Noi de partea cui vom fi?

S-au înmulțit lucrurile până la refuz. Lucruri de consum, dar și formele nesfârșite ale divertismentului. Și, în definitiv, nu lucrurile în sine sunt mai multe, ci proiecțiile lor teleecranizate. S-ar putea ca visele să fie mai multe, dar nici acesta nu este adevărul deplin. Da, sunt mai multe visele (și coșmarurile), însă nu (mai) sunt ale noastre. Oamenii, din păcate, nu mai au propriile vise de când nu mai folosesc obiecte făcute de ei înșiși, ale căror măsuri și sensuri să fie date de mâinile lor. Toate sunt reflecții, prelungiri ale altor minți, care nu produc altceva decât vise, fără niciun scrupul, plătite pentru asta nu numai cu bani, ci și cu celebritate și cu droguri de orice fel. Lor li se permite orice, căci visează pentru noi. Dar nici ei nu trăiesc propriile țeluri (sau poate că nu au de ce și pentru ce să ființeze?), propriile vieți, fiind mult prea conectați la o fabrică de vedenii.

Și, astfel, oamenii sunt, dar parcă n-ar fi, duc niște vieți virtuale, tot mai mult uniformizați în gândire, în reacții, în sentimente, în emoții, haotizați de știri, evenimente, imagini și simboluri mediatice. E ca și cum, încetul cu încetul, goliți de propriile vieți, persoanele din lumea întreagă s-au umplut pe nesimțite de conținuturi străine, au devenit dependenți de ele, și-au pierdut și facultatea de a gândi singuri, de a înțelege, de a simți fără să fie stimulați dinafară. Este democrație, da ⎯ dar „stăpânul” e parcă mai gelos ca oricând. Înainte, simpli și modești, înconjurați mai cu seamă de lucruri făurite de propriile mâini, trăindu-și idealurile, cinstind cum se cuvine evenimentele nașterii, botezului, nunții sau trecerii dincolo, dar și ale meșteșugului, ale sărbătorii și ale unui întreg patrimoniu de înțelepciune și frumos concentrat în poezie și cântec, în povești și legende, oamenii nu simțeau nevoia să aibă mai mult. Împăcați și împăciuitori, ei nu doar munceau, ci și și visau, cântau și se bucurau. Întreaga lume părea o imensă Biserică și toți vorbeau aceeasi limbă a frumosului, a adevărului, a armoniei și rațiunii așezate de Dumnezeu în creația Sa. Și, cel mai important, nu se simțeau nici singuri, nici plictisiți. Ba chiar găseau înlăuntrul lor, undeva, în pacea inimii, un izvor de înțelesuri din care mintea nu mai contenea să se hrănească.

Trăim în afara noastră

Astăzi, însă, cuplați la realitatea virtuală, noi, chiar și când declarăm că avem credință în Dumnezeu, nu mai suntem în stare (sau poate nu mai vrem?) să ne simțim sufletul. Trăim în visele de care vorbeam, în lucruri exterioare, în comodități de plastic, în griji și plăceri insipide. Trăim în afara noastră. Acesta este momentul în care a venit nu Apocalipsa ⎯ deși va veni și ea tot așa, dintr-odată, spontan ⎯ ci Covidul. Un virus micuț, care pătrunde timid în lume, precum imaginile de pe micul ecran, ca, în numai câteva luni, să o transforme radical. Și, până la urmă, nu schimbările exterioare sunt importante, ci developările pe care această boală le-a făcut posibile. Oamenii au început să prefere separarea ca formă de „prevenție”, vădindu-și mai bine ca oricând natura sufletelor, a vieții interioare a fiecăruia.

Andrei Tarkovski, poate cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, are o temă foarte dragă lui, pe care o reia în multe din filmele sale. Este frământat de o preocupare esențială, aceea de a descoperi ce are omul mai adânc în inimă, răspunzând astfel la întrebarea: Ce este omul, de fapt? În filmul „Solaris”, de pildă, acțiunea are loc undeva, pe o navetă spațială, unde se întâmplă ceva straniu cu doi-trei pasageri. Fiecare are experiența materializării, chiar a întrupării, în vecinătatea sa, a unor ființe pe care le purta adânc în inimă. Unuia i se întrupase soția pe care o iubise mult, dar care murise în urmă cu ceva vreme, în timp ce altuia i se arată un pitic urât și răutăcios, ființă pe care o ascundea undeva, în sufletul său.

