De ce a intrat Armata Română în Budapesta?

Acum fix un veac, 4 august 1919, pe fondul acțiunilor militare care urmăreau eliberarea Transilvaniei de jugul războiului și propagandei maghiare, armata României Mari trecea frontiera, peste Tisa, în Ungaria și ajungea, lucru inimaginabil pentru unguri, ca și pentru noi de altfel, până la Budapesta, acolo unde sergentul Iordan și-a agățat opinca deasupra Parlamentului maghiar. Dar, până la urmă, care a fost motivul pentru care românii au ocupat capitala Ungariei? Pentru a răspunde la această întrebare, vă propun o scurtă incursiune în acea epocă.

   

Dacă Frontul de est a cunoscut, în urma războiului civil din Rusia, un calm relativ după atacul de la Tighina, cel de vest a înregistrat o escaladare a conflictului cu un final la care puțini se așteptau. Încurajat de succesele obținute împotriva Cehoslovaciei, guvernul ungar a hotărât să treacă la ofensivă pe frontul românesc de la Tisa, prezentându-se ca executor al cererii adresate de Consiliul Suprem Interaliat Guvernului român de a-și retrage trupele pe linia de demarcație din Crișana.

La Paris, atitudinea aliaților era ambiguă. Pe de o parte, președintele SUA, Wilson, și premierul britanic, Lloyd George, puneau căderea guvernului Károly ⎯ pentru ei un moderat ⎯ pe seama ofensivei românești și îi reproșau lui Brătianu înaintarea până la Tisa; pe de altă parte, față de succesele maghiarilor împotriva Cehoslovaciei, mareșalul Foch considera necesară o campanie militară contra Ungariei, pentru care doar România nu făcea rezerve și nu prezenta cereri.

Atitudinea Bucureștiului era determinată de două considerente: primejdia ungară și dorința de ameliorare a relațiilor cu Aliații, care erau nemulțumiți de fermitatea refuzului lui Brătianu de a accepta clauze ce încălcau suveranitatea țării. 

„Securitate și prestigiu”

Istoriografia ungară (chiar cea postcomunistă!) prezintă Republica Sovietică Ungară drept „alternativa socialistă”, ⎯ spre deosebire de cea „burgheză” ⎯ a rezolvării problemei naționale. Referindu-se la Republica Sfaturilor, proclamată la 21 martie 1919, Histoire de la Transylvanie scrie că: „s-a văzut constituindu-se, după Rusia, al doilea stat proletar care a făcut ca națiunile din bazinul dunărean să întrevadă o cotitură istorică”. Autorii susțin că „Republica Sfaturilor a instaurat o nouă orientare în politica externă și în politica naționalităților. Ea nu se mai fonda pe integritatea teritorială, se desolidariza clar de politica națională a regimului Károly, dar ea refuza de asemenea să cedeze fără condiții anumite regiuni ale țării armatelor țărilor vecine cu intenții vădit imperialiste”. De reținut terminologia autorilor maghiari, moștenită de la istoriografia marxistă! Ei amintesc faptul că Republica Sfaturilor „a promis lupta împotriva boierilor români”, invitând proletariatul din România să constituie o alianță, și că liderii de la Budapesta „erau ferm convinși că mișcarea muncitorească revoluționară avea să abolească frontierele și să creeze un stat internațional unit a cărui condiție prealabilă ar fi fost alianța frățească a muncitorilor, republica federativă”.

Este de necontestat faptul că la Budapesta existau comuniști și socialiști cu vederi „internaționaliste”, că cei din urmă așteptau izbucnirea revoluției mondiale, prăbușirea statelor burgheze și fraternitatea întregului proletariat. Dar naționalismul era mai puternic decât ideologiile de stânga.

Consiliul Suprem Interaliat, divizat și indecis, nu dăduse curs propunerii mareșalului Foch când autoritățile de la Budapesta au luat inițiativa declasnd, la 20 iulie, ofensiva pe frontul de pe Tisa. Deși așteptat, socul a fost resimțit de dispozitivul românesc: trupele maghiare au reușit să treacă Tisa și să creeze un cap de pod. După lupte ce au durat o săptămână, ofensiva a fost oprită și inamicul aruncat peste Tisa. De această dată, ignorând îndemnurile Consiliului Interaliat ca trupele române să nu înainteze, Brătianu era decis să meargă până la capăt în confruntarea româno-ungară. Decizia avea o dublă motivație: de securitate și prestigiu.

Până în ajunul căderii sale, Belá Kun nu a abandonat speranța că România poate fi eliminată printr-un atac conjugat sovieto-ungar și printr-un contact telegrafic neîntrerupt cu Lenin. Amenințarea unui război pe două fronturi exista atât timp cât Rusia și Ungaria formau o alianță roșie. Era, așadar, imperativ necesar că guvernul controlat de comuniști să fie înlăturat.

Intervenția împotriva regimului sovietic maghiar era solicitată până și de reprezentanții fostei clase politice. Încă de la 10 iulie, fostul prim-ministru Gyula Andrássy și fostul Vilmos i-au solicitat lui N. Petrescu-Comnen (pe atunci șeful Biroului român de presă de la Berna) să contribuie, alături de forțele anticomuniste din Ungaria (un guvern conservator se constituise la Szeged), la răsturnarea regimului comunist prin ocuparea Budapestei. După opinia lui Vilmos „singura putere în măsură de a lichida bolșevismul, în centrul Europei, este România”. Și tot el susținea: „Numai cu concursul Dvs (al României) putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în inima Europei”. Lichidarea focarului comunist din Ungaria corespundea deopotrivă intereselor României precum și stabilității în Europa.

„Ungurii sunt inamicii noștri de ieri, învinșii de astăzi și vrem ca ei să devină prietenii noștri de mâine”

Prezența trupelor române în capitala ungară era însă și o problemă de prestigiu. Când ele și-au făcut, la 4 august 1919, intrarea în Budapesta, în locul guvernului comunist se afla, de la 1 august, așa numitul guvern „sindical”, condus de socialiștii de dreapta Gyula Peidl și Károly Peyer, ambii ostili comuniștilor. Ocuparea Budapestei de către Armata Română avea și o valoare simbolică: era răscumpărarea secolelor de oprimare și umilință îndurate în Transilvania. Fără o astfel de satisfacție oferită opiniei publice românești, reconcilierea între cele două popoare și state părea anevoioasă. Ocuparea Budapestei nu a fost un act de răzbunare (autoritățile militare române au avut o atitudine corectă și au întreprins acțiuni umanitare în beneficiul populației), personalități politice ca Al. Vaida-Voevod luând în considerare raporturi bilaterale normale sau chiar amicale: „Ungurii ⎯ spunea fruntașul ardelean amintit ⎯ sunt inamicii noștri de ieri, învinșii de astăzi și vrem ca ei să fie prietenii noștri de mâine”. 

Astfel de intenții aveau să se dovedească irealizabile. După patru luni, forțele conservatoare, eliberate de teama comunismului au reluat politica tradițională de ostilitate față de România. În octombrie 1919, amiralul Horthy, viitorul regent al Ungariei, afirma că: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul țel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor teritoriale cu România prin recurgerea la arme”.

Căderea regimului Kun nu a însemnat, așadar, decât diminuarea, du dispariției de la frontiera vestică. Regimul comunist de la Budapesta însemna, după cum s-a arătat, posibilitatea prinderii României în cleștele sovieto-ungar.

Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!

Sursa: Florin Constantiniu  „O istorie sinceră a poporului român”