Dacii și romanii, de la cronicari la filmele lui Sergiu Nicolaescu

Tocmai pentru că se știu atât de puține lucruri certe despre ei, dacii au servit drept subiect pentru teorii de toate felurile. Istorici, politicieni, dar și jurnaliști doritori de senzațional i-au manevrat pe daci pentru a-și susține aserțiunile științifice, obiectivele politice sau profitul. Nu puține sunt misterele ce învăluie dens istoria dacilor, iar acestea permit tot atâtea speculații propagandistice sau protocroniste, de sorginte conspiraționistă.

Discursul despre daci și romani a cunoscut de-a lungul secolelor mai multe sinusoide de o deosebită amplitudine. Ponderea și rolul în formarea poporului român acordată de istorici fie dacilor, fie romanilor a variat de la o extremă la alta, în funcție de contextul politic al epocii. Dispunând de foarte puține izvoare istorice sigure, iar referințele istoricilor antici fiind destul de vagi și interpretabile în fel și chip, orice teorie putea fi susținută.

Romanii sau noblețea originilor.

Primul care s-a pronunțat ferm asupra originilor românilor, în Letopisețul Țării Moldovei, a fost cronicarul Grigore Ureche, la mijlocul secolului al XVII-lea, prin celebra expresie „de la Râm ne tragem”. El, la fel ca Miron Costin, cunoștea limba latină și studiase documente în arhivele din Polonia. Înainte de vehemența pro-latină a reprezentanților Școlii Ardelene, Dimitrie Cantemir a susținut și el puritatea romană a românilor din cele trei țări. Era vorba despre afirmarea unei obârșii imperiale glorioase și totodată diferite de cea a marilor puteri de origine slavă, ugrică sau otomană, care înconjurau Moldova, Muntenia și Transilvania. Școala Ardeleană, în frunte cu Petru Maior, au făcut eforturi pentru a-i elimina complet pe daci din etnogeneza românilor (chiar și prin raționamente ce astăzi par rizibile). E drept că acest demers a fost amplificat de dorința acută de a demonstra ungurilor că românii sunt primii locuitori ai ținutului dintre munți, și din ura dezvoltată de aceștia față de asupririle la care erau supuși autohtonii. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să corectăm afirmațiile false. Acest lucru a fost înfăptuit și cu scopul de a demonstra astfel emanciparea românilor transilvăneni ca urmași direcți ai unei mari și mândre puteri imperiale, ce nu mai puteau suporta la nesfârșit aroganța disprețuitoare a aristocrației maghiare aparținând unui popor inferior. Abia istoricii generației pașoptiste, animați de idealuri romantice, au început a recunoaște excepționala vitejie și spiritul de jertfă manifestat de daci, în frunte cu Decebal, în lupta acestora pentru patria și libertatea lor.

Dacii sau argumentul autohton-patriotic

Abia după ce, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România s-a așezat ca regat independent, eliberată fiind de o bună parte din complexele de asuprire din partea mai puternicelor nații vecine, dacilor a început să le fie atestată o contribuție semnificativă în procesul de formare a poporului român. Mai mult decât atât, chiar dacă originile latine ale românilor continuau să fie predominant expuse, Regele Carol I fiind gratificat cu o ascendență izvorâtă de la împăratul Traian, nu și de la Decebal, a părut și un curent autohtonist, promovat de istorici, poeți, lingviști, care a potențat rolul dacilor. Astfel, filologul Bogdan Petriceicu Hasdeu i-a domolit cu demonstrații istorico-lingvistice pe latiniștii Școlii Ardelene prin studiul „Pierit-au dacii?”, apărut în 1860, în timp ce scriitorul Cezar Bolliac îi combătea pe venerabilii istorici ardeleni în 1858, în ziarul „Românul”, spunând, referitor la daci, că „noblețea noastră este veche ca pământul”.

În acea perioadă, chiar și Eminescu, dând exemplele puternicului său filon naționalist, îi invoca elogios-metaforic pe daci în poeme precum „Memento mori”, „Sarmis...” sau în drama „Decebal”. La rândul lui, istoricul A.D. Xenopol susținea în Istoria românilor din Dacia Traiană, publicată în 1888, continuitatea dacilor pe teritoriul actualei Românii, dar nu în detrimentul romanilor. Proeminența romană s-a păstrat cu suficientă vigoare în percepția publică, pentru ca, în fresca circulară a istoriei românilor din sala panteonică a Ateneului Român pictată de Costin Petrescu între 1933-1937, să apară doar împăratul Traian, Apolodor din Damasc, dar nu și Decebal.

