De ce se moare în discoteci?

Va intriga pe mulți acest titlu, mai mult ca sigur, pentru că în discoteci nu se moare; probabil că acolo este singurul loc în care nimeni nu se mai poate gândi la moarte. Și, la urma urmelor, de ce ar trebui să ne gândim la moarte? Este un subiect interzis tinerilor sub sau peste optsprezece ani; tinerețea trebuie trăită la maxim, trebuie să o storci ca pe o lămâie de absolut tot ce-și poate oferi ea mai bun. Prea mulți dintre noi au „exilat” problema neajunsului morții undeva după șaptezeci de ani, când deja viața nu-ți va mai oferi mare lucru. Nimeni dintre noi nu este pregătit să moară, nimeni nu vrea să deschidă acest subiect referindu-se strict la persoana și la viața lui. Cu o oarecare teamă mai amintim despre vreun caz „nefericit” de la știrile PRO TV sau despre o simplă cunoștință care a „îndrăznit” să moară. Dar noi? Nu! Despre noi nici nu se poate vorbi!

De fapt, ce este moartea? Sunt prea multe opinii în acest sens, s-au scris prea multe cărți pe marginea subiectului. Nimeni, însă, nu știe ce este cu adevărat moartea, pentru că nimeni n-a înțeles-o decât după ce nu s-a mai putut zice absolut nimic, după ce s-a așternut o tăcere mult prea adâncă. O singură Persoană a fost îndreptățită să vorbească despre moarte: Iisus Hristos. Și a făcut-o în termeni cât se poate de simpli, vorbind, de fapt, despre bucurie, despre Împărăția Cerurilor, în care nici măcar umbra tristeții nu va reuși să intre. El a fost mort pentru trei zile: ce a însemnat acest lucru? Biserica ne spune că Mântuitorul era în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul spre a ridica pe cei care-L așteptaseră și care au crezut în El, în rai cu tâlharul, dar și pe Scaunul Slavei împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Nimic înfricoșător, nimic dintr-un scenariu de film horror!

Moartea lui Iisus Hristos a fost o luptă cu iadul, o luptă cu refuzul omului de a primi Iubirea Sa. Nu a fost o dispariție, o neantizare, o trecere în așa-zisa „neființă”, nu a fost o întoarcere în Marele Tot hindus. El a existat în timpul acestor trei zile fără încetare și nimic nu L-a putut ține închis într-un iad care nu suporta Iubirea si Lumina Lui.

Dar pentru noi, creștinii secolului XXI, ce poate însemna moartea? În ce constă toată grozăvia ei? trebuie să știm un lucru esențial: în Hristos morții nu sunt morți, ci toți trăiesc pentru eternitate. Doar trupul este redus la tăcere, este închis într-un mormânt mult prea adânc și mult prea trist. Însă mai este acel ceva numit „suflet”, care ignoră legile pământești și rămâne în viață după legea lui Dumnezeu, pentru veșnicie. Este acel suflet pe care poate l-am ignorat o viață întreagă și l-am lăsat să intre în veșnicie fără un nume, fără identitate, fără nicio valoare. Poate că o viață întreagă nu am știut (sau poate nu am vrut?!) să Îl dăruim lui Dumnezeu, să îl învățăm ce este veșnicia după niște legi pe care lumea nu vrea să le mai cunoască și să le mai înțeleagă.

Picătura de nebunie a creștinismului îl face să creadă că moartea este, de fapt, începutul adevărat al vieții, este o nouă naștere pe care o primim de la Cel care ne-a creat. Dar aici intervine libertatea noastră. De la Dumnezeu primim viața, dar noi noi hotărâm modul în care primim veșnicia noastră. Avem în dar de la El un număr de ani pe care-i folosim după cum credem de cuviință. Această libertate de care beneficiem se reflectă în alegerile pe care care le face sau în deciziile pe care le luăm: fie alegem să trăim pentru ceea ce avem aici și acum, fie riscăm totul pentru o credință care multora nu le oferă nimic, care pentru prea mulți nu mai are nicio importanță. Viata este sau un dar de la Dumnezeu sau un „dar” de la maimuțele primate; altă alternativă nu poate exista. Așa că fie vom trăi după legea maimuțelor, înzestrate acum cu ceva mai multă rațiune și ceva mai mult sentiment, fie vom trăi după Legea Nazarineanului care a murit acum două mii de ani între doi tâlhari.

