Dau regatul pe un cal...

Atunci când, nu cu foarte mulți ani în urmă, avea loc un război, părțile adverse se așezau față în față și se luptau după anumite reguli ale războiului. Deși pare o afirmație hazardată, totuși, comparând cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre, aceste războaie erau oarecum cinstite. Aveai posibilitatea să-ți cunoști dușmanul, știai de cine să te ferești, aveai puterea de a sta mereu în stare de alarmă etc.

Nu voi aminti aici faptul că absolut niciodată România nu a dus războaie expansioniste, ci mereu a luptat pentru a-și păstra granițele și identitatea națională. Mai mult de două mii de ani, acest neam a avut totdeauna cel puțin un dușman, ce urmărea îngenuncherea și înrobirea lui. Și cu ajutorul lui Dumnezeu am rezistat, căci mai suntem și astăzi în picioare, spre mirarea multora. Nu mă voi plânge că suntem ciuntiți, că suntem singura țară înconjurată absolut din toate părțile de cetățeni de aceeași naționalitate cu cei care formează acest stat. Dar mă voi plânge că, de prea mult timp, acest neam este în stare de război și că majoritatea dintre noi nici că avem habar de această stare de lucruri; nu este un război al armelor, ci un război al distrugerii unui popor, al înrobirii unei țări, a unei culturi și a unei religii. Gravitatea stă exact în faptul că nu știm sau nici nu vrem să știm de această luptă dusă împotriva ființei noastre.

Aici ar sta și „avantajul” celor care urmăresc în mod perfid acest țel. Se lucrează extrem de subtil și cu o grijă catastrofal de atentă; ani în șir ai impresia că nu se întâmplă absolut nimic și că totul evoluează în bine. Dar, spre surprinderea noastră, lucrurile nu stau tocmai așa: situația morală, intelectuală și cea religioasă se înrăutățește pe zi ce trece; ar fi o nebunie să nu recunoaștem aceasta. Nu mai rămâne nimic sfânt și totul se pierde în fuga nebună a vremii, a timpului, a istoriei. Și cel ce nu deschide ochii acum nu va apuca să-i mai deschidă niciodată.

Este mult prea greu a defini pe cei care au pornit de ceva timp această mult prea păgână distrugere a acestui neam și nu numai. Ar fi ușor să denumim tot felul de organizații secrete sau nu, oculte sau pur și simplu inculte, însă aceasta contează mult prea puțin. Atunci când Hristos a vindecat un demonizat, a întrebat pe diavolul care se afla în acel om care îi este numele. Însă diavolul a răspuns „Legiune, căci suntem mulți”. La fel cred că ar suna și răspunsul și în cazul nostru: nu un singur om și nu o singură forță au contribuit la decăderea noastră de la drepturile lui Dumnezeu. (Vorbim despre „Drepturile omului”, dar trebuie să avem în vedere și „Drepturile lui Dumnezeu”: iubire, credință, demnitate, valoare, iertare etc.)

Principalii vinovați suntem tot noi; adică acei români ce au îmbrățișat în 1989 libertatea și apoi au călcat-o în picioare și au început iarăși să fie slugile unor stăpâni străini de credința, de cultura și de istoria noastră. Nu are rost să pregătim piatra pentru a o arunca în cei ce ne-au aruncat în prăpastia istoriei. Noi am decăzut dela valoarea pe care ne-au impus-o cândva istoria și Hristos. Și, atunci când spun „noi”, mă refer la exact  fiecare dintre cei care încă mai trăiesc pe aceste meleaguri. Trei sunt armele cu care este lovit sistematic acest popor: necredința, incultura și deznaționalizarea.

