Unirea de la 1859 nu a fost deloc „mică”

Dacă despre Unirea de la 1918 se poate spune fără greșeală că este „Mare”, a folosi formula de „Mica Unire” pentru actul de la 24 ianuarie 1859 nu mai este la fel de justificat. Actul fondator al națiunii este cel din 1859, atunci România apare pe hartă prin unirea fostelor Principate Dunărene.

După mai bine de două secole și jumătate de la prima încercare de unificare a românilor într-un singur stat ⎯ nu în concepția sa modernă, naționalistă, ci în cea specifică epocii de la 1600 ⎯ generația de la 1848, instruită în marile universități europene, pătrunsă de spiritul vremurilor și hotărât să depășească toate barierele politice ridicate de conjunctura internațională pentru împlinirea dezideratului de Unirii, reușea, în 1859, să pună piatra de temelie a României moderne.

Este meritul incontestabil al unei elite intelectuale și politice care a făcut Revoluția de la 1848 și, iată, doar un deceniu mai târziu reușea îndeplinirea îndeplinirea unuia dintre obiectivele asumate în programul revoluționar.

Conjunctura nu a fost nici atunci liniștită. Dar într-o mare de interese contradictorii ale marilor puteri, unioniștii români au avut inteligența, curajul și neînduplecarea de a-și îndeplini visul. Și norocul a ținut atunci cu cei hotărâți

Falsificarea alegerilor de către caimacamul Vogoride era pe cale să ruineze proiectul Unirii. Marile puteri nu aveau decât să ia act de rezultatul deturnat al alegerilor și că poporul nu-și dorește Unirea, caz politic închis. Mulți ar fi răsuflat ușurați, iar puținii suporteri ai Unirii Principatelor din rândul marilor puteri ar fi fost lăsați fără argumentul principal și anume rezultatul consultării românilor.

Lucrurile nu au rămas așa și din cauza vieții de familie a ambițiosului Vogoride, care se vedea deja instalat în scaunul domnesc de la Iași pentru servicii le prestate în slujba Imperiului otoman. Soția sa, Ecaterina Vogoride, partizană a Unirii, a pus mâna pe scrisorile secrete ale soțului ei care dovedeau că a măsluit alegerile la ordinele otomanilor și le-a transmis partidei unioniste. Dovezile au fost publicate la Bruxelles, stârnind un uriaș scandal politic internațional.

Fiind prestigiul lor în joc, Regina Victoria și împăratul Napoleon al III-lea s-au întâlnit la Osborne, au hotărât anularea alegerilor falsificate de Vogoride și repetarea lor sub atentă supraveghere. Rezultatul a fost covârșitor în favoarea unioniștilor. Ce a urmat, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn la Iași și apoi la București, a pus lumea în fața faptului împlinit. Se năștea România, șansa istorică a fost fructificată. Dacă ocazia de atunci ar fi fost irosită, e foarte probabil să nu fi existat.

Istoria depinde nu numai de oamenii aflați în cele mai înalte poziții. Uneori, de fapt, de cele mai multe ori, fiecare dintre noi poate face istorie.

  Aceasta a fost povestea de azi. Până la următoarea noastră întâlnire, nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!!

Surse:

Revista Historia, nr 204, ianuarie 2019

Istoria Româmilor, ed. Academia Română, vol VII, tom 1

Un om sfârșit

Un om sfârșit (1912) este romanul descriptiv al unui peisaj mental. Prin această operă, autorul său, Giovanni Papini, se încadrează, fără îndoială, în ciclul marilor romancieri și filosofi ai literaturii universale contemporane.

Acest roman poate fi integrat, fără ezitare, în sfera operelor care dezvoltă anumite idei, deși el este, deopotrivă, un text autobiografic. Acesta se dezvoltă ca un eseu despre întruparea, dezvoltarea, înălțarea și ratarea unui spirit. M-am întrebat: prin ce ține acest roman curiozitatea trează în cititorul neobișnuit cu străfulgerări ori căutări filosofice. Căci nu există inserții de amor. Este specificat, la un moment dat, faptul că „Aici nu se vorbește despre iubire și nici nu se va vorbi deloc. Dacă ați început să citiți această viață a unui om cu dorința indiscretă de a da peste vreo femeie, aruncați cartea și nu vă mai gândiți la ea. Nu voi scrie despre iubire și n-am să înfățișez niciun fel de femei.” Nu există mici vreun suspans al intrigii, ci doar o căutare interioară necontenită. 