Și una din legile „maimuțelor” stipulează că viața omului trebuie să fie „umplută” cu cât mai multă distracție, trebuie să fie garnisită cu cât mai multă „fericire”, obligatorie și cu orice preț. Suferința trebuie sugrumată din fașă, pentru că noi nu avem timp de o tristețe care ne-ar ajuta să ne dăm seama de zădărnicia acestei existențe. Dar suferința nu se supune legilor dictate de „cimpanzeii” care ne înconjoară. Ei nu înțeleg că omul care fuge de suferință, se va izbi și mai tare de ea; cel ce nu o acceptă va avea parte de o suferință îndoită. Iar dacă o viață întreagă a refuzat suferința, atunci va fi lovit de suferința iadului, de care nu se va mai putea ascunde. Una din definițiile omului este și aceasta: este singura ființă care poate accepta liber și conștient suferința, dar, în același timp, poate avea o bucurie sufletească imensă. Această normă a lăsat-o Nazarineanul care a murit înfiorător de chinuit pe Cruce, pentru ca noi să nu știm ce-i suferința și ne-a dăruit cea mai mare bucurie pe care o poate avea un om.

Dar „maimuțele” noastre ticluiesc tot felul de planuri de a se eschiva. Atât timp cât ei nu se bazează pe un rai promis dincolo de pragul morții, încearcă să-și zidească totul aici pe pământ, să facă un „heaven” terestru. Credem doar în ceea ce vedem, acceptăm doar ceea ce ne cade sub simțuri. Nu are importanță că bucuria și fericirea lor sunt de scurtă durată, se încheie mult mai repede, chiar înainte de a începe. Țigara este urmată de o altă țigară, băutura de băutură, desfrâul de desfrâu, minciuna de minciună etc. Totul se petrece cât mai repede, într-un ritm amețitor, ca nu cumva să-și dea seama cât sunt de goi, cât sunt de nemulțumiți, cât sunt de aproape de moarte.

Bucuria, dorința de a fi fericit nu sunt un păcat, nu pot fi condamnate de Hristos. Dar noi aici vorbim despre bucuria din care lipsește tocmai acest Iisus Hristos, Singurul care ne poate oferi bucuria, fericirea veșnică.

După această lungă introducere în temă, cred că pot încerca să răspund la o întrebare aproape imposibilă: „De ce se moare în discoteci?” Trupește nu se moare decât în cazuri extreme, când se adună prea multă „iubire” în aceste locuri și când aceasta izbucnește ca un vulcan. Dar se moare nemăsurat de mult sufletește. Cum judecă, cum se comportă, cum trăiesc cei care frecventează aceste locuri? Într-o proporție zdrobitoare va trebui să acceptăm faptul că nivelul intelectual lasă mult de dorit. dar nu aici am vrut să ajung, ci la situația morală a acestora. Vom vedea că treptat, fără grabă, are loc o retragere delicată a lui Hristos, o tăcere delicată a Acestuia.

Chiar dacă nu vrem să acceptăm, în mode „inexplicabil”, cei care merg nopți în șir în discotecă pierd acel al șaselea simț, pierd simțul eternității. Repet, totul are loc treptat: la început vor frecventa și biserica, dar și discoteca. Dar în biserică vor avea tot mai puțină răbdare, gândurile vor fi aiurea, numai la Hristos nu, vor simți o tot mai puțină sete de Dragoste. Grav este că nici nu vor da atenție acestei goliri sufletești, poate chiar o vor accepta ca pe un rău necesar. Acesta este primul pas al trădării lui Dumnezeu! Orice alegere importantă a noastră va fi plătită și răsplătită în veșnicie. La Liturghie este adevărat că trupul nu poate fi satisfăcut; a sta în picioare 3-4 ore, a sta în genunchi, poate chiar a plânge pentru o săptămână de răutate și păcat, toate nu mai pot fi considerate atractive pentru un tânăr: este exact ca și în povestea lui Ion Creangă cu acea încercare de a duce măcar o parte din lumina soarelui cu obrocul în interiorul casei. Noi nu am înțeles că minunea o face Hristos, că gândurile ne vor tortura până în clipa în care vom avea siguranța Dragostei și a prezenței Mântuitorului lângă noi și în noi. Iar până acolo este mult, este o luptă pe care nu vrem să o mai ducem. Și atunci vom fugi acolo unde fericirea se obține simplu și imediat.

