Fiecare neam, popor sau națiune își are în istorie clipa de glorie, efemeră ca orice clipă, dar statornică în timp prin urmările ei. Pentru români, cel mai important moment al istoriei sale multiseculare a sosit pe 1 Decembrie 1918. Nu eram nici primul, nici ultimul popor care-și desăvârșea unitatea națională mai târziu decât alte popoare. Germanii și italienii o făcuseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, consecutiv războiului franco-prusac din 1870-71. Polonezii, slavii de sud, cehii și slovacii o vor face concomitent cu noi. Turcii își vor regăsi identitatea națională la începutul anilor 1920 sub conducerea lui Mustafa Kemal.
Mai întâi a fost amintirea Daciei. apoi, conștiința apartenenței la două popoare nobile ale Antichității: dacii și romanii. O conștiință accentuată de faptul că locuitorii din spațiul carpato-danubiano-pontic realizează că vorbesc aceeași limbă, au aceeași credință, aceleași tradiții, același port. Transhumanța și schimburile comerciale au făcut ca locuitorii de pe ambii versanți ai Carpaților să-și dea seama că aparțin aceleiași comunități ca origine și limbă. Faptul acesta este remarcat de către toți călătorii și umaniștii care în secolele XV-XVI au intrat în contact cu locuitorii celor trei țări românești: Moldova, Transilvania și Țara Românească. Toți aceștia pleacă de la înseși mărturiile românilor în relevarea caracterului de popor romanic, al descendenților foștilor coloniști romani, precum și recunoașterea faptului că acest popor era prezent, cum a fost de-a lungul atâtor veacuri, pe întreg teritoriul vechii Dacii, cele trei țări românești nefiind nimic altceva decât părți ale acesteia. „Prin această constatare ei anticipează astfel însăși recunoașterea unității poporului român, pe baza limbii și a spațiului său unitar” (V. Netea)
Această unitate etnică era aproape în mod firesc dată de unitatea geografică. Apoi, unitatea economică a celor trei țări era de necontestat. Produsele cerealiere și animaliere ale Moldovei și Țării Românești își găseau un debușeu perfect pe piața transilvană, care în schimb puteau oferi celor două țări românești extracarpatice produsele manufacturate de care acestea aveau nevoie.
Apoi a venit fapta Viteazului, o fulgerare de o clipă într-un mileniu, destul însă cât să înflăcăreze gândul contemporanilor și să devină imbold pentru posteritate. Imbold sublimat într-o formă literară de Nicolae Bălcescu în a sa Românii supt Mihai Voevod Viteazul, devenită după 1863 o adevărată Biblie a românismului. De altfel, aceasta a fost dorința de căpătâi a marelui patriot, mort la doar 33 de ani, sfâșiat de dorul de țară.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului XX apar o constelație de organizații, ligi și asociații care militau pentru unirea tuturor românilor, cele mai reprezentative fiind ASTRA, înființată în 1861 la Sibiu, și Liga Culturală înființată la București în 1890. Toate aceste asociații formau nodurile unei plase care se întindea pe tot teritoriul locuit de români și care, cu gândurile spre trecut și cu „Istoria lui Mihai” scrisă de Bălcescu sub ochii lor visau solar la o Românie Mare. De fapt, la o Românie firească, în care granițele etnice să se suprapună natural peste granițele statale. Mai ales că politica deșănțată de maghiarizare a guvernului de la Budapesta a alimentat masiv curentul de simpatie din cadrul opiniei publice din Regat, tot mai atentă la suferințele conaționalilor de peste munți. În conștiința colectivă, Transilvania a căpătat preponderență în raport cu celelalte teritorii românești aflate în frontiere străine, și a sfârșit prin a deveni o obsesie națională. Refrenul cel mai popular în România era cel al marșului care clama: „Ardealul, Ardealul ne trebuie Ardealul!”
Unirea. În contextul prăbușirii economico-militare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării provocate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu Habsburgic, rebotezat, după 1867, Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naționale. Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat au fondat, la Arad, Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), „ca unicul for care reprezintă viața poporului român.” Totodată, pe întreg teritoriul Transilvaniei se formează consilii naționale regionale și gărzi naționale, care se subordonează CNRC. La 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod este împuternicit de PNR să declare în Parlamentul din Budapesta celebrele cuvinte ce semnificau declarația de independență a Transilvaniei față de Ungaria și să declanșez furia deputaților maghiari, gata să-l linșeze: „Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională.” Guvernul maghiar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea lui Oszkar Jaszi, ministrul naționalităților, la Arad, pentru tratative cu fruntașii transilvăneni. Jaszi dorea o formulă provizorie federativă, pe model elvețian, care să permită într-o formă oarecare Ungariei să păstreze Transilvania. delegația CNRC, compusă din Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș și Iosif Jumanca, înclina spre găsirea unui modus vivendi cu guvernul din Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, mai ales că, în estul Transilvaniei, secuii se înarmau masiv. În aceste momente de cumpănă, Iuliu Maniu, aflat la Viena, dându-și seama de dilema în care se aflau colegii săi, vine intempestiv la Arad, declarându-i în față lui Jaszi: „Națiunea română pretinde independența de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluții provizorii”, iar la întrebarea ministrului maghiar: „În definitiv, ce vor românii?”, Maniu îi răspunde tranșant și definitiv: „Despărțirea totală!”