În 1913 a apărut Dacia preistorică a lui Nicolae Densușianu, volum caracterizat de Vasile Pârvan drept un „roman fantastic”. Cele 1200 de pagini ale cărții conțin în esență toate „argumentele” privind preexistența presupusului Imperiu pelasgic din urmă cu 6000 de ani î. Hr., având centrul în Carpați și din care sa dezvoltat apoi întreaga civilizație a lumii (inclusiv Imperiul Roman cu a sa limbă latină), ce vor fi mestecate, cu o clinică obstinație sau doar din spirit mercantilist, pe toate canalele media disponibile de către dacopații din era televiziunii și a internetului. În epocă însă s-au găsit personaje exotice (C.I. Istrati, editorul și prefațatorul Daciei preistorice) care să spună că centrul lumii și al Daciei se afla, nici mai mult, nici mai puțin decât în Bucegi, și nu oriunde, ci chiar deasupra castelului regal de la Peleș, pe platoul Sfinxului. Tezele fantasmagorice ale lui Densușianu au servit de minune în perioada interbelică pentru decorarea politicilor naționaliste aflate în plină înflorire în toată Europa. Un general naționalist, Nicolae Portocală, a publicat în 1932 o preistorie a Daciei, în care îl susținea pe Densușianu și îl critica pe Vasile Pârvan (care, la rândul său, susținuse amplitudinea civilizației dacice) pentru că prea stăruise asupra influențelor străine. Legionarilor le-a convenit însă cel mai mult cultul lui Zalmoxis, ca mit fondator și ca precursor al monoteismului creștin românesc, pentru că se potrivea perfect atât naționalismului. Mircea Eliade, simpatizant al Legiunii, au scris rânduri apăsate despre daci și zeul acestora.

 Protocronismul, o mană cerească pentru ceaușism 

Lupta de clasă impusă de comuniștii staliniști a redus imediat la tăcere lupta rasială și lupta spirituală, astfel încât victoriosul împărat Traian, la care se raportau regii României, a fost pus la colț, sub acuzația de invadator. Dacii au fost din nou lăudați pentru lupta lor eroică împotriva cotropitorilor romani, a căror retragere din Dacia a fost echivalentă cu o eliberare a teritoriului vremelnic ocupat. Oricum, romanii și Traian reprezentau occidentul dușmănos și agresiv, în timp ce dacii erau patrioții autohtoni,iubitori de libertate, ce luptau până la sacrificiul suprem să-și apere țara. Cercetătoarea Aurelia Vasile a documentat cu destulă acribie cele trei filme („Dacii”, „Columna” și „Burebista”) produse în epoca de aur despre daci și romani, dezvăluind mecanismele și motivațiile politico-propagandistice prin care au fost construite. Dihotomia dintre romanii cotropitori, aroganți, beneficiind de o mașină puternică de război, versus dacii cei pașnici și viteji, gata de orice sacrificiu pentru a-și apăra țara, este mesajul principal al primului film „Dacii”, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1966-67, după un scenariu de Titus Popovici, imediat după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în martie 1965.

Corifeii cinematografiei românești (Mihnea Gheorghiu, Eugen Mandric), renăscute după investițiile făcute de Gheorghiu-Dej în Studioul Cinematografic București, s-au gândit să încerce să-i afirme pe daci pe scena europeană („să arătăm stimă față de strămoși”) asemenea vikingilor sau goților și, în același timp, să obțină un bun profit în valută forte, printr-o superproducție internațională, în colaborare cu o casă de filme occidentală. Așa au apărut în film Pierre Brice (Severus), Marie-José Nat (Meda) și George Marshall (Fuscus), lângă Amza Pellea (Decebal) și György Kovács (Domițian), într-o producție de amploare ce a mobilizat importante resurse financiare, dar și mai mulți figuranți pe gratis decât oricând (circa 20.000) din rândul militarilor în termen ai armatei socialiste.

În Occident, mândria cinematografiei socialiste românești a fost considerată „plicticoasă, în pofida scenelor de mare spectacol, și de o dezolantă sărăcie intelectuală artistică”. În consecință, dacii n-au făcut carieră în arena internațională. În schimb, critica și publicul românesc au ovaționat filmul. Românii i-au perceput însă pe romanii cuceritori nu ca pe niște imperialiști agresori, ci mai degrabă ca pe amenințătorii și spoliatorii sovietici, iar în Decebal l-au întrezărit pe conducătorul luminat și omenos pe care sperau să-l aibă în tânărul și promițătorul Ceaușescu.

La scurt timp, în 1968, cinematografia de propagandă românească a recidivat cu o nouă superproducție, cu o atractivă distribuție internațională, „Columna”, pe un scenariu al aceluiași Titus Popovici, dar sub regia conformistului Mircea Drăgan. Înainte ca protocronismul să fie asimilat propagandei propagandei oficiale de partid și de stat, în 1974, laolaltă cu din ce în ce mai aberantul cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu, filmul „Columna” își propunea să lămurească pe înțelesul tuturor spectatorilor geneza poporului român, care s-ar fi  realizat în urma unei relații matrimoniale dintre o femeie dacă (interpretată de atrăgătoarea Antonella Lualdi) și un soldat roman (virilul Richard Jonson), sub binecuvântarea unui bătrân meșter dac (Ștefan Ciubotărașu). Tezismul filmului (din care nu lipsesc nici aluziile străvezii la respingerea amenințărilor barbare din Răsărit, în fața cărora autohtonii daci liberi, conduși de Gerula, interpretat de Ilarion Ciobanu într-o nouă aluzie străvezie la Nicolae Ceaușescu, se unesc cu romanii cotropitori) a făcut ca acesta să nu mai aibă succesul „Dacilor”.

„Burebista”, filmul din 1980 al lui Gheorghe Vitanidis, după un scenariu de Mihnea Gheorghiu, a fost menit a servi drept argument filmic pentru afirmarea teoriilor protocroniste ceaușiste la Congresul internațional de istorie ce a avut loc la București, în contextul unei inventate aniversări propagandistice a 2050 de ani de la întemeierea de către Burebista a statului unitar și centralizat dac. Filmul este o transpunere în decoruri de mucava recondiționate a viziunii politice și sociale a lui Ceaușescu referitor l situația internă și internațională din timpul său. Pleiada de mari actori, în frunte cu George Constantin, nu reușește să salveze filmul de falsitatea dialogurilor de lemn (preluate din discursurile Tovarășului), de tezismul ideologic, de cultul personalității, de încercarea penibilă de a construi o istorie megalomană pe bază de comandă politică. Mai mult decât în orice altă producție ficțională, cinematografică sau nu, în „Burebista” dacii îi copleșesc din toate punctele de vedere pe romani, potrivit tezei că ei fuseseră înaintașii lor cu mii de ani înainte. Regretabil este și faptul că inclusiv televiziunea publică difuzează asemenea filme cu subiect istoric produse în perioada comunistă, fără un minim avertisment pentru tânărul telespectator asupra amprentei ideologice și propagandistice puternice pe care le poartă aceste producții.

Așadar, cinstirea memoriei strămoșilor reprezintă o datorie pentru fiecare dintre noi, asta pentru a înțelege rolul sacrificiul imens al acestora, care ne oferă nouă, celor de astăzi, șansa de a trăi într-o lume pacifică. Dar istoria lor trebuie expusă cât mai obiectiv posibil, nelăsând loc speculațiilor și teoriilor pretins științifice, menite să slujească unor scopuri meschine. De asemenea, istoria nu trebuie transformată într-un protocronism care să demonstreze teze politico-ideologice penibile și un naționalism fanatizat. Nu de alta, dar riscăm să ne facem de râs în lume, iar tendința de glorificare a trecutului să devină o denaturare grotească. Cred că săracul Decebal s-ar răsuci în mormânt dacă ar afla la ce a putut servi rememorarea poveștii glorioase a dacilor.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste! 

Sursa: revista Historia, nr 200, septembrie 2018 

Romanul adolescentului miop

Mircea Eliade scrie prima sa carte, Romanul adolescentului miop, la 17 ani (în 1924), prezentând-o însă nu ca pe un roman ci ca pe povestirea unei încercări ratate de a scrie un roman. Cartea sa rămâne, totuși, una din operele de mare valoare ale literaturii noastre, și nu numai prin, modul în care a reușit să-și reflecte personalitatea, ideile și concepțiile sale despre viață, religie sau filosofie.

Cartea are, totuși, titlul de roman. Ultima frază devine și prima lui frază ⎯ „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop” ⎯ și conferă deja textului parcurs de cititor o structură circulară și paradoxală, simultan terminată și în curs de finalizare, organizată și haotică. Practic, această operă este o antiteză, deoarece reflectă personalitatea contrastantă a autorului. La fel ne apare naratorul, personaj și, totodată, comentator al acestuia. Adolescentul „miop” nu este cineva care nu vede bine, dimpotrivă, el este un observator acut de oameni, ci este cineva care se teme că este văzut ca un tânăr urât, indecis, bun de nimic pentru că este miop. dacă ceilalți băieți din clasă se laudă permanent cu succesele lor la femei, sunt niște machos, am spune noi astăzi, miopul este un non macho introvertit, dar ironic și surprinzător insondabil.

Romanul nu este o autobiografie în adevărata accepțiune a cuvântului, dar nici o narațiune propriu-zis fictivă. Autorul și personajul principal, totodată narator, n-au același nume în text, celelalte personaje adresându-i-se cu „doctore!”, nu cu Mircea. Identificarea celor două instanțe, narator și personaj, la nivelul enunțării textului, nu este însă percepută decât ca o asemănare a lor, și acest lucru tocmai că-i deschide cititorului și o perspectivă „fantasmatică” asupra personajului, grație căreia el poate intui în text și ceva dincolo de intenția autorului, „sufletul său necunoscut”.

Jocul cu convențiile mai multor genuri literare face parte dintr-o întreagă lume intelectuală, în care Eliade se caută, dar se și construiește pe sine însuși, se avântă în numeroase domenii ale cunoașterii, dar le și părăsește, se luptă cu obligațiile școlare, le disprețuiește, dar se și încordează, când altfel nu se mai poate, spre a le rezolva. Apoi, se prezintă pe sine, în multe capitole, ca un observator lucid al colegilor, deși este puternic legat, afectiv și conceptual, de ei; ca atare, le înțeapă ironic pretențiile de mari cuceritori erotici. Am putea, deci, discuta această carte pe firul conflictului dintre identitatea reală și cea jucată de mai multe personaje, cu alte cuvinte, cea dintre a fi ceva și a pretinde a fi altceva, între autentic și ficțiune. Ca într-o comedie a vanității, deși nu amară, unii se „umflă în pene” doar pentru a fi „dezumflați” de către narator, prietenul, dar totodată recele lor observator. Tocmai prin analiza de sine naratorul se diferențiază de prietenii săi, lipsiți de acest morb. Naratorul este altfel, trebuie să fie altfel. Incertitudinea personajelor între aparență și realitate continuă la narator, dar cu alt sens, nu de fals seducător, ci de analist riguros al lui însuși. El se prezintă negativ, ca un miop urât și ignorat de toți ⎯ descriere neconformă, de altfel, cu narațiunea ⎯, dar este un miop care se întreabă necontenit cine este el, de fapt. Naratorul știe că sunt așa cum vor să pară, dar nu știe cum sunt ei în realitate, așa cum nu știe nici cum este el în realitate, ci doar cum crede că este. Iată, deci, o încrucișare ciudată de perspective narative: personajele se laudă cu succese, naratorul le dezminte, dar recunoaște că el însuși este un hău de incertitudine, de neștiință. Romanul, de aceea, „trebuie să fie o oglindă a sufletului meu, fără a fi un roman psihologic, pentru că nu-l vreau falsificat de analize (...) Cine sunt eu? Aș vrea să știu cine sunt, și nu știu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudați. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit un asemenea suflet printre adolescenți. dar nu-mi voi putea analiza personagiile, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înțelege în adâncurile sufletelor. Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii. (...) Mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman așa cum l-am înțeles eu, ca o răsfrângere completă a adolescenței mele, a adolescenței noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul rând o justificare a întregii vieți lăuntrice pe care am trăit-o în marginea școlii, în adolescență, și crezând că ies din adolescență. Nu voi izbuti.” Oare câți dintre noi, cei aflați acum în perioada marilor frământări, a găsirii unor modele viabile în viață și care să fie capabile să ne ghideze în această societate meschină, dominată de manipularea produsă de televiziune și internet, această societate dominată de nihilism și de negarea oricăror valori autentice românești, lipsită de orice etică, valori care ne-au ținut uniți pe parcursul istoriei vitrege de care a avut parte acest popor, am putea să ne cunoaștem sufletele în mod corespunzător și să ne apropiem cât mai mult de Dumnezeu?

Această operă mi-a plăcut foarte mult, fiind, în opinia mea, o carte pe care orice adolescent ar trebui s-o citească.

În primul rând, mi-a plăcut această ambiție de autocunoaștere care diferențiază cartea lui Eliade de multe altele despre adolescenți. Autorii acestora narează, de obicei, fapte din care reiese incertitudinea eroului cu privire la sine însuși, dar nu și interogația de sine permanentă, ca la Eliade, scrutarea misterului identității. Mai mult, Un om sfârșit, al lui Giovanni Papini, este descoperit de Mircea ca un alter-ego al său; trebuie, de aceea, să se schimbe, „ca să nu se spună că am imitat pe Giovanni Papini.” Are dreptate? Aici intervine metanaratorul, care-i insuflă dorința de a fi altfel, nu „de la sine”, ci prin luptă cu sine, prin autoconstrucție, prin ambiția de a afla cine este cu adevărat, de a-și construi singur o identitate puternică, printr-o voință inflexibilă, dovedind astfel adevărata virilitate.

În al doilea rând, Eliade este obsedat de propria sa identitate prin intermediul lecturilor lui enorme, mai întâi, de botanică și biologie, mai târziu de istorie, filosofie și literatură sau istoria religiilor. Așa sunt și prietenii săi, Robert Vojen, pasionat de d'Anunzio, dar mai ales Marcu (prietenul său cel mai bun). Împreună, trăiesc aceeași pasionată căutare de sine prin lecturi, indiferent dacă ele sunt sau nu întretăiate de sexualitate ori de eșecul ei.

În al treilea rând, Romanul adolescentului miop îmi evocă România de atunci, noua țară, întregită după Primul Război Mondial, dar încă în curs de autodefinire. Tânăra ei generație apare și se dezvoltă într-o lume mult diferită de cea a generațiilor precedente. Granițele politice coincid, pentru prima dată în istorie, cu cele ale poporului. România mare nu este perfectă, dar este, în fine, liberă de dominația unui imperiu vecin, constituțional democratică și deschisă tuturor culturilor europene. Românii se simt liberi, dar izolați. Prima reacție este  setea de cultură, cea mai izbitoare trăsătură a acestor tineri. Indiferenți la instrucția publică, deși nu impermeabili la ea, ci adesea, sorbind-o, selectiv, cu aviditate, ei citesc cu o furie și un gust uluitoare astăzi. Asistăm, în acest roman la o extraordinară construcție a civilizației cărții, așa cum apare ea în noua modernitate a României. Dacă noi astăzi trăim sub dominația noilor medii ce pun sub semnul întrebării, atunci, adică acum un secol, aceasta stăpânea singură piața intelectuală. Elevii Eliade, Mărculescu sau Acterian strălucesc la capitolul lectură și/sau scriere în presă. Aici, în acest roman, vedem cum se constituie o nouă opinie publică, un nou orizont de așteptare al celor foarte tineri atunci, dar precoci intelectual. Chestiunile pe care ei le discută n-au nimic cu politica, cu statul deși nu sunt strict private și nici cu caracter estetic exclusiv. Oricine este liber să participe, dar binevenit este numai tânărul foarte cult, la zi cu librăria mai ales franceză, dată fiind dominația de către aceasta, atunci, a întregii Europe. Și totuși, Mircea Eliade este primul dintre ei care vorbește și, mai ales, care scrie despre literatura engleză (Samuel Butler), italiană (Papini), norvegiană (Ibsen), ori culturile vechi caldeene sau cele egiptene. Vedem deja dorința lui Mircea Eliade de a „depresura” cultura română de cea franceză și o deschide către lumea largă. Itinerarul spiritual, pe care-l va scrie în 1927 și care va fi văzut ca un manifest al tinerei generații generații, nu era departe.

În concluzie, acest roman al descoperirii de sine a unei noi generații într-o țară nouă îmi pare a fi astăzi, un secol mai târziu, când România reintră, după comunism, în Europa, deși într-o Europă ea însăși mult diferită de cea din 1925, mai actual chiar decât a fost la momentul publicării sale. Din aceste considerente, recomand această carte cu căldură oricărui adolescent bibliofil și care încă nu s-a cunoscut.

Dacă v-a plăcut, dați un like și un share!