a) NECREDINȚA. Am mai afirmat că sondajele și recensămintele ne arată a fi un popor extrem de credincios; însă totul este o fățărnicie! Ni se oferă zi de zi această credință formală, care nu-ți cere să fii gata a muri pentru Hristos. Cei ce duc spre pierzanie acest popor știu bine că nu trebuie repetată istoria unuia ca Nero, ca Stalin sau ca Tito. Nu trebuie dărâmate bisericile și nu trebuie închise mănăstirile; nu trebuie încă să fie uciși creștinii și nici închisorile comuniste nu trebuie să ma zăvorască sfinți și martiri. Alta este tactica: oferirea unui creștinism lax, de fațadă, fără fundament. Și principala țintă este însăși generația tânără, pentru că se știe că un popor a cărui generație tânără a fost îndepărtată de Hristos este un popor îngenuncheat, compromis. Nu ni  se va spune nicăieri că Hristos nu există sau că nu trebuie să crezi în El; cel puțin nu în mod public și deschis. Dar ți se vor oferi alternative agreabile la post, rugăciune și Liturghie. Vom fi lăsați să purtăm numele de creștini, dar vom fi îndepărtați cu grijă de Biserică. Aceasta trebuie „folosită” doar la botezuri, cununii, înmormântări, ca și la ceva festivități publice.

Este necesar ca despre Nazarinean să se vorbească tot mai puțin și de către oameni care nu nici cea mai mică legătură cu El. Hristos există, dar cum vrea lumea, nu cum știu românii de două mii de ani încoace. Cu grijă trebuie eliminată până și pomenirea Lui din mass-media, rămânând în loc doar emisiuni religioase de duzină, care nu încălzesc inimile noastre cu nimic. Paralel, se duce o luptă perversă prin emisiuni așa-zis „religioase”: Discovery face scurte investigații asupra Persoanei lui Hristos, lăsând privitorul într-o necredință mai rea decât moartea. Apoi se oferă creștinului de rând exact opusul virtuților creștine: în loc de post, este învățat să mănânce tot mai bine; în loc de rugăciune , i se umple timpul cu filme, muzică, desene animate sau jocuri pe calculator; în loc de milă este învățat să fie violent, pervers, irascibil, egoist și neîncrezător în ceilalți; în loc de lacrimi de pocăință sau de dragoste, i se oferă rânjete, zâmbete murdare, indecente etc. Din fragedă copilărie este aruncat într-o lume în care nici nu are cum Să-l găsească pe Hristos: desene animate satanice (Pokemon, Dragon Ball sau Dexter); muzică indecentă; pornografie până și la colțul străzii, unde îl așteaptă pe copil gașca care-l va distruge în totalitate; o școală care plictisește și îndepărtează valorile; o societate rănită de egoism, de mândrie și de prejudecăți. Este învățat că depinde de bani și că o viață întreagă trebuie să-i caute; este educat ca mereu să dorească, mereu să viseze la ceea ce oricum nu are șanse să aibă (ca exemplu avem numeroasele emisiuni despre mașinile mult prea costisitoare pentru buzunarul românului).

Cu grijă sunt aduse în mijlocul nostru credințe străine de Biserica Ortodoxă: începând de la cultele neoprotestante finanțate de frații evrei din SUA, până la cultul satanist și practicile asiatice, mai mult sau mai puțin înțelese în forma lor inițială (practicile tantrice, care ascund un desfrâu incredibil de bine mascat). I se oferă alternative „egale” cu credința creștină, care nu-i cer să renunțe la Hristos, ci doar să mai facă ceva pe lângă ceea ce Acesta cere și pe care oricum nu-l facem (vezi practica yoga). Apoi sunt „educați” reprezentanți ai generației tinere care să se erijeze, să devină „idoli”: aceștia trebuie ascultați zi de zi, imitați până la paroxism și care să înlocuiască fără probleme sfinții sau chiar pe Hristos. Nu crezi? „Tatăl nostru” îl spunem doar o dată pe zi (sau chiar deloc), dar muzica idolilor noștri o ascultăm de mult mai multe ori. Și o fredonăm până la limita robirii.

Sunt batjocorite nu doar însemnele creștine (cruci la ureche sau pe husele de la telefoane), dar și trupurile sunt distruse, încheind astfel posibilitatea ca acesta să mai poată primi Euharistia, care i-ar trezi iar la viață. Bisericile devin focare de plictiseală, în care nu mai slujesc de mult prea mulți iubitori de Hristos; mănăstirile devin muzee aflate sub protecția UNESCO în care se poate întâmpla orice, dar numai rugăciunea nu. Facultățile „produc” tot mai multe nulități, pentru că în ele intră exact tinerii murdăriți de societatea de care vorbim; iar fără preoți și fără duhovnici buni, fără oameni de o cultură de valoare și fără tineri formați în duhul iubirii de Dumnezeu și de neam, acest popor nu își mai are rostul.