În aceeași zi în care tratativele româno-maghiare eșuează, 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român decide convocarea, la Alba Iulia, a unei Mari Adunări Naționale care să decidă soarta Transilvaniei. Convocarea a fost redactată de Vasile Goldiș, directorul ziarului „Românul”, publicație interzisă de guvernul de la Budapesta în 1916, dar care a reînceput să apară în noiembrie 1918. Cuvintele chemării lui Goldiș cutremură și azi orice suflet românesc: „În numele dreptății eterne, națiunea română să-și spună cuvântul asupra sorții sale. În scopul acesta convocăm Adunarea Națională a națiunii române la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului, pe ziua de duminică, 1 decembrie 1918, la orele 10.”
Alegerea Alba Iuliei ca loc pentru convocarea Marii Adunări Naționale se impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în „Ziua tuturor sfinților”, pe 1 noiembrie 1599, fusese, de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfârtecați pe roată în februarie 1785. Era deci locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferința, uralele de entuziasm și strigătele de durere ale unui întreg popor.
Mobilizarea maselor s-a făcut, evident, în primul rând prin viu grai, dar și prin presa românească a vremii: „Veniți cu toții la Marea Adunare Națională ce se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc!” Și, într-adevăr, zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile erau pline de însuflețiții români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor. Trenurile erau împodobite cu mlădițe de brad și cu drapele naționale. Pe lângă cei 1228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei, învestiți cu așa-numitele credenționale, împuterniciri ce le permiteau să participe direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze, peste o sută de mii de români, mai ales din zonele limitrofe, au umplut Platoul Romanilor, de lângă Alba Iulia, locul unde avea să se desfășoare conclavul românității transilvănene.
Goldiș, Maniu și transilvănenii. După slujbele celor două biserici române ale orașului, delegații s-au întrunit în plen, ședința fiind deschisă de Ștefan Cicio-Pop, președintele Marelui Sfat Național. Cuvântul lui Cicio-Pop a însemnat o patetică rememorare a drumului de jertfe și lupte parcurs de poporul român până în acea extraordinară zi: „Locul cel mai potrivit pentru această Adunare Națională este Alba Iulia, această Golgotă a românismului, unde zac moaștele celor mai mari martiri ai noștri: Horea, Cloșca și Crișan, loc sfânt pentru întreaga suflare românească.”
Venerabilul Gheorghe Pop de Băsești deschide lucrările Marelui Sfat Național cu memorabilele cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc!” După acest moment emoționant i s-a dat cuvântul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică de motive” precum și „Rezoluția de unire a Ardealului cu România” În continuare, hotărârea formula și prevederi destinate să asigure individualitatea acestor teritorii în faza de tranziție spre desăvârșirea instituțională. Chiar și azi, prevederile rezoluției surprind prin profundul lor democratism și perspectiva lor modernă, acum acceptată pretutindeni în lumea civilizată și care se vor regăsi și în Constituția din 1923. Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul național și social precum și o sinteză între unirea necondiționată și unirea condiționată. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuții cu Al. Vaida Voevod, partizan ferm al unirii necondiționate. Ea exprimă o anumită rezervă critică față de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie față de orientalismul moravurilor, mizeria țărănimii și imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României.
Afară, hotărârile Adunării Naționale sunt aduse la cunoștința zecilor de mii de oameni de alte înalte fețe bisericești, episcopul Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și episcopul Iuliu Hossu, viitor martir în închisorile comuniste și cardinal al bisericii catolice. cei doi se îmbrățișează în fața mulțimii în timp ce Miron Cristea profețește: „Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații României”. Toți participanții la manifestare simt că trăiesc o clipă unică, un moment istoric, poate unul la o mie de ani.
Astăzi, în ziua celebrării Centenarului Unirii, nu ne putem reține, văzând nimicnicia vremurilor pe care le trăim, să ne întrebăm: cum de a fost posibil? Iar dacă istoricii știu răspunsul, ar fi dătător de speranță să-l știe și toți cetățenii României, pentru aducere și luare-aminte a ceea ce am fost și am mai putea fi odată. Marea Unire din 1918 a fost, și rămâne, cea mai frumoasă pagină a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera unui partid politic, a niciunui guvern, a niciunui partid; este fapta istorică a întregului popor român, realizata într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu o inteligență remarcabilă spre țelul dorit.