În etern conflictuala zonă a Afganistanului, nu se intâmplă numai orori, mai există loc și pentru bunătate, frumusețe, devotament. Prețul este, însă, unul foarte mare, care arată că, un principiu precum cel al prieteniei, merită orice sacrificiu. Khaled Hosseini, scriitor și medic construieste pe fundalulu agitatului afganistan, o poveste de prietenie, în același timp frumoasă și tragică, între doi copii ce nu au cum să-și păstreze inocența în mijlocul răutății absurde a adulților, despărțiți de o veche ură, cea dintre șiiți și sunniți.
În Vânătorii de zmeie, musulmanii șiiți (hazarii), chiar dacă, în majoritate formează populația săracă, de obicei aflată în slujba sunniților (ai căror strămoși se trăgeau din tribul paștunilor), trăiesc în pace cu aceștia. Povestea ce îi are ca protagoniști pe Amir și pe fiul servitorului din familia sa, Hassan, este povestea unei prietenii emoționante, trăită la extreme: Hassan sacrifică totul în numele ei, pe când Amir o sacrifică din pricina lașității sale.
Tot ce-și dorește Amir de la tatăl său e mai multă atenție și puțin mai multă dragoste. Dacă n-ai citi mai departe ai putea spune că e clasicul tipar conform căruia tatăl bogat își neglijează fiul deoarece nu are timp pentru el. Nu. În cazul lui Baba nu e așa. Baba nu-l ignoră și nu-l tratează pe Amir cu indiferență. Baba îl tratează pe Amir la fel ca pe Hassan sau, mai bine spus, pe Hassan la fel ca pe Amir, fără să facă nicio diferență între ei. Amir se zbate să-i câștige atenția numai pentru el, se chinuie să-l ademenească să petreacă timpul numai ei doi, însă niciodată nu pare să reușească. Amir surprinde o discuție între Baba și Rahim Khan, cel mai bun prieten al lui, în care primul se plânge că Amir e prea slab, iar Hassan îi ia mereu apărarea. Nu e dezamăgit de el. Însă ar vrea să-i semene mai mult, să fie mai puternic, mai neînfricat. Amir are impresia că tatăl lui îl învinovățește pentru moartea mamei lui, decedată în momentul nașterii sale. Însă se înșeală amarnic. Baba îl iubește din tot sufletul, chiar dacă nu i-o arată întotdeauna așa cum își dorește copilul.
Dragostea servitorului Hassan pentru stăpânul său nu are limite: știind că Amir încearcă să câștige respectul tatălui său, tânărul hazar înțelege că a-l ajuta pe prietenul său să câștige întrecerea de zmeie ⎯ activitate populară și prestigioasă în Afganistan, până la preluarea puterii de către comuniști ⎯ este esențial. Amir câștigă, dar, pentru ca prestigiul să fie garantat, trebuie să aducă acasă ultimul zmeu căzut, al celui care rezistase cu el până la final. Atât de important este acest fapt, încât, atunci când Hassan, hărțuit oricum de un grup de tineri extremiști, ce doreau exterminarea populației hazare, este prins de aceștia în momentul găsirii zmeului și este agresat sexual. Amir observă, întâmplător, ceea ce se petrecea, dar nu are curajul să intervină. El este, așa cum n-a îndrăznit tatăl său să formuleze, un laș. Un laș care stă și privește din spatele unui paravan cum prietenul său este violat, un laș care nu deschide gura atunci când trebuie, un laș care se gândește la o modalitate cât mai rapidă de a-și pune capăt suferinței, un laș chinuit de remușcări toată viața lui, până se întoarce în Afganistan și acolo încă și mai mult. Oare câți dintre noi ne putem pune în situațiile pe care a trebuit să le înfrunte Hassan, din pricina obârșiei sale, câți dintre noi avem curajul să sacrificăm totul pentru cei dragi nouă, câți dintre noi nu fugim în fața răspunderilor și provocărilor vieții, refuzând să ne asumăm greșelile pe care le comitem? Ei bine, această carte este o lecție de viață, din care toți ar trebui să învățăm ce este jertfa, curajul, puterea de a învinge prejudecățile și de a ne îndrepta prin asumarea erorilor noastre.
Vânătorii de zmeie e una din cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Și, mă tem că orice aș spune eu despre ea, n-o să se ridice la înălțime celor citite.
În primul rând, am mai spus eu și despre alte cărți că sunt frumoase, că mi-au plăcut mult de tot, și despre care părerile au fost împărțite, dar, în cazul acesteia, chiar aș vrea să-l văd pe cel căruia nu i-a plăcut. Această carte e foarte asemănătoare cu Singur pe lume... tuturor le place și toți trăiesc povestea lui Amir cu aceeași intensitate cu care a fost scrisă. Cartea asta nu merită să fie povestită într-o recenzie, cum nu merită nici să te uiți la film înainte să o citești. Nu știu dacă puținele cuvinte pe care le-am scris aici au puterea de a vă convinge, dar credeți-mă că nu insist degeaba.