Din Occident se face o campanie mizeră Bisericii Ortodoxe, care este prezentată ca o frână în calea dezvoltării țării, ca o retardată ce nu acceptă homosexualitatea, anticoncepționalele sau femeile preot. Dar cu timpul vom fi obligați să le acceptăm pe toate și vom fi „bucuroși” că ne vom numi tot creștini. Sunt acceptate tacit dezordinile și păcatele în Biserică, iar atunci când se mai ridică câte o voce a unui preot sau călugăr care cheamă la adevărata credință, atunci sun asmuțiți toți șacalii și lepădăturile acestui veac. Cu grijă se ridică niște viermi precum „Vacanța Mare” sau de la o „simplă” emisiune de știri, care batjocoresc tot ce avem sfânt; tăcerea înseamnă complicitate.

b) INCULTURA. Incultura ne cuprinde ca un flagel, ca un microb lent și fără cale de vindecare. Cel care nu are măcar niște noțiuni elementare de cultură generală, acela va fi manevrat cu ușurință. Repet, asta se și dorește: o Europă de maimuțe, care să fie bine dresate, gata să primească orbește ordine, incultă până la prostie și supusă unor patimi animalice. Incultura înseamnă nu doar un număr de cărți necitite, dar și nedezvoltarea personalității, a valorii fiecăruia dintre noi. Să asculți doar muzica ce ți se oferă, să bei doar ceea ce ai văzut în reclame, să mănânci doar ce mănâncă americanii, să gândești cu televizorul, să vorbești cu Atomic și numai într-un limbaj decadent, să te complaci într-o imbecilitate vecină cu oaia Dolly etc.

Dacă vom respecta toate aceste obiective propuse tânărului european, atunci acest popor nu va mai exista nici măcar cu numele. Pe nimeni parcă nu mai deranjează starea de spirit în care se complace această generație, nimeni nu mai are nimic de reproșat. Ne ucidem zilele fără a face nimic, fără a încerca să mai gândim, fără a mai gusta libertatea de a pune mâna pe o carte, pe care să n-o părăsești până nu o termini. Înghițim televiziune din zori și până în noapte și găsim că este absolut normal; ne pierdem într-o companie în care nimic de valoare nu se poate naște, dar nu avem nimic să ne reproșăm. Nu ne mai cunoaștem istoria, cultura, eroii și sfinții, poeții sau scriitorii; doar ceea ce am auzit de la școală și care ne-a obosit mai repede decât credeam. Devenim cel mult o cultură de canabis (sau de păpușoi!) și aceasta o găsim ca pe o stare normală de a fi.

Cel incult poate îngenunchea mai repede decât credem. Ușor renunțăm la niște valori, la o istorie, la o gândire pe care nici nu le-am cunoscut cândva. trebuie „zidită” o generație care nu doar să nu mai aibă personalitate, dar nici să nu ma dăruiască lumii personalități. Cum ar mai fi posibil ca, din rândurile celor atât de șterși, atât de nesemnificativi, să se mai ridice poeți, filosofi, scriitori sau mari istorici? Florile nu pot crește pe mormane de gunoaie! Iar dacă cumva Hristos mai înzestrează acest neam cu tineri valoroși, are grijă Occidentul să-i retragă de pe „piața” românească. Suntem încă pe primele locuri la concursurile și olimpiadele internaționale, dar asta nu ne prea ajută: tot goi vom rămâne, tot lipsiți de identitate și necunoscuți în această lume.