Așa și cu acest Covid. Din păcate, multe spaime, neîmpliniri, neputințe și urâciuni ale inimii omenești au ieșit la suprafață. Mai întâi de toate s-a dovedit că lumea, în majoritatea ei, are un nou dumnezeu ⎯ nu pe Hristos, ci opinia publică întruchipată de mass-media. De ea ascultă omul recent mai mult decât putea asculta de Dumnezeu omul religios odinioară. De fapt, nici nu se poate spune că este vorba de ascultare, și tocmai în aceasta stă gravitatea situației. În fapt, e o dependență puternică de acel for de conștiință exterior, devenit interior prin vizionare îndelungată, la care oamenii fac apel în mod subconștient. Cu alte cuvinte, fluxul de imagini și emoții, de știri sau sentințe internalizate în decursul anilor devin propriul orizont sufletesc, viața mulțimilor care vor urma până la capăt indicațiile, pentru că nu mai au reazăm și scăpare nici măcar în propriul edificiu lăuntric.

Pentru cine nu este familiarizat cu experimentul reeducării din lagărele comuniste, la noi cunoscut ca „Experimentul Pitești”, să amintim că acolo se ajunsese cam tot la același rezultat. Prin frică și teroare, prin chinuri fără sfârșit și alte inginerii psihologice, între care dărâmarea tuturor sistemelor de adevăr și încredere, mulți dintre deținuți ajunseseră să-și tăgăduiască credința, să-și defăimeze soțiile sau părinții sau să-și trădeze prietenii cei mai apropiați. Și făceau aceasta inconștient, fără să-și dea seama unde se termină ordinul și începe propria inițiativă. În numai câțiva ani, unii s-au transformat în niște monștri, sistemul represiv reușind să restructureze sufetul omului.

Măsura credinței noastre

În acest context, masca devine un adevărat simbol al supunerii necondiționate, al înregimentării în armatele celor fără de chip, pe de o parte, chinuiți de rolul asumat, dar, pe de alta, liniștiți la gândul că așa vor avea o șansă în plus la viață, că vor trăi mai mult și vor suferi mai puțin. Îmi amintesc aici cuvintele unui consumator de droguri care spunea că plăcerea e numai la început, de la un moment dat încolo rămânând doar fuga de spectrul durerii, al sevrajului, al anxietății, a ceva ce nu poate fi zugrăvit în cuvinte ⎯ neliniștea în sine, în calitate de sentiment independent, ca un adevărat vierme care nu mai adoarme. De exact această impacientare se impărtășesc toți cei dependenți de știrile micilor ecrane. Iar, după ei, soluția nu este alta decât ascultarea ⎯ adică, simbolic vorbind, purtarea măștii. 

Da, masca este un simbol. Dintotdeauna a semnificat teatrul și a fost asociată ritualurilor, în majoritatea cultelor păgâne. Prin mască, omul renunță la persoana sa în favoarea unui personaj colectiv, a unui zeu sau monstru, au unui rol (altul decât cel propriu). Masca îți răpește fața, iar cea modernă merge și mai departe, acoperind și nasul și gura, ca simbol al supunerii și tăcerii. Și nu mă refer la acea mască purtată într-un loc unde posibilitatea de molipsire este iminentă, ci la masca purtată în mașină, pe stradă sau în locurile unde nu se mai poate pune problema contaminării. Deci nu mai vorbim aici de un mijloc de protecție împotriva unor agenți patogeni, ci de un reflex interior, de obsesia de a nu ieși din rând, de a nu pierde sentimentul securității indus de mass-media, de a nu pierde acel atât de fragil sentiment de siguranță și de a cădea pradă neliniștii. 

În acest context, Covidul nu este numai un virus, un informație înscrisă într-un ARN destinat să ne zăpăcească celulele, ci și un turnesol aruncat peste lume, pentru a ne arăta unde ne aflăm. Ne-a arătat cine iubește pe Dumnezeu și cine-l desconsideră și defăimează. A despărțit părinții de copii, a creat o solidaritate în minciună, dar și una, mai mică, în adevăr . Ne-a indicat parametrii credinței noastre prin confruntarea cu frica de moarte, dar și a capacității de mărturisire. Sau, dimpotrivă, ne-a arătat că foarte mulți vor renunța la cele ale credinței și ale Biseicii pentru ascultarea de puterile lumii, în spatele cărora, mai mult ca niciodată, se zărește Antihristul.

