Romanul „O mie nouă sute optzeci și patru” (1949), de George Orwell este o distopie care prezintă societatea extrem de evoluată a Oceaniei. Romanul prezintă o Mare Britanie din era post atomică în ajunul unui presupus război care ar fi avut loc în anii '50 între Est și Vest, în care s-a instaurat un regim totalitar, inspirat din ceea ce a fost stalinismul și cu anumite elemente ale nazismului. Prin temea propusă și prin stilul inconfundabil de redactare și de expunere a principiilor pe care este structurat romanul, acesta se înscrie în ciclul marilor opere ale literaturii universale.
Cartea începe cu portretul Fratelui cel Mare „care stă cu ochii pe tine”, expresie a cărei dublu sens e ușor de sesizat: Big Brother te protejează, se interesează mereu de soarta ta, dat tu nu poți să faci nimic fără ca el să știe, te controlează clipă de clipă. Este principiul cheie al societății descrise. Controlul gândirii, abolirea sentimentelor de orice fel, rescrierea continuă a trecutului spre a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „nouvorbă” o limbă robotizată, care completează imaginea de lume ordonată „științific” după voința Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”, legi tipic comuniste de răsturnare a valorilor firești ce pot guverna o societate normală.
Protagonistul operei, Winston Smith este un personaj oarecare: el urăște, iubește și muncește ca orice alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăiește într-o lume infernală, în care a urî, a iubi sau a munci sunt venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Încă de la începutul romanului, se relevă caracterul deosebit al personajului care, deși este membru al Partidului, începe să țină un jurnal (deși știe că acest lucru e interzis, chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul si este (într-o oarecare măsură ) conștient de ororile comise de acesta, dar se comportă precum toți ceilalți ⎯ indiferent dacă aceștia îmbrățișează sau nu doctrinele, ideologia general impusă ⎯ nelăsând să se vadă nicio urmă de nemulțumire în comportamentul său. Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își lasă amprenta și asupra personalității sale. Scrie, „cu greu”, în jurnal frânturi din seara precedentă, când a fost la un film „foarte bun”, film de război cu femei terifiate. Publicul este încântat și aplaudă. S-au auzit însă câteva proteste, care veneau din partea prolilor (cei care nu erau membri ai partidului). Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului, aceștia ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți. Oare noi, oameni normali, dacă am fi fost puși în situația lui Smith am fi putut rezista acestei terori intelectuale, morale și fizice? Am fi reușit să ne ridicăm deasupra lucrurilor, să privim obiectiv și să ne dăm seama de mecanica acestei societăți monstruoase, de-a dreptul diavolești? Sau ne-am fi complăcut în situația populației infestate de acest virus, renunțând la etică și sentimente?
Relevant, în acest sens, este și pasajul în care apar pentru prima dată copiii familiei Parsons, vecini ai lui Winston, de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu să-și denunțe chiar tatăl, ca fiind „criminal al gândirii”). În capitolul următor al cărții, întâlnim una din frazele cheie ale cărții ⎯ una din ideile care fundamentează teoria autorului cu privire la puterea absolută a regimurilor totalitare: „Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul.”
Opera se continuă cu prefigurarea unei povești de dragoste înte Winston și Julia, membră neînsemnată a Partidului Exterior, pe care el o suspecta de spionaj din partea Poliției Gândirii ⎯ care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel și cu care chiar reușește să stabilească o întâlnire undeva unde nu erau supravegheați. La scurt timp după aceea, însă, O' Brien îi invită p Winston şio Julia la el acasă, pretextând că intenționează să-i ofere ultima ediție a Dicționarului de nouvorbă. Mai mult, O' Brien îi dă asigurări protagonistului că Frăția contra Partidului chiar există, promițându-i și o carte pe această temă. Despre ce operă este vorba, care este importanța ei, dar mai ales a autorului, veți afla citind cartea. Dar, după această discuție, situația ia o întorsătură neașteptată. Ce credeți că se va întâmpla? Cum se va termina totul?
Personal, consider că acest roman este una dintre cele mai bune opere beletristice scrise în secolul anterior, dacă nu chiar cea mai bună și care pe mine m-a fascinat.
În primul rând, conceptul de „Big Brother” care este enunțat și nuanțat într-un mod absolut magistral, neegalat până acum de nicio distopie. „Fratele cel Mare este masca sub care partidul se prezintă lumii întregi.” (pg 258) Este mai ușor să concentrezi sentimentele asupra unei singure persoane (fie ea și imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; nici măcar nu e vreun pseudonim al unui membru fondator ai revoluției, însă luase naștere odată cu Partidul, si nu va muri niciodată (cel puțin atât cât partidul va exista). De aceste aspecte se leagă și instrumentele de propagare a ideologiei „Big Brother”: tele-ecranele care sunt prezente peste tot și prin intermediul celor două minute de ură, difuzate zilnic la ora 11:00.