Dar unde sunt idealurile noastre? Unde a rămas identitatea noastră sau ce am făcut noi ca să o dezvoltăm, să o promovăm? Ni se impune o „cultură” a banului și una a trupului, restul nemaiavând absolut nicio importanță. Nu ne mai doare că, de fapt, noi, românii, nu mai avem un scop bine definit pe acest pământ. Trăim și doar atât! Acceptăm politica pe care o fac nulitățile acestei țări, politica pe care ne-o face Europa, acceptăm modul de viață pe care îl are majoritatea. dar noi trebuie să avem acea putere de a nu fi clintiți de nicio influență exterioară, căci va veni vremea în care nivelarea să fie și mai cruntă. Trebuie să învățăm să gândim așa cum numai noi putem gândi, să învățăm să luptă cu armele culturii. Incultura este acea autosuficiență ca duce la dispariția omului ca ființă conștientă, responsabilă și mereu întrebătoare.

c) DEZNAȚIONALIZAREA. Deznaționalizarea României a făcut-o mai întâi Europa prin sfărâmarea integrității noastre teritoriale. La masa diferitelor tratative România a fost ciunțită după bunul plac al „marilor” puteri. Cale de întoarcere nu mai există, pentru că un neam unit, ortodox cu toată ființa, cu o istorie și o personalitate de netăgăduit ar fi o reală amenințare pentru cursul istoriei. Dar, în circumstanțele actuale, Europa poate sta liniștită: România nu mai reprezintă absolut nimic. Despre noi se mai vorbește doar când are loc vreo mineriadă sau pe la vreun campionat de fotbal. Restul e o ceață din care nimeni nu s-ar părea că vrea să iasă. O țară care a acceptat dărâmarea, ascunderea statuilor, chiar și a numelui unui mare om de stat, adică mareșalul Ion Antonescu, o astfel de țară și-a pierdut coloana vertebrală. Un popor care învață și acceptă sistematic că ar fi făcut una din marile crime ale istoriei (mă refer la holocaustul evreiesc), este un popor șters de pe lista existenței; România niciodată nu s-a făcut părtașă la acest genocid și nici să-i impună a-și cere scuze pentru greșelile inexistente.

Trecutul nu mai are nicio importanță pentru tinerii de azi. Nu ne cunoaștem eroii și martirii, jertfele lor nu mai au niciun sens pentru noi. Iarăși îmi permit să întreb: ce anume ne mai caracterizează pe noi, românii, ce mai avem noi unic?

Am trădat muzica populară care a răsărit din adâncurile ființei acestui neam; am trădat cultura noastră, poeții și scriitorii noștri; ne-am trădat eroii și jertfele lor, ale celor care au căzut pentru libertatea și demnitatea noastră. Ne-am trădat Biserica, căci nu mai are nicio importanță pentru noi dacă aceasta este sau nu o Biserică Națională, nu atât ca titulatură, cât și ca existență de primă importanță în inimile noastre. I-am trădat până și pe bătrânii noștri, pentru că idealurile și gândurile lor nu mai sunt și ale noastre. Au ajuns părinții, surorile sau frații noștri sclavi într-un Occident care-i sărăcește moral și intelectual, deși poate că le oferă banii mult visați de sărăciții noștri români. Înstrăinarea aduce cu sine obligatoriu uitarea, trădarea credinței, a culturii și chiar a limbii române, răcirea sentimentelor umane prin însingurare și fuga după cât mai mulți bani. Suntem aproape obligați să ne fie scârbă de această țară tot mai înfometată, tot mai înstrăinată și tot mai deculturalizată și mai înrăită. Se lucrează cu răutate la dispariția acestui popor prin mijloace cât se poate de simple și atrăgătoare.

Tinerele românce sunt învățate să iubească mereu „protejate” și li se inoculează ideea că familia este o povară la care mult prea târziu se vor considera pregătite să facă față. Copiii trebuie să fie puțini, cât mai puțini, pentru că astfel românii vor avea de „câștigat”. Iar distrugerea familiei nu se oprește aici: tinerii sunt înrobiți, prin absolut toate mijloacele, unei vieți pătimașe, desfrânate; iar familia clădită pe desfrâu este precum un castel de nisip. Înrăirea, însingurarea și slăbirea moralității unei întregi generații sunt un mijloc sigur de distrugere a unui neam.