Nu pot explica de ce se întâmplă acest dureros schimb, pentru că ar însemna să vorbesc despre Cel pe care de mult timp nu mai vrem să-L acceptăm. Hristos nu ne scoate din Liturghii, nu ne lasă reci și indiferenți, nu ne rănește sufletele, făcându-ne obtuzi, egoiști, pătimași și nesimțiți. Altcineva, însă, poate acestea, cu acordul nostru, cu tăcerea noastră. Va trebui să înțelegem că avem o nevoie obsedantă de Liturghie, chiar dacă nu înțelegem mai nimic, chiar dacă stăm ca pe jar și chiar dacă ni se pare că am mai „pierdut” încă o dimineață de duminică. Dacă există Hristos, atunci vom primi răspuns la toate căutările noastre, la întrebările și efortul nostru.

Absolut nimic dintr-o discotecă nu ne va ajuta și nici nu ne va lăsa să bănuim că ne aflăm printre creștini, printre tineri botezați în Numele Sfintei Treimi. Nimic nu ne va îndrepta spre Hristos, pentru că ne aflăm în acele locuri în care Hristos nu poate sălășlui. Prin fuga din Biserici, prin calitatea morală și „intelectuală” dubitabilă a muzicii, prin rănile sufletești ale celor prezenți, prin limbaj și obscenitate (uneori voalate), prin toate acestea intrăm într-un loc din care sfințenia s-a retras. Să mai spun că nebunia creștinismului nu se împacă cu bucuria acestei lumi? Vinerea ca zi de post, sâmbăta ca zi de amintire a celor adormiți, dar și a adormirii noastre, duminica ca zi a Învierii lui Hristos, dar și a noastră, ca zi în care ar trebui să ne împărtășim, toate la un loc „opresc” pe tânărul nostru de la o bucurie care nu lasă nimic în urmă. Știu bine că logica profană nu poate accepta logica divină. Nu trebuia să ne căutăm un refugiu al tristeții și neîmplinirilor noastre în discotecă! Nu trebuie să ne vindem prea ușor tristețea și durerea vieții noastre; să nu încercăm a le vindeca aiurea, departe de Hristos, pentru că nu vom gusta veșnicia. Calea lui Hristos este grea, enorm de dificilă, de colțuroasă și de strâmtă; nimic nu poate fi schimbat. Dar este unica rută ce duce spre veșnica fericire!

Deși poate ne este greu să acceptăm, dar a fi un adevărat creștin înseamnă a suferi. S-ar părea că avem un Dumnezeu sadic, Căruia Îi place să chinuiască pe cei pe care Îi iubește. Dar nu El ne chinuie, ci lumea cu toată decăderea ei, cu păcatele ei. Ne chinuie trupul când vrem să postim, ne chinuie conștiința când greșim, ne chinuie lumea când ne lovește cu egoismul, răutatea și nepăsarea ei. Și ne mai lovește și cel ce nu poate să accepte pe cei ce nu vor să rămână singuri în veșnicie, pe cei care, cu orice risc, vor să simtă mângâierea și iertarea lui Hristos. Dar totul, la un moment dat, este exterior, nu ne mai atinge sufletele care au cunoscut pe Cel Bun și Blând. Sufletește nu ne mai pasă de răul ce înconjoară această lume, ci doar ne rugăm pentru ea. Cine a cunoscut bucuria aceasta interioară nu mai are nevoie de ofertele acestei lumi. Și să reiau subiectul muzicii (despre care va fi vorba altădată) care se ascultă acolo în ritmuri violente și la un volum infernal? Nu am dreptul să acuz de răutate absolut tot ce s-a produs pe plan muzical până la ora actuală, dar mai există oare capacitatea de a alege grâul de neghină? Iar jocul intens și chiar arzător de lumini nu vrea să fie cumva o imagine indirectă a iadului? Sau pecetea, adică „ștampila” pe care o primim la intrare, nu trebuie considerată o anulare a personalității și libertății? Și nu ar putea fi o prefigurare a peceții despre care vorbește Apocalipsa și pe care Antihrist o va cere tuturor celor ce i se vor închina? Nu este o pregătire oarecum directă a conștiințelor pentru marea trădare ce nu va întârzia să vină?