În al doilea rând, aș putea să vă spun despre care care este singurul păcat din punctul de vedere al lui Baba de care singur ajunge să se facă vinovat, aș putea să vă spun despre cât de OM a fost Baba și câtă stimă are din partea cunoscuților și necunoscuților, sau despre ce prieten devotat e Hassan și despre cât de mult se aseamănă cu Mattia al lui Remi (devenind astfel și micul hazar unul din personajele mele preferate). Aș putea să vă spun despre zmeie, despre cât de bun era Hassan la înălțatul și alergatul lor, la câte trucuri știa și la câte îl învăța și pe Amir. Apoi, poate v-ar interesa despre tradiția turneelor de zmeie, despre mândria câștigătorului când ținea în mână ultimul zmeu înfrânt... Poate ați vrea să aflați despre ce s-a ales de Hassan după ce a plecat cu tatăl său din casa lui Baba, lăsându-l pe Amir cu durerea și remușcarea în suflet. Despre ce oameni au ajuns să fie la maturitate. Da, aș putea să vă spun multe, dar nimic n-o să egaleze senzațiile pe care le veți încerca citind cartea.
În al treilea rând, Hosseini observă ipocrizia celor care impun reguli inumane, în numele unei credințe pe care ei sunt primii ce o iau în răspăr. Ei condamnă imoralitatea, dar ei sunt cei mai imorali. Pedepsesc cu moartea adulterul, dar nu pregetă să-și formeze haremuri de copii, pe care îi transformă în obiecte sexuale și de distracție. Pe străzi sunt instalate spânzurători, iar cadavrele atârnă zile întregi până a fi luate de cineva, execuțiile sunt la ordinea zilei și sunt efectuate în public. Acestea sunt văzute de șefii talibani ca fiind un spectacol, cel mai bun dintre toate, pentru ca aduce dramă, suspans și, cel mai important educă masele.
Așadar, în acest peisaj apocaliptic, Amir reușește să salveze ce mai era de salvat, ca o ultimă datorie față de prietenul său care-și sacrificase viața pentru el. O poveste a prieteniei ce reușește să treacă peste orice tragedie, Vânătorii de zmeie este și o critică aspră la adresa societății care s-a degradat considerabil în ultimii zeci de ani, mergând parcă în sensul invers istoriei.
Vânătorii de zmeie e una din cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Și, mă tem că orice aș spune eu despre ea, n-o să se ridice la înălțime celor citite.
În primul rând, am mai spus eu și despre alte cărți că sunt frumoase, că mi-au plăcut mult de tot, și despre care părerile au fost împărțite, dar, în cazul acesteia, chiar aș vrea să-l văd pe cel căruia nu i-a plăcut. Această carte e foarte asemănătoare cu Singur pe lume... tuturor le place și toți trăiesc povestea lui Amir cu aceeași intensitate cu care a fost scrisă. Cartea asta nu merită să fie povestită într-o recenzie, cum nu merită nici să te uiți la film înainte să o citești. Nu știu dacă puținele cuvinte pe care le-am scris aici au puterea de a vă convinge, dar credeți-mă că nu insist degeaba.
În al doilea rând, aș putea să vă spun despre care care este singurul păcat din punctul de vedere al lui Baba de care singur ajunge să se facă vinovat, aș putea să vă spun despre cât de OM a fost Baba și câtă stimă are din partea cunoscuților și necunoscuților, sau despre ce prieten devotat e Hassan și despre cât de mult se aseamănă cu Mattia al lui Remi (devenind astfel și micul hazar unul din personajele mele preferate). Aș putea să vă spun despre zmeie, despre cât de bun era Hassan la înălțatul și alergatul lor, la câte trucuri știa și la câte îl învăța și pe Amir. Apoi, poate v-ar interesa despre tradiția turneelor de zmeie, despre mândria câștigătorului când ținea în mână ultimul zmeu înfrânt... Poate ați vrea să aflați despre ce s-a ales de Hassan după ce a plecat cu tatăl său din casa lui Baba, lăsându-l pe Amir cu durerea și remușcarea în suflet. Despre ce oameni au ajuns să fie la maturitate. Da, aș putea să vă spun multe, dar nimic n-o să egaleze senzațiile pe care le veți încerca citind cartea.
În al treilea rând, Hosseini observă ipocrizia celor care impun reguli inumane, în numele unei credințe pe care ei sunt primii ce o iau în răspăr. Ei condamnă imoralitatea, dar ei sunt cei mai imorali. Pedepsesc cu moartea adulterul, dar nu pregetă să-și formeze haremuri de copii, pe care îi transformă în obiecte sexuale și de distracție. Pe străzi sunt instalate spânzurători, iar cadavrele atârnă zile întregi până a fi luate de cineva, execuțiile sunt la ordinea zilei și sunt efectuate în public. Acestea sunt văzute de șefii talibani ca fiind un spectacol, cel mai bun dintre toate, pentru ca aduce dramă, suspans și, cel mai important educă masele.
Așadar, în acest peisaj apocaliptic, Amir reușește să salveze ce mai era de salvat, ca o ultimă datorie față de prietenul său care-și sacrificase viața pentru el. O poveste a prieteniei ce reușește să treacă peste orice tragedie, Vânătorii de zmeie este și o critică aspră la adresa societății care s-a degradat considerabil în ultimii zeci de ani, mergând parcă în sensul invers istoriei.