În al doilea rând, principiul nouvorbei, o erodare josnică a limbii engleze și, de asemenea, un alt mijloc de propagandă. „Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepției despre lume și a obiceiurilor mentale ale membrilor devotați SOCENG-lui, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenția este ca, atunci când nouvorba va fi adoptată, iar Vechivorba va fi uitată orice concepție neortodoxă ⎯ adică o idee de neconformă cu principiile SOCENG-lui ⎯ să fie literalmente de neconceput, în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte” (pg 368).
Nu în ultimul rând, Dublagândire. Cuvântul din nouvorbă care corespunde cl mai bine conceptului de dublugândit, este negrulalb, și „reprezintă capacitatea de a stoca în minte concomitent, două condiții care se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al partidului știe în ce direcție să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este conștient că joacă feste realității, dar, cu ajutorul dublugânditului, el se și asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar desfășura cu precizia necesară, și inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăție.”
Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!
Relevant, în acest sens, este și pasajul în care apar pentru prima dată copiii familiei Parsons, vecini ai lui Winston, de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu să-și denunțe chiar tatăl, ca fiind „criminal al gândirii”). În capitolul următor al cărții, întâlnim una din frazele cheie ale cărții ⎯ una din ideile care fundamentează teoria autorului cu privire la puterea absolută a regimurilor totalitare: „Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul.”
Opera se continuă cu prefigurarea unei povești de dragoste înte Winston și Julia, membră neînsemnată a Partidului Exterior, pe care el o suspecta de spionaj din partea Poliției Gândirii ⎯ care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel și cu care chiar reușește să stabilească o întâlnire undeva unde nu erau supravegheați. La scurt timp după aceea, însă, O' Brien îi invită p Winston şio Julia la el acasă, pretextând că intenționează să-i ofere ultima ediție a Dicționarului de nouvorbă. Mai mult, O' Brien îi dă asigurări protagonistului că Frăția contra Partidului chiar există, promițându-i și o carte pe această temă. Despre ce operă este vorba, care este importanța ei, dar mai ales a autorului, veți afla citind cartea. Dar, după această discuție, situația ia o întorsătură neașteptată. Ce credeți că se va întâmpla? Cum se va termina totul?
Personal, consider că acest roman este una dintre cele mai bune opere beletristice scrise în secolul anterior, dacă nu chiar cea mai bună și care pe mine m-a fascinat.
În primul rând, conceptul de „Big Brother” care este enunțat și nuanțat într-un mod absolut magistral, neegalat până acum de nicio distopie. „Fratele cel Mare este masca sub care partidul se prezintă lumii întregi.” (pg 258) Este mai ușor să concentrezi sentimentele asupra unei singure persoane (fie ea și imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; nici măcar nu e vreun pseudonim al unui membru fondator ai revoluției, însă luase naștere odată cu Partidul, si nu va muri niciodată (cel puțin atât cât partidul va exista). De aceste aspecte se leagă și instrumentele de propagare a ideologiei „Big Brother”: tele-ecranele care sunt prezente peste tot și prin intermediul celor două minute de ură, difuzate zilnic la ora 11:00.
În al doilea rând, principiul nouvorbei, o erodare josnică a limbii engleze și, de asemenea, un alt mijloc de propagandă. „Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepției despre lume și a obiceiurilor mentale ale membrilor devotați SOCENG-lui, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenția este ca, atunci când nouvorba va fi adoptată, iar Vechivorba va fi uitată orice concepție neortodoxă ⎯ adică o idee de neconformă cu principiile SOCENG-lui ⎯ să fie literalmente de neconceput, în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte” (pg 368).
Nu în ultimul rând, Dublagândire. Cuvântul din nouvorbă care corespunde cl mai bine conceptului de dublugândit, este negrulalb, și „reprezintă capacitatea de a stoca în minte concomitent, două condiții care se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al partidului știe în ce direcție să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este conștient că joacă feste realității, dar, cu ajutorul dublugânditului, el se și asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar desfășura cu precizia necesară, și inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăție.”
Închei prin a spune că opera prezentată este recomandată doar cititorilor experimentaţi şi care pot pătrunde înţelesurile profunde ale acestei capodopere! Aşadar, lectură plăcută!