Celălalt nu mai are nimic să-mi spună, pentru că în discotecă cuvintele au fost ucise. Celălalt a fost condamnat la tăcere, luându-i-se ce ar putea fi dăruit altcuiva, în bucuria sau singurătatea sa. Devenim animale dansatoare. O muzică ce „vorbește” în locul nostru și pentru noi, o muzică ce nu ne face oameni, ci roboți tăcuți, supuși unor ritmuri impuse de un DJ, de un „preot” al unei liturghii asurzitoare, fără de Cuvânt. „Zgomotul” unei slujbe nu prezintă nicio atracție, căci mult prea greu ne este să ne trezim sufletele și să ne stăpânim trupurile. Însă nu trebuie să uităm că absolut tot ce se obține în această lume facil, mult prea ușor, nu va putea rezista, nu are valoare în fața noastră și nici în Ochii Celui Veșnic. E adevărat că nici la slujbă nu vorbești, dar aici asculți pe singurul Om care are ceva să-ți spună: un Adevăr care să te facă veșnic. Și poate urma un răspuns: de iubire sau indiferență. Cel ce nu S-a bucurat, Cel ce nu a râs niciodată, nu vorbește la boxe asurzitoare, ci în tăcerea unei Evanghelii zilnice, ce nu mai este auzită în infernul acestei lumi...

Apoi, să mai am dreptul să spun că discotecă este și o pierdere a demnității?

Ce altceva poate fi această dezgolire a trupurilor, dansurile care te înfierbântă, acea rănire a limbajului, acest întuneric care acoperă păcate ce nu mai avem curajul să le facem la lumina zilei? O oarecare întrecere a dezgolirii trupurilor nu are rost să le negăm și nici nu voi insista asupra acestui punct. Nu icoane cu Botezătorul sau cu sfinte acoperite mult prea mult pentru gustul acestei lumi este scopul frecventării discotecii. Tot acest scenariu într-un întuneric în care nu te mai poți distinge pe tine și pe cel de lângă tine. te lași antrenat într-un ritm căruia simți că nu-i poți rezista, în fața căruia corpul capătă o voință și o mișcare proprie.  E un dans al singurătății, în care nu se întâmplă nimic veșnic. S-a decăzut prea mult! De la hora românească în care se juca într-un cerc ce preîntâmpina infinitul, mișcarea împreună într-un dans al veșniciei (în care toți vedeau pe toți, fiecare era în legătură cu fiecare prin ținerea de mână) s-a ajuns la dansul de societate, în care această legătură era păstrată doar pentru celălalt, adică două persoane ce se „jucau” cu veșnicia lor. Însă fragmentarea și despiritualizarea lumii a rănit și dansul, care nu mai este decât un preludiu al păcatului. Întunericul din suflete și din trupuri a ieșit într-o sală în care nu ne mai putem simți oameni în adevăratul sens al cuvântului. Un întuneric în care imaginația fiecăruia poate „naște prea multe gânduri păcătoase.

Te pierzi într-o mulțime amorfă, în care, de fapt, nici nu exiști; nimănui nu-i pasă cine ești, care sunt bucuriile și care sunt tristețile tale. De fapt, discoteca este o prăpastie a uitării, un râs forțat, o bucurie inexistentă. Dacă viața noastră ar fi plină de bucurii și împliniri, nimeni nu cred că ar mai veni în discotecă; dar tristețea noastră și a lumii ne alungă în locuri în care știm că am putea găsi fericirea. Suntem prea singuri și fugim în discotecile care ne lasă impresia că suntem înconjurați de prieteni, de oameni în sensul larg al cuvântului. Omul are instinctul divin de a-i căuta pe ceilalți, de a le simți lipsa; însă prea des greșim locul și modul în care să ne apropiem.