Câți tineri ar mai fi gata să se înroleze într-un eventual război de apărare a țării? Istoria, în acest caz, nu s-ar mai putea repeta! Noi astăzi oferim țara pe tavă celor care au nevoie de puținul bine ce ne-a mai rămas. Mărăști, Mărășești, Oituz sunt locuri în care astăzi nu s-ar mai întâmpla absolut nimic. Nu ne-am ridicat nici măcar la statura Iugoslaviei care a preferat să moară decât să se vândă mult prea ieftin. Trădarea multora a „împiedicat” forțele de „pace” să bombardeze și la noi zeci de școli, spitale, biserici și mănăstiri, așa cum s-a întâmplat în Iugoslavia acum 20 de ani. Servilismul și inconștiența stau astăzi în poziții înalte, trădând o istorie mult prea chinuită și prea tristă.

Am expus foarte sumar cele trei modalități de distrugere a unui neam. Am, totuși, siguranța că Hristos va interveni și nu va lăsa ca răul să se întâmple până la capăt, pentru că prea mulți sfinți și eroi a dăruit Cerului acest popor. Acum nu se mai prea poate face nimic. Nu este vorba de pesimism, ci doar de un simplu semnal de alarmă, de o chemare la Adevăr și Dreptate pentru fiecare din cei ce vor citi aceste rânduri. Suntem trădați, vânduți, batjocoriți, suntem doar imitatori ai subculturii și ai morții occidentale. Ca exemplu grăitor putem lua afirmația președintelui american Truman, prilejuită de vizita, în 1947, a unei delegații a Partidului Muncitoresc Român. Astfel, Truman, necunoscând istoria românilor, a reușit să afirme: „Știu că aveți probleme cu romanii la Sarmisegetuza, dar dacă acum aveți nevoie de întăriri, noi suntem dispuși dispuși să vă ajutăm...”

Așadar, știu că poate părea incredibilă această referire la războaiele daco-romane în anul de grație 1947, dar este un fapt istoric cert. Cu alte cuvinte, dacă pe noi nu ne interesează lacrimile și sângele acestui neam, de ce i-ar păsa străinului de ele? Atenție, România va exista, doar dacă noi vom vrea să mai existe! Iar existența ei începe cu fiecare suflet creștin în parte! Decizia ne aparține!   

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

Hristos sau Big Brother?

„După cum bine ne aducem aminte, la noi, una dintre dezamăgirile telespectatorilor a fost că în casa Big Brother nu a existat sex. Rămâne de văzut dacă cei care vor intra în joc de primăvara viitoare își vor juca mai bine rolul de alergător în cursa pentru cei 75.000 de euro” (nr 52, „TV MANIA”) Oare cum ne-am lupta noi împotriva iadului? Cum am putea rezista urâciunii și putreziciunii care cuprind, asemenea ciumei, o lume întreagă? O lume întreagă se comportă ca și cum ar fi fost îmbătată de un vin dulce la prima gustare, dar mult prea amar după aceea: vinul desfrâului, al sexualității.

O lume întreagă a „doborât” pe Dumnezeu conștiințele și din inimile oamenilor, dar nu și din ceruri. Și au căutat înlocuitori, pentru că ei oricum doresc să fie fericiți. Atunci au înțeles că cea mai mare „fericire” le este extrem de aproape, o au oricând la dispoziție, stă exact în trupul lor. Au înțeles că nu mai are rost să scormonească ceruri mult prea tăcute, nu merită efortul de a aștepta o răsplată de la un Dumnezeu pe care oricum nu L-au văzut și nu L-au auzit. Au văzut că animalele sunt mult mai fericite decât bigoții creștini, care țin din tot sufletul să iubească pe Cel ce a zis: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. Dar de ce să ne închinăm Dumnezeului iubirii, când Eros ne promite „libertatea” deplină, în care putem să facem ce vrem, fără ca nimeni să ne amenințe cu iadul? 

Deja e prea mult! Nu contează ce facem sau cu ce preț, dar trebuie să fim fericiți! Și cum știm sigur că totul se termină la mormânt, ne vom folosi trupurile la maxim și vom trăi într-o animalitate perversă, începând din copilărie și până la adânci bătrâneți. Nu mai există proporții, nu mai există limite, poate că nici vinovați nu mai există.