Așadar, credem că, prin Covid, omenirea are numai de câștigat. E un fel de pregustare a încercărilor ce vor veni, a provocărilor la mărturisire sau la lepădare. Oricum, lumea a fost trezită din somn. Pentru unii va însemna o mai accentuată apropiere de Dumnezeu și de modelul Său, iar pentru alții, o îndepărtare de Hristos, pentru a se supune logicii configurate mediatic și, ca urmare, o mare întristare, frică și, totodată, înverșunare împotriva acelora care nu sunt ca ei. Din păcate, aceștia, precum se vede, vor fi cei mulți, pentru a se adeveri cuvântul Mântuitorului: „Oare când voi veni, voi mai găsi credință pe pământ?” (Luca, 18:8) Întrebare la care fiecare dintre noi trebuie să găsească propriul răspuns.

Dar, în acele momente de a căror desfășurare ne apropiem cu pași repezi, noi de partea cui vom fi?

Sursa: Rev. „Famila ortodoxă”, mai 2020

Ciocoii vechi și noi

Romanul „Ciocoii vechi și noi” sau „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, de Nicolae Filimon este considerat primul roman notabil al literaturii române.  Acesta a fost publicat în 1862, sub formă de foileton, iar în volum el a apărut în 1863, an care poate fi considerat, în unanimitate, data de naștere a romanului românesc. Tema sa reliefează, în manieră romantică și realistă, o frescă socială de la începutul secolului al XIX-lea și atenționarea alarmistă asupra pericolului pe care-l constituie apăariția unei noi pături sociale, cea a ciocoilor autohtoni.

Incipitul operei este reprezentat de precizarea clară a timpului când începe acțiunea și portretizarea detaliată a protagonistului: „Într-o dimineață din luna lui octombre anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu fața oacheșă, „cu ochi negri, plini de viclenie”. Acest portret fizic sugerează, încă de la prima apariție, evidența trăsăturilor morale: „un nas drept și cu vârful cam ridicat în sus”, ce indică ambiția și mândria grosolană. El este îmbrăcat sărăcăcios și umil, ceea ce evidențiază, o dată în plus, condiția mizeră în care se găsește și dorința nestăvilită de a se îmbogăți și de a dobândi funcții prin mijloace necinstite. Andronache Tuzluc îl angajează mai întâi ca ciubucciu  (însărcinat cu aprinderea pipei boierului) și Dinu Păturică, privind disprețuitor camera unde urma să locuiască, își spune încrezător: „Iată-mă ajuns în pământul făgăduinței; am pus mâna pe pâne și pe cuțit; curagiu și răbdare, prefăcătorie și iușchiuzarlâc (dibăcie) și ca mâne voi avea și eu bogății și case mari ca ale acestui fanariot.” În acest timp, protagonistul este plin de energie, își dă silința să-și completeze educația ciocoiască și reușește, în foarte scurt timp, înarmat cu multă răbdare și inventivitate, să-și ruineze binefăcătorul. El disprețuiește literatura și cultura greacă, fiind hotărât să acorde importanță numai acelor cărți care să-l ajute  și să-i ofere mijloacele facile și sigure de parvenire. Din biblioteca fanariotului își alege operele lui Machiavelli și apoi a devenit „perfect în arta ipocriziei și a perfidiei”.

Prima însărcinare importantă pe care i-o dă postelnicul tânărului ciubucciu este aceea de a o păzi pe amanta lui, pe chera Duduca. Păturică este în culmea fericirii, considerând că are acum toate avantajele ce i-ar putea servi la îndeplinirea scopurilor. Cu perfidie, acesta se arată umil și supus, gata să împlinească orice poruncă a femeii, care este uimită de sângele rece și inima de piatră a noului servitor trimis de Tuzluc. Cei doi plănuiesc să-l încarce pe boier la socoteli, ea să-i ceară șaluri și mătăsuri, iar el să-l înșele la administrarea moșiilor. Postelnicul este foarte mulțumit de abnegația pe care Păturică o dovedește în funcția de păzitor al ibovnicei, nu-l mai chinuie gelozia și ține cu tot dinadinsul să-l răsplătească pe tânărul ce se arată a fi atât de credincios.

Astfel, drept consecință a acestor fapte, protagonistul este instalat în postul de vătaf, pe care-l dorise atât de mult. El cheamă pe toți servitorii și, cu un ton autoritar, îi amenință că-i va pedepsi fără milă dacă vor îndrăzni să-l înșele pe boier, considerând că s-a făcut mare risipă la curtea acestuia. Spre bucuria lui Tuzluc, eroul se oferă să administreze moșiile pe care demnitarul le are în posesie, prilej cu care siluiește pe toți țăranii și chiar pe arendașul cu care se întâlnește la Răsucita, reușind să se întoarcă la București cu un profit fabulos: 200 de pungi de galbeni! Dinu Păturică se îmbogățise „prin fapte rușinoase” și deține acum majoritatea proprietăților stăpânului: moșii, vii, păduri, sute de pungi de bani. Planul lui era să-l lase pe fanariot „Cu punga mai ușurică decât a unui nefer de spătărie și cu sufletul încărcat de blestemele săracilor, din ale căror sudori și-a strâns acele bogății.”

Instalat în postul de ispravnic, personajul ia în posesie județele peste care devine stăpân și își pune în funcții oameni care se potriveau întocmai caracterului său josnic, între care pe Neagu Rupe-Piele, „om născut să fie călău”, clebru pentru cruzimile nemaiauzite pe care le săvârșea. Mai lacom ca niciodată, Păturică recurge la cele mai mârșave metode de a aduna pungi de galbeni, dar ticăloșia are și ea un sfârșit, iar răul este pedepsit exemplar.

Acest roman a constituit baza pasiunii mele pentru literatura beletristică, fiind o operă care reliefează, în cel mai înalt grad, modul în care imoralitatea degradează moravurile unei societăți.

În primul rând, aș remarca  natura contradictorie dintre prolog și epilog. Pe de o parte, în primele pagini ale textului, Filimon schițează portretul ciocoiului: „Ciocoiul este întotdeauna și în orice țară un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat cu o ambițiune nemărginită care eclată ca o bombă pe dată ce și-a atins ținta aspirațiunilor.” De asemenea, acesta avertizează că acest fel de oameni sunt „inamici ai onoarei și ai tuturor virtuților cetățenești”, utilizând pentru viclenia lor metafora „vulpi cu două picioare”. Mai precizează faptul că ciocoiul a evoluat, adaptându-și metodele de parvenire în funcțiue de vremuri, devenind un individ „cu frac și mănuși albe”, înfățișare cu care apar astăzi slujbașii politicii din săraca noastră țărișoară, precum și cei care năzuiesc, aidoma lui Păturică, să pună mâna pe cele mai avantajoase sinecuri. Pe de altă parte, epilogul este dedicat personajelor pozitive ale romanului, firi angelice și reprezentante ale binelui, biruitoare ⎯ în cele din urmă ⎯ asupra forțelor malefice: Banul C, Maria și, bineînteles, primul domn pământean de la încheierea secolului fanariot (Grigore Ghica), pe care autorul le răsplătește printr-un destin fericit. Astfel, aceste personaje sunt recompensate pentru toate cele îndurate în perioada care tocmai a luat sfârșit.

În al doilea rând, finalul este romantic și moralizator. Cortegiul funerar al lui Tuzluc, elegant prin generozitatea fostului vătaf, Gheorghe, se întâlnește cu cel sărăcăcios al lui Păturică în dreptul prăvăliei de a cărei ușă zace țintuit Chir Costea Chiorul, cel mai odios dintre ciocoi, capabil să-și vândă și pe cele două fete ca marfă. Vocea auctorială încheie pilduitor: „Iată cum își terminară cariera vieții acești trei scelerați. Întâmplarea (cred că mai mult o rânduială divină n. n.) voise ca ei să se mai întâlnească încă o dată înainte de a se prezenta lui Dumnezeu spre a-și da seama de relele ce săvârșiseră pe acest pământ.”

În al treilea rând, opera mi-a plăcut deoarece aceasta aruncă o lumină asupra lumii din Principatele dunărene din primul sfert al veacului al XIX-lea, realitatea și dorința noilor ciocoi de a accede la conducere fiind ilustrate foarte concis. Absolut toate personajele romanului erau direct implicate în procesul de evoluție politică al societății, proces marcat de încheierea ciclului domniilor fanariote și izbucnirea revoluției lui Tudor Vladimirescu. Însă, după cum schimbările politice nu determină și ameliorarea situației morale a celor dornici de înavuțire, e lesne de înțeles că Dinu Păturică s-a folosit de acest prilej spre a acapara și mai multe bogății („zeul la care se închină toți este banul”, dicton nemuritor al lui Balzac), dovedindu-și lașitatea și ipocrizia prin multiple trădări.

Așadar, ce-ar trebui să învățăm din existența eroului care a dat viață acestei povești? Ar trebui să înțelegem că onestitatea și demnitatea sunt însușirile de bază ale oricărui om, iar încălcarea acestor imperative categorice are drept consecință sfârșitul tragic. Că o viață fără compromisuri va conduce spre obținerea fericirii și împlinirii spirituale. Apoi, e fundamental de știut că adevărul triumfă întotdeauna în fața minciunii, oricât de bine ar fi ea mascată, pentru că aceasta „are picioare scurte și departe n-ajunge”, dreptatea înfăptuindu-se, la final, în mod neîndoielnic!