Se spune că în iad cei chinuiți nu se vor vedea, nu își vor vedea unii altora chipurile. De ce? Eu am siguranța faptului că există un dublu motiv: ura și desfigurarea. Cei de acolo vor înțelege abia atunci că nu au iubit pe nimeni și că nu au fost iubiți. Se vor vedea trădați în păcatele și patimile lor, se vor vedea singuri și însingurați. Atunci vor urî pe cai pe care oricum nu i-au iubit, dar se vor urî și pe ei înșiși, viața lor care se va vedea fără niciun rost, fără niciun sens. desfigurarea începe încă de aici, prin trădarea luminii pe care Dumnezeu a sădit-o în noi. Păcatul ne face monștri, ne urâțește și ne întunecă. Ne face reci, perfizi și egoiști. Faptele ce se săvârșesc sau se nasc în întunericul discotecilor continuă și se „desăvârșesc” în întunericul de acasă sau de aiurea. După o noapte de „distracție” nu poate urma nimic bun, ci doar așteptăm cu înfrigurare doar o altă astfel de noapte. Ne zbatem o tinerețe întreagă între nopți care nu ne fac mai buni, nu ne pregătesc pentru zilele unei vieți ce nu se anunță prea des în termeni fericiți..

La final, ar fi bine să luăm în discuție și câteva lucruri practice.

De ce ar avea nevoie de paznici, de un bodyguard care să știe ultimele manevre de kung-fu, un loc în care „domnește” fericirea și bucuria?  Sau de ce se plătește intrarea în acest loc al „liniștii” pământenilor? de ce atâtea violuri sau fapte nerușinate după o noapte în discotecă? După ceva bun se poate întâmpla ceva rău?! De ce această curioasă „fericire” are nevoie de întăritoare: de țigară și de băutură? De ce drogurile se „trag” mai ales în astfel de medii? Nu își este suficientă sieși încât să apeleze săracii tineri la surogate care-i ajută să-și închipuie că sunt mult prea împliniți, mult prea desăvârșiți? Și, la urma urmelor, de ce durează atât de puțin? Se încadrează între acele episodice momente de bucurie, pe care cu disperare le dorim mai lungi și de care nu vrem să ne despărțim. dar timpul, viața noastră, ne obligă ca iarăși și iarăși să vedem că totul are un sfârșit și ne aruncă în rutina din care abia am ieșit.

De ce în acest mediu au loc fărădelegi de care lumea nu mai vrea să țină seama? Fete traumatizate pe viață, bucurii pierdute iremediabil, cuvinte murdare care rănesc până și pe cei ce le aud din „întâmplare” (deși n-ar trebui să fie acolo!), certuri ce ajung până la crime, demonizări prin droguri sau alcoolism etc. Oare un loc al fericirii poate să nască o anticameră a iadului? Cum se pot explica fapte ce desfigurează generații întregi, fapte pe care nu simte nevoia să le comită nimeni dintre cei care au fost la o Liturghie în care măcar au încercat să creadă în Hristos? Binele, oricât ar fi de slab și de îndepărtat de Dumnezeu, nu poate naște nici cel mai mic rău. Dar răul atrage după sine un rău și mai mare. Trădarea vine după o trădare ceva mai ușoară, moartea vine după o boală, lepădarea de Dumnezeu vine după greșeli pe care noi îndrăznim să le considerăm „mici” sau chiar să nu le considerăm păcate. La Judecata Finală nu vom fi întrebați dacă am ucis sau dacă am fost în discotecă. dar Hristos va căuta urmele Lui în fiecare dintre noi: milă, pace, iertare, dragoste, răbdare etc. Va căuta în noi „urmele” Trupului Său, urmele Euharistiei. Și la mulți nu le va găsi. Vom fi de o goliciune sufletească incredibilă!

Așadar, când vom înțelege că suntem frunze trecătoare în bătaia vântului,  numit de toți „viață”, atunci vom pune mai mult preț pe acest dar atât de fragil și mult prea efemer. Când vom simți măcar pentru câteva clipe suferința și lacrimile acestei lumi, când ne vom simți responsabili măcar cu o mică parte pentru tristețea și singurătatea acestei existențe, atunci vom cântări mai bine faptele noastre.

 Alegerea este a noastră!!

Sursa: „Rugăciuni către tineri”, monahul Paulin, ed. „Egumenița”, 2008

MIORIȚA. Revelația devenirii spirituale

Balada populară „Miorița” a fost culeasă de Alecu Russo de la niște păstori din munții Vrancei, pe când se afla în exil la Soveja și publicată în prima culegere de „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”, apărută în 1852, al cărei motto a devenit celebru:„Românul e născut poet”

Balada ilustrează mitul popular mioritic (al transhumanței), poetul anonim exprimând aici ideea că omul acceptă moartea ca pe un final firesc al vieții, o concepție filosofică, ceea ce face ca balada populară „Miorița” să fie, totodată, un poem filosofic. 

În multe din exegezele la măreața baladă se uită sau se ignoră a se aprofunda unele înțelesuri maiu adânci, chiar paradoxale, dar indispensabile unei interpretări veridice, sintetizatoare cât mai apropiate de un etalon căutat și chiar idealizat de mulți. Astfel, atât dialogul baciului cu miorița năzdrăvană, cât și transfigurarea spațiului mioritic, dintr-unul carpatin într-o veritabilă comuniune cu cosmosul, plasează balada acolo unde îi este locul: într-un spațiu spiritual, revelator.

Toată balada este un mijloc de exprimare primară venit din timpuri imemoriale a unei comuniuni incipiente a omului cu puterile cosmice. De fapt, fără nicio îndoială, acesta este și mesajul ei, adică o străveche invitație la cunoașterea de sine. Cifra trei o găsim în mai multe locuri: trei turme de miei, trei ciobănei, trei zile, trei fluierași ne transpun într-un spațiu ideal, un timp ideal, o viață ideală.

„Păsărele mii”, „stele făclii” sugerează un spațiu transcendental. Dovada faptului că informația ajunsă prin intermediul mioriței năzdrăvane la ciobănaș ține de domeniul capital al revelației este și prematura consolare a baciului și chiar relativa pasivitate manifestată de acesta la aflarea veștii fatidice prin care este anunțat că va trebui să moară. Astfel, moartea transfigurată în viață cu ajutorul nunții cosmice ne revelează un adevăr care transpare, și anume că decesul așteptat al păstorului este unul ritualic, la fel ca și viața lui. În sprijinul acestei supoziții vine și descoperirea de care are parte și la care nu putea ajunge decât prin instituirea și respectarea tabuurilor și sacramentelor magice, care țineau de ritualuri specifice altor vremuri. Atâta timp cât nu era amenințat cu dispariția fizică, ciobanul și-a asumat condiția de om trăitor în a sa contemporaneitate. Ba chiar era cel mai „ortoman” dintre cei trei. Numai că, dacă „teroarea istoriei” este forma vizibilă a manifestărilor stihiilor, fondul, cheia problematicii, este calitatea răspunsului baciului la agresivitatea acestora. Prin urmare, atâta timp cât finalitatea a fost una materială, ciobănașul a fost și el omul obișnuit al timpurilor sale, un păstor ca toți ceilalți, chiar mai înstărit decât alții. Dar, fără îndoială că aderarea lui la un rit, care impune restricții și norme specifice, implicând o finalitate spirituală, i-a schimbat sensul vieții și al morții și, ca pentru fiecare om ce luptă cu furtunile naturii, venind momentele cruciale ale amenințării cu suprimarea fizică, el a trebuit să găsească un răspuns adecvat, necesar contracarării acelei formidabile terori de care era cuprinsă societatea primordială.

Ciobănașul nostru a răspuns cu o nuntă cosmică, căpătând o altă dimensiune a existenței. Acest alter ego dobândit în timp de o conștiință demnă, această verticalitate îi dă speranța revelației divine. Această comuniune a omului autohton cu puterile Providenței transfigurează realitatea carpatină într-o gură de rai, într-o lume metapământeană. Astfel, plaiul de fiecare zi al tuturor păstorilor devine pentru protagonistul baladei rai. Moartea, cu chipul ei grotesc, devine „mândra crăiasă/A lumii mireasă”, soarele și luna devenind martori în fața acestei cununii inedite.

„Preoți munții mari/Paseri lăutari/ Păsărele mii și stele făclii” arată periplul fericit al omului care, depășindu-și condiția, transcende spațiul, asigurându-și devenirea mult căutată spre o nouă identitate cosmică veșnică. Astfel, acest mesaj, această comoară inestimabilă de viață adevărată, nu numai că nu poate fi pesimist, dar el denotă o evidentă disponibilitate către o existență inedită și căreia, fiind de la un punct transcendentă, baciul îi face acum doar începutul. Într-adevăr, pe omul profan această neobișnuită nuntă îl găsește ancorat în rutina zilnică a lumii materiale. Dar același eveniment dovedește că ciobănașul este pregătit pentru o nouă devenire, așteptată poate toată viața și este răspunsul la un conflict psihologic al omului obișnuit aflat în dispută cu sinele egocentric. Însă la un conflict de o importanță istorică lui, omul comun nu poate da decât răspunsuri pe măsură sau va avea de suportat hiatusuri cel puțin descurajante. În balada noastră, un răspuns de apărare a propriului eu în relația cu agresorii virtuali ar fi tocmai implicarea. O astfel de apărare se poate considera și această dorință de eliberare în neant, deoarece prin  acest demers se năzuiește doar o evadare, o descătușare din tirania cotidianului și din contextul social imediat, acțiune care fatalmente poate fi o încununare a cunoașterii profane și un posibil certificat de naștere spirituală.

Dar trebuie să ținem cont că în intriga operei (sigur precreștine) eroul nostru nu poate să aspire exclusiv prin credință la Dumnezeul Om, venit în lume la „plinirea vremii”. Aceasta este profetică prin nunta cosmică, cu aura ei de mister, indispensabilă, de altfel, creării unei anumite libertăți de a ne cunoaște condiția ingrată de trăitori fără viață, deblocând devenirea prin credință a unui spirit încorsetat în mișcarea egocentrică.

Profetică și pregătitoare este balada și pentru viitoarea încreștinare a unui popor umilit în speranțele lui terestre însă gata pentru a primi viața adevărată, tainică și chiar inaccesibilă spiritelor lineare în aspirații.

Uluitoare este, într-adevăr, aderarea, fără rezerve, la acest inedit mod de integrare metafizică a omului de rând. Minunat este și prilejul de a altoi adevărurile revelatorii evanghelice la un suflet aflat într-o mișcare aproape firească de întâmpinare a vieții duhovnicești sau purtând pecetea arhetipală a trăirii creștine. Lumea contemporană cu toate ispitele ei păgâne  perseverează în încercarea de pervertire a spiritualității românești autentice. Astfel, alăturarea de alte spiritualități care nu sunt românești reprezintă o înstrăinare des întâlnită astăzi. La fel de greșită este și fuga iresponsabilă de sine, de matrița noastră.

În „Miorița” cunoașterea sacră și cea profană coexistă, balada reprezentând un tot unitar care disociat își pierde autenticitatea și, totodată, mesajul.

Cunoașterea realizată prin transfigurarea realității imediate este cunoașterea adevărată, chiar dacă prin caracterul ei ocult depășește înțelegerea noastră, nepotrivindu-se tiparelor gândirii profane. Practicarea ei ne deșteaptă, în cele din urmă, anumite facultăți spirituale prin intermediul cărora, ca prin niște receptacule divine, cătând lumea sacră și transformând-o pe cea profană, recreăm adevăratele valori perene, transcendentale, care-l fac pe omul credincios părtaș anumitor trăiri surprinzătoare, inimaginabile oglinda noii identități la care a aspirat mai mult sau mai puțin conștient. Aceste stări neobișnuite depășesc infinit în intensitate și claritate cele mai optimiste vise ale omului de rând. În atari momente, într-o coerență desăvârșită, trăim momentul sacru al Adevărului...

Cunoașterea clasică, mundană, se alimentează direct din realitatea profană, cea rituală transfigurându-o. Cunoașterea rituală este absolută, fiind mijlocită de cea profană, însă când aceasta din urmă se absolutizează nejustificat, rezultă surogatul de existență în care se complace omul obișnuit. Astfel, neinițiatul adoptă anumite valori prefabricate până într-atât încât deprecierea lor în timp devine inevitabilă. Cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul celui inițiat, ale cărui acțiuni denotă o aparentă implicare, dar adevăratele puncte de inserție în cotidian scapă unei analize superficiale. Acest lucru se datorează faptului că fiecare a lui transcende viața profană, putând spune că inițiatul dispare realmente prezentului prin motivația actelor sale, chiar dacă fizic joacă un rol activ. Această detașare de viața profană se împletește creator cu moartea ritualică, căci dacă inițiatul trăiește murind realității profane, neinițiatul moare trăind pseudorealitatea ei.. Poate de aceea sfinții și martirii au fost dintotdeauna neînțeleși și condamnați pentru închipuite delicte, dar, de fapt, ei nu făceau altceva decât să-și urmeze chemarea, depășind incapacitatea existențială de multe ori agresivă și contagioasă a semenilor sau chiar influențată de tendințe malefice.

„Miorița” este una din operele fundamentale ale poporului român, deoarece este definitorie pentru crezul existențial al locuitorilor acestor minunate plaiuri. Consider că însăși studierea cu bună credință a baladei duce la înscrierea pe o anume traiectorie spirituală, asemănătoare stărilor sufletești ale autorului anonim. Și asta din câteva motive:

În primul rând, ciobănașul cu care, fără îndoială, se identifică autorul anonim se străduiește, cu mijloacele sale, să ne arate drumul spre VIAȚĂ, depășind gândirea înrobită de materialism și de o dialectică tributară veacului în care trăim. Un exeget inițiat nu se pierde în elogii sau caracterizări aservite  istoriei noastre laice, desacralizate, ci ne anunță că viața adevărată există și că este împlinirea libertății spirituale. Ba mai mult, el vine cu propriile mijloace literar-artistice pentru a ne arăta, pe cât posibil, drumul spre ea, devenind, astfel, un călăuzitor demn de autorul „Mioriței” și de mulțimea anonimilor ce au participat la nașterea și la cizelarea ei în timp.

În al doilea rând, balada este într-adevăr complexă, dar scopul acestei complexități stilistice a textului pentru mulți ambiguă, aproape ruptă de realitate, este tocmai blocarea cunoașterii clasice, raționale, pentru a deschide drumul celor cu dispoziția necesară unei înțelegeri de tip superior, paradoxale, mijlocite de divinitate. Și asta pentru că nu tot omul vrea să abdice la o gândire ancorată în material și la aparentul ei confort. Binefacerile existenței duhovnicești, himerice la prima vedere, țin de o „aventură” a cunoașterii, de care spiritele rigide, zise „practice”, se dispensează, uneori, iresponsabil de ușor.

În al treilea rând, conflictul apărut în devenirea terestră unde-și trăiește viața, dezvăluie opțiunea păstorului pentru nunta cosmică. De aceea, existența terestră rămâne, în continuare, identitatea lui de bază chiar dacă aparent tranzitorie. Puterile celeste, contracarând temporar vidarea de sens a vieții omului nu anulează realitatea eului teluric. Rămân amintirile vieții trecute, trăiri reprezentative, legate de viața pastorală, turma de oi ilustrând o preocupare de căpetenie, îndrăgitele fluierașe care i-au mângâiat aleanul, fiind nedespărțite tovarășe la bine și la rău și, nu în ultimul rând, măicuța lui, pentru care dispariția sa fizică ar fi reprezentat o pierdere irecuperabilă. Dar, la rândul lor,  amintirile legate de iminența morții și, aș adăuga, necesitatea ei, fiind vorba de un deces ritualic, copleșesc celelalte trăiri, trădând o viață terestră compromisă în resorturile ei intime. Și cu toate că această pendulare de la o existență la alta denotă o lipsă de asumare a prezentului, o indecizie, se poate spune că eroul nostru a găsit, în sfârșit, în labirintul devenirii un alt mod de cunoaștere, care nu mai operează în spațiul profan, ci prin transfigurarea valorilor. Dovada acestei înnoiri este necombativitatea lui manifestă, și, mai mult decât atât, revelația nunții cosmice. Această lipsă de reacție, acest refuz al luptei nu este nici pe departe o dezertare, o blazare, ci anunță că aparentul faliment al cunoașterii profane este, de fapt, o jertfă închinată puterilor celeste. Astfel, viața spirituală a fost inaugurată, și o altă cunoaștere, realizată prin metamorfozarea realității imunde, îi poate lua locul oricând. Ritualul circumscrie treptat senzorialul vieții mistice, zorii uneia noi apropiindu-se.

Ca o concluzie, putem spune că balada „Miorița” este primul strigăt al românilor către libertate al românilor către libertate spirituală, evocând capacitatea lor de jertfă, puterea de a muta frontiera evidențelor în zone inaccesibile ale ființei umane, în locuri prin care drumul spre mântuire, pentru fiecare din noi, trece în mod sigur.