de cea franceză și o deschide către lumea largă. Itinerarul spiritual, pe care-l va scrie în 1927 și care va fi văzut ca un manifest al tinerei generații generații, nu era departe.
În concluzie, acest roman al descoperirii de sine a unei noi generații într-o țară nouă îmi pare a fi astăzi, un secol mai târziu, când România reintră, după comunism, în Europa, deși într-o Europă ea însăși mult diferită de cea din 1925, mai actual chiar decât a fost la momentul publicării sale. Din aceste considerente, recomand această carte cu căldură oricărui adolescent bibliofil și care încă nu s-a cunoscut.
Dacă v-a plăcut, dați un like și un share!
Jocul cu convențiile mai multor genuri literare face parte dintr-o întreagă lume intelectuală, în care Eliade se caută, dar se și construiește pe sine însuși, se avântă în numeroase domenii ale cunoașterii, dar le și părăsește, se luptă cu obligațiile școlare, le disprețuiește, dar se și încordează, când altfel nu se mai poate, spre a le rezolva. Apoi, se prezintă pe sine, în multe capitole, ca un observator lucid al colegilor, deși este puternic legat, afectiv și conceptual, de ei; ca atare, le înțeapă ironic pretențiile de mari cuceritori erotici. Am putea, deci, discuta această carte pe firul conflictului dintre identitatea reală și cea jucată de mai multe personaje, cu alte cuvinte, cea dintre a fi ceva și a pretinde a fi altceva, între autentic și ficțiune. Ca într-o comedie a vanității, deși nu amară, unii se „umflă în pene” doar pentru a fi „dezumflați” de către narator, prietenul, dar totodată recele lor observator. Tocmai prin analiza de sine naratorul se diferențiază de prietenii săi, lipsiți de acest morb. Naratorul este altfel, trebuie să fie altfel. Incertitudinea personajelor între aparență și realitate continuă la narator, dar cu alt sens, nu de fals seducător, ci de analist riguros al lui însuși. El se prezintă negativ, ca un miop urât și ignorat de toți ⎯ descriere neconformă, de altfel, cu narațiunea ⎯, dar este un miop care se întreabă necontenit cine este el, de fapt. Naratorul știe că sunt așa cum vor să pară, dar nu știe cum sunt ei în realitate, așa cum nu știe nici cum este el în realitate, ci doar cum crede că este. Iată, deci, o încrucișare ciudată de perspective narative: personajele se laudă cu succese, naratorul le dezminte, dar recunoaște că el însuși este un hău de incertitudine, de neștiință. Romanul, de aceea, „trebuie să fie o oglindă a sufletului meu, fără a fi un roman psihologic, pentru că nu-l vreau falsificat de analize (...) Cine sunt eu? Aș vrea să știu cine sunt, și nu știu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudați. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit un asemenea suflet printre adolescenți. dar nu-mi voi putea analiza personagiile, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înțelege în adâncurile sufletelor. Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii. (...) Mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman așa cum l-am înțeles eu, ca o răsfrângere completă a adolescenței mele, a adolescenței noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul rând o justificare a întregii vieți lăuntrice pe care am trăit-o în marginea școlii, în adolescență, și crezând că ies din adolescență. Nu voi izbuti.” Oare câți dintre noi, cei aflați acum în perioada marilor frământări, a găsirii unor modele viabile în viață și care să fie capabile să ne ghideze în această societate meschină, dominată de manipularea produsă de televiziune și internet, această societate dominată de nihilism și de negarea oricăror valori autentice românești, lipsită de orice etică, valori care ne-au ținut uniți pe parcursul istoriei vitrege de care a avut parte acest popor, am putea să ne cunoaștem sufletele în mod corespunzător și să ne apropiem cât mai mult de Dumnezeu?
Această operă mi-a plăcut foarte mult, fiind, în opinia mea, o carte pe care orice adolescent ar trebui s-o citească.