Noi, generația tânără, suntem victime care nu au fost pregătite pentru această demonică jertfă. Toți și toate, în jurul nostru, au lucrat să ucidă iubirea îngerească ce ar trebui să se degajeze din interiorul nostru. Tinerii sunt înregimentați în această armată a plăcerii înainte de a cunoaște și perspectivă, varianta, oferta lui Hristos. El a fost redus la tăcere și, în rest, ni s-a vorbit peste tot de dragoste, de „iubirea” pe care neapărat trebuie să o trăiești. Nimic nu ne-a ajutat să înțelegem că am fost mințiți, că am fost împinși spre o viață anormal de fericită, incredibil de plăcută și de optimistă. E de ajuns să privim chipul unui adolescent, al unui tânăr ce, ascultător, a aflat ce este deja „dragostea”, „a făcut-o”, a învățat să „iubească” mult și bine, a aflat că iubirea se poate obține într-o singură oră și că nu este necesar să dureze prea mult. Această iubire nu are nevoie de garanții sau obligații, ci doar de carne. Concepte precum „castitate”, „fidelitate” sau „jertfă de sine” sunt deja anacronice. De unde putem deduce gradul dezumanizării acestei societăți.

Peste tot există numai „dragoste”, o iubire enormă, de ai putea jura că Hristos chiar Și-a atins scopul pe acest pământ. Televiziunea, școala, muzica, amicii, toți și toate ne vorbesc despre dragoste și ne îndeamnă să ne iubim. O revistă pentru fete ne învață simplu și ieftin toate secretele dragostei ce trebuie să o dăruiești celuilalt în primul pat pe care îl ai la îndemână. A rezista acestei iubiri generalizate a devenit un adevărat martiriu, un efort supraomenesc. Și interesant este faptul că tinerii află tainele iubirii de oriunde, de aiurea, de la băieții de cartier, până la profesorii de la școală, numai de la Hristos, de prin bisericile Lui nu. Oare să-Și fi schimbat el planurile? Oare să fi venit ziua în çare „a iubi” să nu însemne „a îmbrățișa și sufletul celuilalt", ci doar ceva epidermic, trupesc, ceva care se oprește la o transpirație păcătoasă? Dacă așa ar fi înțeles iubirea și Maica Domnului, atunci Hristos nu S-ar fi întrupat din ea! Ne place sau nu, Domnul are o altă Iubire, care azi a fost anihilată, desfigurată în niște trupuri mult prea bolnave.

Dar tânărul, adolescentul din România de astăzi? Cum termină cu școala, la care oricum nu a avut chef să stea la toate orele, el mănâncă în grabă ceva într-o casă în care părinții, fie îl slujesc ca niște robi, fie, de fapt, nici nu mai există, căci sunt plecați să câștige un ban pentru fiul lor, aici sau peste hotare. Urmează apoi întâlnirea cu gașca de cartier, unde va pierde ore în șir fără niciun scop. Își va termina seara printr-un bar, mai mult sau mai puțin select, unde și-a adus și ultima „achiziție” cu care să închidă gura dușmanului. Iar finalul, dăruirea reciprocă a „dragostei”, poate fi ușor de imaginat. Dar totul se termină mult prea repede! Tinerețea nu ne mai mulțumește, rămânem mereu singuri și tot mai nemulțumiți. Ne lipsește ceva esențial și nu știm ce. Pe tinerii din Occident desfrâul i-a desfigurat, i-a rătăcit, i-a apropiat de pragul disperării. Cu nimic mai bună este situația generației noastre, aici, în trădata Românie.

Cei care au făcut „greșeala” sau sunt obligați din felurite motive să rămână în țară nu se dezmint și imită întru totul „fericirea” care ne vine cu nemiluita din Occident. Dintr-o Europă care în mod declarat nu mai are nevoie de Dumnezeu și pe Care luptă din răsputeri să-L înlocuiască, să-L elimine de pe scena acestei lumi. Adică să facă din om o fiară. Totul se petrece lent și sigur. Răul a învățat să aibă răbdare. Ca un cancer care se întinde, dezlănțuindu-se doar în ultimele momente de viață. Tot felul de patimi, de abjecte păcate ne sufocă și nu vrem să admitem că greșim. „Furăm” din Biserică numele virtuților și le dăm păcatelor în care trăim. Astfel, curvia poartă numele de „dragoste”; yoga se numește „unire cu divinitatea”; a fuma și a bea se numesc „drepturi ale vieții” etc. Am ajuns niște caricaturi ale vieții, dar nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu poate fi caricaturizat. Ori vom ajunge icoane într-o biserică ce nu mai are șanse să existe peste ani, fie o maimuțăreală a diavolului, care ne va dărui doar ce i-a rămas: ură, invidie, lăcomie. Nu este păcat să fii fericit, este păcat să elimini pe Dumnezeu din ecuația vieții tale. Repet, El există, chiar dacă acceptăm asta sau nu. Simplul fapt că încearcă unii să „demonstreze” inexistența Lui este o dovadă e existenței Sale. Pe câți ați auzit că se luptă o viață întreagă să arate lumii că Zeus sau Afrodita nu au existență istorică și că sunt doar plăsmuiți de mintea omenească? Se zice, și atât. Nu e nevoie ca vreme de două mii de ani să tot apară câte un Emil Cioran care să moară blestemând pe Hristos și pe Sfântul Apostol Pavel.

Dumnezeu nu este dușmanul nimănui, dar deranjează, incomodează, nu lasă ca oamenii să fie „dresați” în simple animale care mănâncă, beau, se înmulțesc (fără să aibă copii!) și mor într-o lume care nu i-a cunoscut și nici nu i-a dorit!

Poate că am uitat mult prea repede că, înainte de toate, noi suntem creștini și abia apoi români; întâi suntem oameni și după aceea animale. Dar pe nimeni nu mai interesează dacă păcatul, nerușinarea și lipsa de măsură ies din viața particulară în cea publică. El nu a a mai suportat să rămână ascuns, tăinuit, ci a vrut să iasă la suprafață, în lume. A vrut să fie făcut în public, astfel încât să devină normă, mod de viață. Astfel, demonizații morali ai României au forțat conștiința deja adormită a publicului român cu un nou show: Big Brother. Să o luăm logic!

Un grup de tineri: doisprezece noi „apostoli” ai unui nou mod de viață. Un număr de tineri ce ne propun o nouă perspectivă asupra existenței. Oare să vă spun că acești tineri nu mai pot fi considerați creștini, deoarece s-au lepădat, de bună voie și nesiliți de nimeni, la Hristos? Îmi veți aminti că, în ediția din 2003 (prima difuzare având loc în Olanda, în 1999, iar în țara noastră s-a difuzat de către Prima TV în 2003 și 2004), cineva citea din Noul Testament sau poate că dorea să postească. Eu vă spun că trebuie să ne pregătim și pentru mai mari minciuni, mai grozave fărădelegi îmbrăcate în hainele adevărului. Diavolul nu mănâncă niciodată, deci postește; iar Scriptura o știe perfect...

Este anulată orice limită și orice urmă de pudoare; tinerii sunt hrăniți și „educați” ( a se citi „dresați”), spre un anumit final, cu un anumit scop: eliminarea voinței, a liberului arbitru. Cu multă finețe sunt ajutați să joace un teatru pervers, semănând ură, invidie și o prefăcătorie de joasă speță. Cineva, nu se știe cine, le dictează și le coordonează fiecare pas. Dacă ar fi fost Dumnezeu, omul s-ar fi răsculat, dar El nu dictează, nu impune, ci doar propune. Și ne invită la libertate, la demnitate și la adevăr. Însă „Marele Frate” le conduce acțiunile spre un final mult prea murdar. Nu-i deranjează să-și piardă și ultima urmă a demnității, și ultima fărâmă de castitate și de cinste, ci sunt pregătiți doar pentru a se împerechea ca o turmă de necuvântătoare.

Pentru a doua ediție, (2004), sunau zilnic sute, mii de români pentru a concura, pentru a intra nu în Împărăția Cerurilor, ci în casa Big Brother. Păi de ce nu, dacă totul este gratis? Sunau soți sau soții, care știau bine că li se va cere să-și înșele partenerul de viață sau să uite că au un copil acasă. Sunau tineri dornici de aventură care nu s-au gândit că ar fi ceva de pierdut, ci doar de câștigat: distracție, „iubire” și poate și bogatul os cu care au fost momiți: acea căruță de bani. Oare câte astfel de adultere s-au făcut în România cu prima ediție „Big Brother”? Nu cumva am devenit o națiune mai meschină, mai obsedată de niște patimi mizere, mai suspicioasă între noi și mai pregătită a ne lăsa conduși, a ni se dicta?

Îmi permit să scriu că trăim vremurile în care casa Big Brother este, de fapt, un experiment la scară națională. Omul trebuie să fie doborât la stadiul de instinct, de o animalitate perversă; trebuie să fie făcut foarte ascultător, să învețe a fi supus, docil.. Și ce nu face românul pentru bani astăzi? Stă într-o cușcă modernă, spațioasă și confortabilă. Poate să i se ceară absolut orice, numai să i se promită bani. Și o țară întreagă își ucide trupul dăruit de Dumnezeu, ucigând în același timp un suflet care se umple de dorințe, patimi, de idei nebănuite până atunci. O țară care aruncă în uitare și ultima picătură de sfințenie, demnitate și pudoare. Curvia a ieșit de mult din casa Big Brother și a intrat în viața tineretului de azi. Nimic nu ne mai miră, nimic nu ne mai doare, nimic nu ne mai poate ajuta. Dacă a rămas Cineva care ne mai poate învia din morți, care ne mai poate salva din prăpastia iadului, Acela este Hristos Iisus.

Ceea ce au ezitat sau nu au vrut să spună cei de la Big Brother a fost și va rămâne ceea ce Hristos a rezumat în aceste cuvinte: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul și-l va pierde?” Da, știu că nu se mai crede în existența sufletului! În nicio scenă din Big Brother nu s-a amintit de suflet. Dacă Hristos există (nu mă îndoiesc!), atunci cu siguranță am un suflet. Cine și-a uitat, cine și-a negat sufletul a făcut aceasta mai întâi de toate cu Hristos. Și este logic să se întâmple asta, pentru că El va cere până la sfârșitul veacurilor lepădarea și fuga de păcat și de moarte. Păcatul și moartea se intercondiționează; păcătuiesc pentru că vreau să fiu fericit, pentru că nu vreau să mor. Dar totuși voi muri, deși poate că voi fi făcut mii de păcate înainte. Ca și cum aș bea apă din mare: beau și-mi este sete, o sete tot mai chinuitoare, mai devastatoare, care mă ucide lent.

Sufletul nu trebuie condamnat la moarte printr-o viață decăzută, plină de „fericire” și totuși mult prea nefericită. Diavolul propune exact ceea ce avem acum, ne propune să ne folosim acum de ceea ce ne-a dat tot Dumnezeu, dar viitorul nu ni-l poate asigura. De aceea, trebuie să ne reînnoim prezentul, să păcătuim mereu și mereu, că să evităm ciocnirea de goliciunea unui viitor prea trist, prea dezarmant, fără sens, fără fericire continuă, reală. Diavolul ne oferă o lume a fantasmelor, a ideilor cu care nu te poți „hrăni” în veșnicie pentru că pentru toți cei căzuți există o lege: cea a morții. O lege pe care o va plăti și Mugur Mihăescu (Vacanța Mare), toți cei care ne vând și ne mint fără nicio remușcare, toți cei care au lucrat la proiectul Big Brother, toți cei care construiesc o Românie fără Dumnezeu, un neam fără virtuți, fără putere de a rămâne într-o istorie pe care de tare mult timp nu mai știe să o scrie.

Concluzionând, șanse de îndreptare există până în ultima clipă a vieții fiecăruia dintre noi, dar Big Brother este asemena unei caracatițe, care te prinde cu mult prea multe tentacule, paralizându-ți voința, sufletul, dragostea. Ce se poate face? Ar trebui să știm! Să nu ne facem frați cu dracul până trecem puntea, căci Hristos nu are nevoie de frații altcuiva. El ne respectă alegerea, decizia, iluzia ca și deziluzia noastră. Așadar, ce facem? Cum procedăm? Care este calea pe care vom merge?

Aș aprecia un răspuns sincer!

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008

O carte pe care o recomand cu maximă căldură: foarte folositoare pentru cei ale căror suflete s-au rătăcit. Și nu sunt puțini!