Mărturisesc că și mie mi s-a părut o carte plictisitoare la început, care includea confesiunile unui personaj care a renunțat în mod voit la copilărie, marginalizat și disprețuit de toată lumea din pricina neajunsurilor sale fizice. Dar înaintând în poveste mi-am dat seama că opera realizează un portret al unei personalități măcinate de convingeri contradictorii și de o profundă dezamăgire în fața mediocrității lumii din jur, căreia îi opune o atitudine critică, lucidă și plină de onestitate, dar sfâșiată de temeri și angoase.

Cartea pare să înceapă ca un bildungsroman cu prezentarea unui copil ce și-a refuzat bucuria de a copilări, deși nu pare să resimtă vreo traumă care să fi indus atâta tristețe într-un copil ce nu putea zâmbi. Adolescența sa nu reprezintă un timp mai puțin frustrant, însă este diferită de etapa copilăriei pe care eroul o traversează cu multă greutate, fiind însoțită de un puternic zbucium lăuntric. Ulterior, descoperă accesul la bibliotecă și începe să fie pasionat de lectură, acest lucru fiind stimulat și de faptul că protagonistul se simte din ce în ce mai îndepărtat de viața cotidiană, cărțile fiind pentru el un refugiu foarte mult râvnit. Citește orice îi cade în mână dorind astfel să-și potolească setea de cunoaștere. Pe baza informațiilor acumulate, își propune să devină un enciclopedist, dar în scurt timp realizează ca e imposibil să conceapă o enciclopedie exhaustivă.

Ajuns la vârsta de 30 de ani, eroul papinian constată că a parcurs mai multe sisteme filosofice, dar niciunul nu i-a servit descoperirii sensului vieții și al spiritului. Începe să experimenteze diverse stări polarizate negativ: de la profundă dezamăgire, la disperare, ulterior alegând resemnarea. La un moment dat, se izolează complet și se retrage din societate. Protagonistul se întoarce în Toscana natală unde își redescoperă rădăcinile, pasiunea pentru lectură și chiar iubirea pentru semeni. Legătura cu pământul este descrisă în câteva pagini pline de lirism spre sfârșitul cărții și uimește prin șocul sensibilizării pe care-l provoacă cititorului. „La început toată lumea era în mine. Mai târziu, m-am regăsit singur și aproape fără viață. Pentru a-mi recăpăta forțele a trebuit să pun din nou mâna pe bucata mea de lume care-mi era mai apropiată și mai înrudită. Acum, după ce am supt din nou la sânul primei mele mame și i-am auzit sin nou graiul, acum, când îmi simt trupul înviorat de sânge și limba mai dezlegată pot să pornesc spre adevăratul meu destin.”

Finalul cărții este, de fapt, un început, o prefață, o proclamație, după cum el însuși spune: „Ca să spun totul în două cuvinte, sunt un poet și un dramator, un fantezist și un sceptic, un liric și un cinic (...) Nu numai că nu sunt sfârșit, sunt inepuizabil.”

Cartea aceasta mi-a plăcut destul de mult și o consider o operă foarte influentă în lumea contemporană.

În primul rând, deși protagonistul este un  inadaptat al societății, reușește să-și găsească refugiul în bibliotecă, să-și potolească setea de cunoaștere și să-și formeze anumite idealuri, irealizabile ce e drept, dar sunt idealuri. Câți dintre noi, adolescenții lumii de azi, am fi capabili de o asemenea transformare interioară? Am fi capabili să pornim în căutarea păcii sufletului? Am fi capabili să depășim meschinăriile existenței, să ne regăsim sensul vieții, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu care ne cheamă mereu să ne depășim condiția umilă și să ne desăvârșim sufletește? Ei bine, în  asta constă frumusețea acestei opere.

În al doilea rând, am găsit anumite similitudini între acest roman și Romanul adolescentului miop al lui Eliade (de fapt Eliade m-a condus spre cartea lui Papini). Doi adolescenți miopi, în căutarea sinelui și încercând să dea un sens vieții, ambii taciturni și cu dorința de a urca pe cele mai înalte culmi. De asemenea, mi-a plăcut și curajul eroului de a-și asuma propriile sale fapte și infinita disponibilitate existențială pentru experiențele limită ale eului.

În concluzie, romanul ar putea reprezenta o pledoarie pentru cei care caută salvarea și sfârșesc exact ca Papini, găsind-o în interior, o pledoarie pentru cei ce nu se pot integra în tiparele societății, în acele Paturi ale lui Procust, dar care sunt perfect conștienți de propriul geniu. 

Nu există înălțimi de neatins, ci doar aripi prea scurte.