În primul rând, mi-a plăcut această ambiție de autocunoaștere care diferențiază cartea lui Eliade de multe altele despre adolescenți. Autorii acestora narează, de obicei, fapte din care reiese incertitudinea eroului cu privire la sine însuși, dar nu și interogația de sine permanentă, ca la Eliade, scrutarea misterului identității. Mai mult, Un om sfârșit, al lui Giovanni Papini, este descoperit de Mircea ca un alter-ego al său; trebuie, de aceea, să se schimbe, „ca să nu se spună că am imitat pe Giovanni Papini.” Are dreptate? Aici intervine metanaratorul, care-i insuflă dorința de a fi altfel, nu „de la sine”, ci prin luptă cu sine, prin autoconstrucție, prin ambiția de a afla cine este cu adevărat, de a-și construi singur o identitate puternică, printr-o voință inflexibilă, dovedind astfel adevărata virilitate.
În al doilea rând, Eliade este obsedat de propria sa identitate prin intermediul lecturilor lui enorme, mai întâi, de botanică și biologie, mai târziu de istorie, filosofie și literatură sau istoria religiilor. Așa sunt și prietenii săi, Robert Vojen, pasionat de d'Anunzio, dar mai ales Marcu (prietenul său cel mai bun). Împreună, trăiesc aceeași pasionată căutare de sine prin lecturi, indiferent dacă ele sunt sau nu întretăiate de sexualitate ori de eșecul ei.
În al treilea rând, Romanul adolescentului miop îmi evocă România de atunci, noua țară, întregită după Primul Război Mondial, dar încă în curs de autodefinire. Tânăra ei generație apare și se dezvoltă într-o lume mult diferită de cea a generațiilor precedente. Granițele politice coincid, pentru prima dată în istorie, cu cele ale poporului. România mare nu este perfectă, dar este, în fine, liberă de dominația unui imperiu vecin, constituțional democratică și deschisă tuturor culturilor europene. Românii se simt liberi, dar izolați. Prima reacție este setea de cultură, cea mai izbitoare trăsătură a acestor tineri. Indiferenți la instrucția publică, deși nu impermeabili la ea, ci adesea, sorbind-o, selectiv, cu aviditate, ei citesc cu o furie și un gust uluitoare astăzi. Asistăm, în acest roman la o extraordinară construcție a civilizației cărții, așa cum apare ea în noua modernitate a României. Dacă noi astăzi trăim sub dominația noilor medii ce pun sub semnul întrebării, atunci, adică acum un secol, aceasta stăpânea singură piața intelectuală. Elevii Eliade, Mărculescu sau Acterian strălucesc la capitolul lectură și/sau scriere în presă. Aici, în acest roman, vedem cum se constituie o nouă opinie publică, un nou orizont de așteptare al celor foarte tineri atunci, dar precoci intelectual. Chestiunile pe care ei le discută n-au nimic cu politica, cu statul deși nu sunt strict private și nici cu caracter estetic exclusiv. Oricine este liber să participe, dar binevenit este numai tânărul foarte cult, la zi cu librăria mai ales franceză, dată fiind dominația de către aceasta, atunci, a întregii Europe. Și totuși, Mircea Eliade este primul dintre ei care vorbește și, mai ales, care scrie despre literatura engleză (Samuel Butler), italiană (Papini), norvegiană (Ibsen), ori culturile vechi caldeene sau cele egiptene. Vedem deja dorința lui Mircea Eliade de a „depresura” cultura română de cea franceză și o deschide către lumea largă. Itinerarul spiritual, pe care-l va scrie în 1927 și care va fi văzut ca un manifest al tinerei generații generații, nu era departe.
În concluzie, acest roman al descoperirii de sine a unei noi generații într-o țară nouă îmi pare a fi astăzi, un secol mai târziu, când România reintră, după comunism, în Europa, deși într-o Europă ea însăși mult diferită de cea din 1925, mai actual chiar decât a fost la momentul publicării sale. Din aceste considerente, recomand această carte cu căldură oricărui adolescent bibliofil și care încă nu s-a cunoscut.
Dacă v-a plăcut, dați un like și un share!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu