Viața ca un fum sau ca o „iarbă”

Nimic nu este mai dezgustător și mai trist decât să-ți vezi viața lipsită de sens, scurgându-se absolut fără nicio noimă. Și să fii nevoit a apela la mijloace exterioare pentru a-i oferi un dram de fericire, acele clipe de „veșnicie”. Nu  toată veșnicia, toată fericirea în joc, ci doar clipe, doar frânturi, pentru că noi înșine suntem doar picături de veșnicie. Iar dacă nu știm să bem din apa care să ne facă veșnici, din apa Vieții care să ne ofere mult dorita tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, atunci ne vom adăpa din bălțile acestei vieți, care nu ne pot oferi liniștea și bucuria ce o căutăm.

Prea mulți suntem blestemați sau, mai bine spus, ne blestemăm cu blestemul lui Sisif: niciodată să nu avem liniște, ci mereu să împingem o piatră de  moară până în vârful unui deal, iar aceasta, absolut de fiecare dată, să se rostogolească  la punctul inițial. Iar Sisif își reia chinul. Dar omul nostru, fie el adolescentul de lângă noi, se chinuie zi de zi nu cu o piatră de moară, ci cu însăși viața lui, pe care dorește să oi ridice la înălțimea fericirii, a împlinirii de sine, dar nu reușește. Astfel că toată viața lui o va lua de la capăt, nereușind niciodată să-și atingă obiectivul. Mereu își construiește fericirea, mereu aceasta pare să fie foarte aproape, dar, în esență, este foarte departe, iar acesta rămâne mereu dezamăgit de faptul că această dispare, se spulberă. Rămâne gol sufletește, cu o rană interioară foarte adâncă pe care nu vrea să o admită.

O viață întreagă crede că e fericit, deși știe bine că nu este. Necunoscând pe Cel din veșnicie fericit, tânărul cel de toate zilele va apela la diferite surogate, la falsuri morale care să-l ajute să fie fericit, care să-l hrănească măcar cu iluzia că este fericit, că are absolut tot ceea ce își dorește. Nu contează la ce mijloace apelează sau care ar putea fi consecințele ce decurg prin alegerile făcute. Și uite așa fumul, țigara în toată splendoarea ei inexistentă îl fac mai „fericit”.

Ironia adolescenței stă în faptul că-și dorește singură o „fericire” care se plătește cu grei bani și, pe lângă aceasta, nici nu există de fapt, pentru că este doar un fum, adică trecător, iluzoriu dar care lasă urme adânci în conștiința noastră, dacă mai există și aia. O fericire care este, în fapt, condamnarea noastră la o sinucidere lentă! Mai mult decât logic este faptul că fericirea nu se poate cumpăra, iar Hristos nu se poate vinde la o tarabă de piață. Să nu uităm că nimic din cele ce sunt veșnice nu țin de bani, nu au nimic de a face cu arginții acestei lumi. Mă refer poate și la iubire, curaj, prietenie și la simplul sentiment al frumosului. Poate și la acel dor al omului după infinit, după nemărginirea care-l apasă, aproape că-l strivește, obligându-l să „nască” poezii, simfonii sau simple declarații de dragoste. Absolut niciuna din toate acestea nu se poate cumpăra, dar nici nu se vinde, pentru că rădăcinile fericirii fiecăruia dintre noi nu stau într-un trup ce poate fi zdrobit de un microscopic microb, ci într-un imens suflet, într-o gingașă inimă ce se hrănește doar cu Viața.

Dar să ne trezim și să acceptăm că trăim într-o lume în care banul face legea! Totul se mișcă pentru că banul există. Istoria „valorizării” creștinilor a început ceva mai devreme de vinderea lui Hristos pe 30 de arginți. El a făcut înainte de aceasta „greșeala” de a intra în Templu și a răsturna mesele celor ce se ocupau de împrumuturi cu dobândă, ale zarafilor acelor vremuri. Toate i-au fost „iertate” Acestui Prooroc impertinent, necruțător și mult prea direct. Și astfel a început vinderea lui Hristos, ce încă nu s-a terminat de 2000 de ani. Îl vindem bucată cu bucată, deși de fiecare dată Îl vindem fiecare dintre noi în întregime. Pentru ce motiv? Pentru a fi fericiți și nimic mai mult! Cumpărăm fericire, vindem fericire, neguțătorim puțin, asta toată viața, până la ultima suflare; dar nu rămânem cu nimic, căci sufletul nu s-a ales cu nimic din această afacere. Am uitat să-l introducem și pe el în acest joc...

Am ajuns la același lanț al slăbiciunilor, dar acum fără un prezentator mai mult obraznic decât prost. Ai început să fumezi; păi, cu o țigară merge și ceva „tărie”, o vodcă autentic românească. Apoi urmează seri în șir, nopți în șir pierdute cu cei care dau de băut, căci știu bine că ceea ce este gratis nu trebuie ratat. La aceste petreceri vin și ceva „fete” frumoase, neapărat cu fițe. Te vei plictisi de țigări și vei încerca să iei ceva „iarbă”, că trebuie să ai ceva adrenalină la bord, cum spune și la PRO TV! Adevărul trebuie cercetat de la început: de ce ai început să fumezi? Cu zâmbetul pe buze, mulți elevi recunosc că „fumul ucide lent și sigur”, dar atât și nimic mai mult. Dumnezeu ne dă viață, dar noi nu numai că nu-I mulțumim, dar o mai și aruncăm peste bord, o lepădăm ca pe un avorton. Ne permitem să ne batem joc de ea, fără niciun pic de discernământ.

Cine fumează nu are voie să se împărtășească din mai multe motive. Trebuie să recunoaștem că fumatul e o sinucidere lentă, iar sinuciderea este unul din păcatele ce nu se vor ierta în veacul veacurilor. Este o răzvrătire, o revoltă personală împotriva lui Dumnezeu. Îmi veți spune că sunt preoți care dau împărtășanie și celor care fumează. E foarte bine de reținut că Împărtășania nu te va băga cu forța în rai. Pentru că nu vine Hristos să ne apuce pe fiecare de picioare pentru a ne arunca în rai, așa cum aruncăm niște saci de grâu în căruță. Deoarece raiul este un mod de viață, este rugăciune și iubire. Și acolo nu intră decât cei ce au respectat imensul dar al libertății, care nu au renunțat la libertatea dăruită de Dumnezeu cu absolut niciun preț, nici măcar cu infimul preț al unei țigări.  Repet, între a fuma și a fi credincios nu există niciun punct de coincidență, nicio legătură, căci totul este o fațadă jalnică, o prefăcătorie de prost gust.

Nu cred că aceste rânduri pot fi considerate o demonstrație a unuia dintre păcatele care de mult nu mai atrag atenția nimănui. Sunt doar o invitație la libertate, la responsabilitate. Este, până la urmă, o invitație la viață, la o adolescență neratată, capabilă să fie urmată de o maturitate împlinită și de o bătrânețe liniștită, demnă. Toate acestea, vrem sau nu, trebuie să se încheie cu ceva: fie cu moartea unui animal fumător, fie cu adormirea unui om demn, liber, care o viață întreagă a crezut într-un Hristos pe Care nu L-a văzut, nu L-a auzit în mod personal, dar pe Care L-a știut, pe Care L-a intuit în fiecare clipă a efemerei lui existențe. 

Pentru că acolo unde nu este Dumnezeu, începe iadul. Și El nu este alungat în mod voit, ci prin ignoranță, prin uitare. Iadul este un loc în care ai vrea să uiți, dar nu poți. Se spune că în rai sfinții nu-și mai amintesc de absolut nicio faptă bună a lor, ci țin minte doar un singur lucru: Dumnezeu există și ne iubește cu nemăsurată milă. Însă, în iad, păcătoșii își amintesc absolut tot, întreaga lor viață, plină de nonsensuri, plină de fărădelegi și de lipsuri sufletești. Asta îi doare, îi chinuie pentru eternitate, pentru că nu mai  pot îndrepta nimic. Nu mai pot și nici nu mai vor să iubească, să ierte și să fie iertați. Vor doar să-și continue , în disperarea lor, viața pe care au trăit-o, dar aceasta este imposibil. Vor să uite chiar că au existat, dar eternitatea nu le va ajunge pentru această uitare ce nu va mai veni.

Pare o simplă scenă dintr-o dramă de modă veche, o singură pagină din „Infernul” lui Dante. Iadul este mult mai aproape decât ne putem închipui. Vedem peste tot doar trupuri, nicidecum suflete. Trupuri care vor să uite tot, absolut tot. Trupuri terorizate de dorințe, de patimi niciodată împlinite, mereu aprinse. Trupuri care ignoră realitatea, existând doar de la o plăcere la alta, de la o moarte la alta. Trupuri într-un dans macabru, în care fiecare există pentru sine, fiecare căutând propria „bucurie”. Nu contează mijloacele, contează doar scopul. Nu contează că sunt dependenți de o moarte pe care nu vor să o recunoască. Niciunul nu mai știe să râdă sau să plângă în mod normal. Nu mai știu să iubească, să se bucure de o viață pur și simplu normală. Ar fi o nebunie să te duci să le vorbești de post, de rugăciune, de Liturghie. Cineva ar trebui să aibă de la Hristos darul de a se coborî în iadul lor și de a-i învia în Numele Dragostei divine. Ei nu pot fi vindecați de așa zise concerte„ANTIDROG”, concerte susținute de reprezentanții cei mai stupizi ai „muzicii” românești.

Tumoarea nu va crește niciodată peste o altă tumoare, ci se va potența! Nici păcatul nu se poate vindeca cu un alt păcat. Nu pot fi ajutați cei ce se droghează trimițându-i să concerteze, după ce au fost foarte bine plătiți; tineri ce suferă nu doar de incultură, prostie și josnicie, dar sunt și extrem de păcătoși înaintea lui Dumnezeu. Repet: doar Hristos mai poate salva ceva, mai poate salva rămășițele generației noastre. Dar cum nu se apelează la El, șansele de redresare sunt din ce în ce mai mici.

Prin fumat, te lipsești dureros de repede de propria libertate. Nu te doare dependența de niște țigări, nu vezi nimic rău în anularea propriei copilării, prin acte/gesturi care te întunecă, te dezumanizează. Fumând, nu te vei opri doar la acest păcat, ci vei merge mult mai departe. Nu se fumează în biserică, dar se fumează în discoteci. Nu se fumează după ce ai ajutat un sărac sau după ce ai suferit alături de cel gol și singur, ci după desfrâu, după o distracție păcătoasă sau după o beție cruntă. Nimeni nu fumează atunci când explodează de fericire, ci atunci când e trist, nervos și suferind. Nimeni nu fumează atunci când copilul, ființa iubită sau chiar mama îi este aproape, exact lângă el, ci atunci când se simte singur și gol, deși mulți îi vor fi fizic aproape. Și nu fumează cel ce se roagă, cel ce caută Adevărul și Lumina, ci acela pentru care Dumnezeu nu este decât o idee, o dorință îndepărtată și un segment uitat al vieții, al veșniciei...

Te minți cum că ai fi fericit, dar nu ești; te sinucizi lent, dar nu vrei să recunoști; doar tu te bucuri de țigara ta, uitând că, prin fumatul pasiv, distrugi pe cei de lângă tine și chiar pe cei ce se vor naște cândva din tine. Semeni doar moarte în tine și în jurul tău...

La început fumezi din teribilism, dar, devenind dependent, îți asiguri fericirea cu fiecare țigară în parte. Lipsa acesteia îți provoacă o nefericire cruntă. Și Hristos nu se poate coborî la nivelul  falsei tale „fericiri”. Ai cerut fericire acolo unde nu există, căci se transformă în fum. Ai cerut fericire de la cel ce nu ți-o poate oferi, căci diavolul dăruiește ceva care pare doar să existe, dar nu există cu adevărat. Ca acea „Fata morgana” din deșert, care există, dar de fapt nu este. Diavolul există, dar nu are nimic concret să-ți ofere, ci doar fantasme, „fumuri”, lucruri perisabile, ce-ți vor lipsi în veșnicie, te va lăsa gol, trist, singur, pradă unei morți pe care nu o meritai

Concluzionând, trebuie să învățăm să fim liberi și să nu uităm de veșnicia noastră. Trebuie să învățăm să fim altfel și să nu uităm că avem un suflet. Trebuie să învățăm să ne gândim și la cei din jurul nostru și să nu ne ignorăm locul pe care Hristos ni l-a dat pe acest pământ. Trebuie să învățăm să ne bucurăm de fiecare secundă de viață și să fim oricând gata a le oferi și celorlalți. Și chiar și lui Hristos. Trebuie să învățăm să fim cu adevărat fericiți...

Sursa: Monahul Paulin, „Rugăciuni către tineri”, ed. Egumenița, 2008